Conform axiomei că lumea Întunericului este imaginea în oglindă a lumii Luminii, planurile existenţiale amintite mai sus îşi au câte o replică alcătuită din energii demoniace, malefice. Pe fiecare palier de vibraţie (eteric, astral, mentalo-cauzal) există atât zone divine, cât şi zone satanice, dar ele nu se ating niciodată. Singurul plan unde binele şi răul coexistă este planul fizic al Pământului. Aici, un om în care este încarnat un spirit bun poate fi obligat să trăiască zi de zi alături de un om ce posedă un spirit demoniac, deşi cei doi sunt incompatibili spiritual. Este o situaţie des întâlnită în anumite cupluri maritale sau în colective umane. În planul eteric ne putem întâlni cu fiinţe sau energii neplăcute, dar le putem uşor evita. Începând cu planul astral, şi cu atât mai mult în planurile spirituale, separarea celor două tipuri de energii antagonice este totală, iar contactul întâmplător este imposibil. Excepţie fac încercările spiritelor bune de a coborî în „iad”, pentru a salva sufletele care încă mai poartă în ele o fărâmă de lumină şi speranţă.
O imagine simbolică a tărâmurilor vibratoare antagonice poate fi cea de mai jos. Lumea binelui este pozitivă şi tot mai luminoasă, iar cea a răului este negativă, tot mai întunecată, pe măsură ce nivelul creşte ca simplitate şi putere. Ele se ating în planul fizic, dar se despart tot mai mult, chiar total, cu cât ne apropiem de planurile spirituale. Dumnezeu este polul pozitiv, iar Satan este polul negativ al manifestării cosmice. În Divinitate există unire şi armonie, Satan îşi conduce supuşii prin teroare.
Antagonismul celor două Lumi, pe toate planurile
(Lumina vs. Întunericul spiritual)
Ce se întâmplă cu sufletele oamenilor la moarte, în care direcţie vor merge: în sus sau în jos? Găsim răspuns la această întrebare în scrierea „Viziuni în lumea spiritelor”, de Sundar Singh, un sfânt indian creştin. Iată un scurt citat semnificativ:
«Am văzut atunci că din toate părţile, mii şi mii de suflete soseau necontenit în lumea spiritelor, şi toate erau însoţite de îngerii şi spiritele bune care le conduceau încă de pe patul morţii. Spiritelor rele nu Ii se permitea să se apropie de ele, ci stăteau departe şi priveau neputincioase. De asemenea, am observat că spiritele bune nu însoţeau sufletele celor care într-adevăr fuseseră răi. În jurul lor erau doar spirite rele, care îi însoţeau încă de pe patul morţii, în timp ce îngerii, tot la fel, stăteau deoparte şi urmăreau, în anumite situaţii, să împiedice spiritele rele de a da cale liberă pornirilor lor, prin care încercau să Ie facă rău acestora. Aproape imediat, spiritele rele conduceau aceste suflete către întuneric, pentru că, atunci când fuseseră în trup, permiseseră ca în mod repetat spiritele rele să Ie influenţeze către rău şi au acţionat chiar malefic.
Îngerii nu împiedică niciodată voinţa liberă a vreunui suflet, ci îl lasă să acţioneze aşa cum el doreşte. El este întotdeauna liber să aleagă. De asemenea, am văzut acolo multe suflete, care sosiseră mai târziu în lumea spiritelor, fiind însoţite atât de spirite bune cât şi rele, precum şi de îngeri. Dar nu după mult timp, tendinţa fundamentală a vieţii lor a început să se arate şi ei s-au separat, cei buni la cei cu caracterul cel bun, cei răi la cei răi şi, până la urmă, distincţia a fost creată.» (Visions of the Spiritual World, by Sadhu Sundar Singh)
25 august 2011
MOARTEA MORŢII ŞI DESĂVÂRŞIREA
- impresii după lectura cărţii omonime scrise de Ilie Cioară -
VIAŢA SPIRITELOR ÎN PURGATORIU
Cartea „Moartea morţii şi desăvârşirea”, scrisă de iluminatul român Ilie Cioară, ne oferă o experienţă psihologică şi spirituală foarte puternică. Este un adjuvant pe calea spre iluminarea spirituală.
De obicei noi, oamenii, considerăm că viaţa noastră cotidiană are numeroase hibe. O vedem mai mult ca pe o colecţie de necazuri şi probleme ce ne răpesc liniştea, oferindu-ne mult prea rar momente scurte de fericire. Şi mai credem că, odată cu trecerea noastră în lumea drepţilor, toate tulburările noastre vor lua sfârşit pe vecie.
Descrierile călătoriilor astrale ale lui Ilie Cioară ne cam întorc pe dos aceste credinţe. Ni se pare acum că viaţa de om este o frumoasă vacanţă, unde lucrurile sunt bine aranjate. Vedem cum chinurile psihice ale unor spirite după moartea fizică par a nu avea soluţie, spre deosebire de viaţa umană, unde se găseşte mereu o salvare. Odată plecat „dincolo”, paleta alegerilor se restrânge drastic la ceea ce ai acumulat în viaţă, prin faptele şi gândurile tale.
Problemele sunt realmente dramatice pentru cei care şi-au făcut de cap prin apucături degradante, fără a ţine cont de morală, de bun-simţ ori de indicaţiile binevoitoare şi înţelepte. Spiritele acelea se simt foarte rău, chinurile lor construindu-le un mediu aproape infernal. Prejudecata comună este aceea că sufletele ar fi trase de demoni în iad în pofida voinţei lor, într-o luptă nedreaptă şi inegală. Fals! Iadul este chiar starea sufletului când voinţa de îmbunătăţire este slabă sau inexistentă. Infernul este mediul astral creat instantaneu de păcatele sufletului. De aceea, nu greşesc prea mult cei care spun că iadul şi-l face omul.
Înţelegem din această lectură educativă că avem o mare şansă la autodepăşire cât încă mai suntem în trup. Aici nu ne obsedează nimeni cu reproşuri morale zi şi noapte, până înnebunim de suferinţă psihică. Aici ne putem lesne îndrepta greşelile, curăţindu-ne astfel karma imediat. Aici avem ocazia tot timpul să ne îmbunătăţim caracterul, să ne optimizăm în toate împrejurările, ba chiar să realizăm salturi evolutive enorme, imposibile în lumea astrală.
Ne smerim când ne dăm seama că mofturile, ţâfna, pretenţiile noastre exagerate sunt ridicole prin comparaţie cu realitatea cruntă care ne-ar putea întâmpina „dincolo” dacă nu-i dăm ego-ului nostru „peste bot” acum, cât încă dispunem de toate mijloacele mentale şi voliţionale. Defectele noastre ne vor urma în astral, luând proporţii monstruoase şi căpătând forme vizibile şi foarte deranjante. Cum spune Sfânta Evanghelie, pe drept cuvânt, ne-ar putea aştepta „plânsul şi scrâşnirea dinţilor”. Prin urmare, lupta cu defectele personale trebuie dusă acum şi aici, cât încă avem liniştea şi ocaziile de a ne spori duhovniceşte. „Dincolo” nu vom mai avea nici voinţa şi nici posibilităţile din lumea terestră. Să profităm deci de clipele noastre ca oameni în carne şi oase, să ne bucurăm cât încă mai participăm la această excursie pe Pământ, să muncim spiritual cu plăcere, ştiind că aici ne este mult mai uşor să fim buni decât dacă vom duce în suflet răutatea în „viaţa de apoi”! Această viziune smerită este o mare binecuvântare şi un prilej de purificare oferit de cartea iluminatului român Ilie Cioară.
Descrierea pe care autorul o face purgatoriul astral este atât de vie şi clară, încât ne convinge de motivul avertizărilor metaforice ale lui Isus:
«Acum, dacă mâna ta sau piciorul tău te face să cazi în păcat, taie-le şi leapădă-le de la tine. Este mai bine pentru tine să intri în viaţă şchiop sau ciung, decât să ai două mâini sau două picioare şi să fii aruncat în focul veşnic. Şi dacă ochiul tău te face să cazi în păcat, scoate-l şi leapădă-l de la tine. Este mai bine pentru tine să intri în viaţă numai cu un ochi, decât să ai amândoi ochii şi să fii aruncat în focul gheenei.» (Matei 18:8,9)
Noi ştim că, obiectiv vorbind, nimic nu este veşnic, nici chiar „focul gheenei”. Totuşi, suferinţele acelor suflete nenorocite ţin clipă de clipă şi par a nu se mai sfârşi – subiectiv, ele durează o eternitate. Este impresionant să vedem, precum Ilie Cioară în dedublările sale astrale, că sufletele oamenilor pe care i-am cunoscut au ajuns într-o stare dureroasă, din care nu putem să-i scoatem. Cel mai mult contează propria dorinţă a spiritului respectiv de a se înălţa spre Dumnezeu, dar, „dincolo”, această putere de a dori depinde ea însăşi de karma acumulată prin faptele şi gândurile din timpul vieţii. De aceea, timpul petrecut în purgatoriu depinde de cum s-a comportat şi de atitudinile omului respectiv. Putem fi şocaţi de faptul că indivizi respectaţi de societate în timpul vieţii ajung, pe tărâmul astral, să fie chinuiţi, neputincioşi, ruşinaţi. Criteriile şi valorile din lumea terestră nu mai sunt valabile acolo. Ceea ce noi considerăm ca fiind vini mărunte se pot adeveri ca fiind mari păcate, cu pedepse pe măsură.
Mândria, trufia, îngâmfarea, orgoliul este cel mai mare păcat al omului. Orgoliul cel mai uşor sporeşte prin laudele semenilor. Partea bună a laudei este că ne motivează să facem performanţă (aspect individual) şi ne aduce demnitate (aspect social). Din punct de vedere spiritual, partea proastă a laudei este că ne întăreşte ego-ul. Putem evita acest risc dacă ne gândim imediat la ceea ce mai avem încă de făcut (întotdeauna mai este loc de perfecţionare!), la semenii cu realizări incomparabil mai mari decât ale noastre (pe lângă ei, suntem nişte pigmei!), la realitatea spirituală pe care abia o întrezărim timizi (infinit mai mare şi mai bogată decât mărunta lume omenească!).
Un frumos exerciţiu de umilinţă şi dilatare mentală ar fi cel de a contempla uimitoarele imagini ale spaţiului cosmic, obţinute cu cele mai puternice telescoape 10.
Văzând cât de neputincioase sunt unele suflete ale defuncţilor apropiaţi, parcă ne piere dorinţa de a contacta morţii, ca să ne dea sfaturi. Ce ajutor să primim de la nişte amărâte de spirite?! Degeaba aparţin oamenilor pe care i-am cunoscut, dacă nivelul lor evolutiv este ca vai de el! Au nişte atitudini şi idei copilăreşti, absurde sau nepioase. Cu totul altceva ar fi să apelăm sfioşi la sprijinul Marilor Lumini ale Universului, care însă sunt mai pretenţioase cu cei care Le caută... Dar un om sincer în strădania spre mai bine va fi ascultat mereu şi va primi suport divin necondiţionat.
Pe Pământ, toţi părem egali, dar în astral diferenţele sunt clare, prin faptul că nu împărţim acelaşi teritoriu vibratoriu şi nu avem aceleaşi puteri spirituale. Metaforic vorbind, cei buni stau fericiţi la soare, iar cei răi stau la subsol, pe întuneric. Cei din urmă îşi elimină energia negativă prin suferinţă. Formele astrale de care spiritul se înconjoară sau prin care se manifestă sunt întotdeauna simbolice, în deplin acord cu starea spiritului respectiv.
Cartea ne convinge că avem nevoie să invocăm ajutorul divin, spre a ne arăta calea cea bună şi a ne ajuta să ne alungăm ignoranţa spirituală. Altfel, mari ispite ne pot face să cădem moral şi să nu mai înţelegem ce e bine şi ce e rău, afundându-ne ireparabil spre chinurile Judecăţii de apoi.
Spune autorul: «Orice dovadă trimisă de Cer pământenilor le creează acestora o obligaţie. Mă obligă în primul rând pe mine, instrumentul prin care se transmite. Obligă apoi pe cei cărora li se adresează în mod direct. Şi, în sfârşit, creează obligaţii şi pentru cei care citesc această carte. Aflând toate acestea, ni se cere nouă, tuturora, o mai mare atenţie în viitor asupra comportării şi activităţii noastre, spre a curăţi tot mai hotărât zgura imperfecţiunii.»
Şi mai adaugă el: «Responsabilitatea creşte în măsura în care cunoştinţele în acest domeniu se înregistrează în depozitul memoriei. Este mai bine să nu ştim, decât să negăm sau să dispreţuim adevăruri la care momentan nu avem acces.»
Dostları ilə paylaş: |
