Răzvan Alexandru Petre filosofie spirituală

PSIHOLOGIA SINELUI SUPERIOR

Prin urmare, ca să găsească – încă de acum şi aici, în trupul fizic! – scopul adevărat al vieţii sale biologice, omul va trebui să se apropie psihologic de propriul Spirit. Acest efort plăcut se numeşte „cale spirituală” şi pe ea merg fiinţele care caută Divinitatea. Sau care, pur şi simplu, caută un sens al vieţii.

E minunat să vorbeşti despre Dumnezeu atunci când Îl simţi cu adevărat. Dar poate deveni frustrant atunci când viaţa ta se desfăşoară într-o aparentă banalitate şi lipsă de Graţie. Uneori îţi vine să Îl cerţi pentru asta. Speranţa îşi găseşte un aliat puternic în credinţă, dar la fel de adevărat este că, din cauza aceleiaşi credinţe, îl luăm pe Dumnezeu drept ţap ispăşitor pentru necazurile noastre. Nu este corect, ba chiar este o blasfemie, dar El îşi acceptă tăcut orice rol pe care dorim să i-L dăm în drama noastră omenească...

A Îl căuta pe Dumnezeu în afară, în cosmosul întunecat, nu poate fi un mobil suficient ca să confere scop propriei vieţi umane. Acel Dumnezeu este undeva, departe, fiinţează cu sau fără noi, într-un mod, cu siguranţă, mult diferit. Nu putem găsi acolo, în altă lume mai bună, o motivaţie suficient de puternică pentru viaţa noastră limitată de aici.

Unii religioşi au spus că scopul vieţii omului este să Îl găsească pe Dumnezeu. În consecinţă, s-au forţat să devină supraoameni, ca să atingă acel plan foarte înalt de unde Dumnezeu ar putea deveni vizibil, accesibil. Problema cu acest demers spiritual este că el nu poate fi înţeles şi mai ales realizat decât de foarte puţine persoane. Şi oricum, chiar dacă ei Îl caută pe Dumnezeu undeva, departe, vor fi surprinşi să Îl găsească tot în interiorul lor, sub forma scânteii divine numite Spirit.

Desigur, suntem de acord că Dumnezeu a creat Viaţa şi Lumea. Însă viaţa noastră ca entitate biologică nu este posibilă fără încarnarea Spiritului, cel care ne oferă conştiinţa!

Numai Spiritul dă sens filosofic şi practic vieţii noastre umane. Fără El am muri instantaneu. Îi datorăm viaţa. Ne acordă inspiraţie, intuirea tuturor lucrurilor care rămân ascunse minţii noastre înguste. El este Dumnezeul nostru personal.

Deci:

- dacă omul poate găsi un sens filosofic al vieţii doar prin apropierea psihologică de Spiritul său

- şi dacă are nevoie neapărat să numească un scop,

- atunci putem spune, fără a exagera cu nimic, că scopul vieţii omului este să îşi găsească Spiritul! Alte ţeluri sunt secundare şi rezultă din acesta. Orice scop benefic ne-am propune, în final el va sluji tot evoluţia Spiritului. De fapt, ne-a fost sugerat să-l realizăm chiar de către El.

Ajutorul adus semenilor sau contribuţia la progresul ştiinţific şi cultural sunt relative, căci, în fond, omenirea nu va dura veşnic, şi totul se va duce de râpă într-un final! Va rămâne veşnic doar Spiritul, cu experienţa pe care a căpătat-o şi cu aura nepieritoare a faptelor bune. (Desigur, se va păstra şi experienţa umanităţii înregistrată în arhivele akashice.)

Ce înseamnă să ne apropiem de Spirit? Cu cât devenim mai transparenţi la îndemnurile, ideile, trăirile Spiritului nostru, cu atât mai puţin ne vom simţi fiinţe izolate, neajutorate, neimportante. Sensul vieţii umane se va clarifica de la sine în mintea noastră şi greşelile inerente unei gândiri materialiste şi sceptice vor dispare de la sine. Vom deveni un focar spiritual fără a urmări neapărat acest lucru, ce poate părea pretenţios şi rezervat doar călugărilor. De fapt, calea spirituală nu este chiar atât de grea, ea nu ne cere să facem acrobaţii psihice ori penitenţe insuportabile. Oricine poate urma această cale spirituală, căci este perfect naturală şi simplă. Unii o numesc „realizarea Sinelui”, ceea ce înseamnă perceperea indubitabilă a faptului că izvorul vieţii şi gândirii noastre se găseşte în acel misterios Spirit Divin dinlăuntru. Nimic mai mult, dar asta schimbă totul!

Atenţie: să nu confundăm acel Spirit cu propria noastră personalitate, numită deseori „ego”! Este o capcană rafinată, de altfel, singura dificultate pe această cale spirituală... Ar trebui să ţinem minte că Spiritul este o fiinţă non-umană.

Cum să ne păzim de confuzii? Iată câteva semne ale drumului drept:

Cu cât intuim mai bine această Sursă interioară, cu atât viaţa pare mai suportabilă (la greu), mai interesantă (la plictiseală), mai fericită (chiar fără motiv). Este un proces continuu de rafinare a intuiţiei spirituale, nu neapărat o experienţă bulversantă. Faptele noastre se integrează mai bine în armonia cosmică, adică aduc mai mult bine superior tuturor celor pe care îi influenţează. Nu trebuie să ne apreciem progresul prin numărul de experienţe supranaturale (care, de cele mai multe ori, hrănesc „egoul spiritual”), ci prin calitatea spirituală a faptelor noastre de zi cu zi (fără dorinţa de a impresiona sau a ne lăuda cu ele!).

 

RELIGIA SINELUI SUPERIOR

Religia ne aminteşte că există Dumnezeu, că există îngeri şi spiritele sfinţilor, precum şi misteriosul Duh Sfânt. Dar nu am auzit vreun preot creştin care să venereze SPIRITUL DIVIN care sălăşluieşte în fiecare om. Ciudat, fiindcă o astfel de pildă ne-a fost lăsată chiar de Mântuitorul Isus. El a realizat un ritual nemaiîntâlnit spre finalul vieţii Sale: a spălat picioarele apostolilor. De obicei, este interpretat ca o pildă a smereniei. Însă sensul tainic şi de mare rafinament al acestui gest simbolic este că în fiecare dintre noi există un Spirit divin care trebuie să fie adorat.

Nici acum, noi, creştinii, nu ne gândim că în interiorul nostru chiar trăieşte o fiinţă minunată alcătuită din substanţă divină. Este Spiritul nostru, micul Dumnezeu la purtător, pe care îl ignorăm total. Credeţi că îi place asta? El este reprezentantul Divinităţii, ambasadorul extraordinar trimis nouă de Supremul Creator. Şi nici măcar nu-l salutăm!... Deşi, chiar Apostolul spune: «Nu ştiţi oare că voi sunteţi templul lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi?» (1 Corinteni 3.16)

Dar lucrul acesta nu a supravieţuit în învăţătura creştină poate şi dintr-un motiv revelat tot de Apostolul Pavel. Spune el în aceeaşi epistolă: «Şi eu, fraţilor, n-am putut să vă vorbesc ca unor oameni duhovniceşti, ci ca unora trupeşti, ca unor prunci în Hristos. Cu lapte v-am hrănit, nu cu bucate, căci încă nu puteaţi mânca şi încă nici acum nu puteţi, fiindcă sunteţi tot trupeşti.» (1 Corinteni 3.1-3)

Teologia creştină s-a construit pe un complex de inferioritate al rasei umane (vezi „căderea lui Adam”). Poate şi de aceea naşterea Mântuitorului Isus din Nazaret nu este considerată opera legilor naturale. Ca şi cum Divinitatea nu se poate manifesta într-un om apărut normal pe lume! S-a forţat concluzia că Isus a putut fi o excepţie doar prin modul său de apariţie supranatural (însămânţarea de la Duhul Sfânt). De aceea, nici nu se prea vorbeşte despre efortul personal de cultivare a înţelepciunii depus de tânărul Isus. Toată viaţa Sa este pusă sub semnul imposibilului. Nimic nu este normal la Isus-ul teologilor creştini!

Nu s-a înţeles că orice om conţine un Spirit Divin. Marii înţelepţi sunt dovada vie că Spiritul lor este unul foarte evoluat, aproape perfect. De aceea, apar mereu Fii de Dumnezeu printre noi, fără miracole paranormale. Face parte din posibilităţile oferite fiinţei umane de Dumnezeu.

Dogma creştină proclamă că „în oameni nu se poate încarna Dumnezeu, fiindcă asta s-a petrecut o singură dată în istorie, prin miracolul Buneivestiri”. Ea este combătută, într-un mod neruşinat, de curentul new-age, care afirmă, cu aceeaşi ignoranţă, că „omul este Dumnezeu”. Ambele sunt extreme false. Calea aurită este cea de mijloc: Orice om găzduieşte un mic Dumnezeu în devenire. Desigur că un Spirit de nivelul lui Isus nu s-a mai încarnat de atunci. Putem fi siguri însă că, peste mulţi eoni de timp, chiar Spiritul nostru va ajunge la nivelul Celui al lui Isus.