Sau optimismul

280

ronilor de Guignes s-a stins, spre nefericirea omenirii, felul de a gîndi al primilor lor slujitori s-a păstrat şi ţine loc de lege fundamentală. Veţi întîlni situaţia aceasta de la o poşfă la cealaltă, în tot regatul; schimbaşi juris­prudenţă odată cu caii. Inchipuiţi-vă cum se simte un săr­man avocat atunci cînd trebuie să pledeze, de exemplu, pentru cineva din Poitou, împotriva unuia din Auvergne!

ÎMPRICINATUL

Dar cei din Poitou, din Auvergne, şi din Guignes nu se îmbracă, oare, la fel? Este mai greu să ai aceleaşi legi decît aceleaşi haine? Iarţdacă croitorii şi cizrnarii cad de acord de la un capăt Jji altul al regatului, pentru ce judecătorii nu fac la fel?T

AVOCATUL

Ceea ce cereţi este tot atît de puţin posibil ca şi exis­tenţa unei singure greutăţi şi a unei singure măsuri. Cum vreţi ca legea să fie peste tot aceeaşi, cînd ocaua nu este aceeaşi? După ce am chibzuit bine, am ajuns la concluzia că, dacă măsura de la Paris nu este aceeaşi cu măsura de la Saint-Denis, înseamnă neapărat că min­ţile oamenilor sînt alcătuite altfel la Paris decît la Saint-Denis. Natura se schimbă la nesfîrşit; şi nu trebuie uni­formizat ceea ce ea a creat atît de diferit.

ÎMPRICINATUL

Dar cred ca în Anglia nu există decît o lege şi o mă­sură.

AVOCATUL

Nu vedeţi că englezii sînt nişte barbari? Au aceeaşi măsură, dar, în schimb, au douăzeci de religii diferite.-

ÎMPRICINATUL

îmi spuneţi un lucru care mă uimeşte. Cum?! Oa­meni care trăiesc sub aceleaşi legi nu trăiesc sub aceeaşi religie?

AVOCATUL

Nu, şi asta dovedeşte limpede că sînt lăsaţi în voia simţurilor lor nelegiute.

281

ÎMPRICINATUL

Aceasta n-ar, putea izvorî şi din faptul eă ei au con­siderat că legile sînt făcute pentru exteriorul oamenilor, iar religia pentru lăuntrul lor? Poate englezii şi alte popoare cred că supunerea faţă de legi este o relaţie între un om altul, în timp ce religia este între om şi Dumne­zeu. Cred că n-aş avea motiv să mă plîng de un ana-baptist pentru că se botează la treizeci de ani; dar m-ar supăra foarte rău dacă nu mi-ar plăti o cambie. Cei ce păcătuiesc doar împotriva lui Dumnezeu trebuie să fie pedepsiţi în lumea cealaltă; cei -ce păcătuiesc împotriva oamenilor trebuie să fie pedepsiţi în lumea aceasta.

AVOCATUL

Nu înţeleg nimic dki ceea ce spuneţi. Eu trebuie să vă pledez cauza.

ÎMPRICINATUL Dea Domnul s-o-înţelegeţi mai bine!

III

DIALOG ÎNTRE DOAMNA DE MAINTENON* ŞI DOMNIŞOARA DE LENCLOS**

DOAMNA DE MAINTENON

Da, te-am rugat să vii să mă vezi în taină. Crezi, poate, că am făcut-o pentru a mă bucura în faţa ta de toate onorurile mele? Nu, am făcut-o pentru a afla în tine mîngîierea.

DOMNIŞOARA DE LENCLOS Mîngîiere, doamnă! Vă mărturisesc că, nernaiprisnind

* Doamna de Maintenon şi domnişoara de Lencios au trăit mult timp împreună. Această curtezană celebră, care a murit la optzeci şi •pt de ani, l-a cunoscut pe autor şi a făcut chiar o dispoziţie testa­mentară în favoarea lui. Autorul l-a auzit deseori pe răposatul abate de Châteauneuf zicînd că doamna de Maintenon a încercat t at ce i-a stat în putinţă pentru a o convinge pe Ninon să devină evlavioasă şi să se sta­bilească la Versailles, ca s-o facă să uite de plictiseala onorurilor şi a bătrîneţii. (N.a.)

** Publicat în 1751. (N. ed. fr.)

282

nici e veste de la dumneavoastră de cînd v-a surîs un noroc atît de mare, v-am crezut fericită.

DOAMNA DE MAINTENON

Se spune că sînt astfel. Există suflete pentru care f asta e de ajuns: al meu nu este din soiul acesta.; te;am I regretat întotdeauna. *•

DOMNIŞOARA DE LENCLOS

înţeleg. Chiar şi de la înălţimea dumneavoastră, simţiţi nevoia prieteniei; iar eu, care trăiesc pentru prie-|'tenie, n-am simţit nevoia onorurilor. Dar pentru ce rrî-aţi uitat vreme atît de îndelungată?

DOAMNA DE MAINTENON

îţi dai seama că a trebuit să dau impresia că te-am uitat. Crede-mă că, printre nenorocirile pe care le-a atras înălţarea mea, această constrîngere e cea dintîi.

DOMNIŞOARA DE LENCLOS

în ceea ce mă priveşte, n-am uitat nici primele plăceri, nici vechii prieteni. Dar dacă sînteţi nefericită, aşa cum spuneţi, înseamnă că reuşiţi să înşelaţi pe toată lumea, care vă invidiază.

DOAMNA DE MAINTENON

Pe mine m-am înşelat mai întîi. Dacă atunci cînd, pe vremuri, cinam împreună cu Villarceaux* şi Nan-touillet, pe străduţa Tournelles, unde locuiai; cînd puţină • tatea averii noastre abia dacă era pentru noi un motiv de îngrijorare, cineva mi-ar fi spus: — Te vei apropia, într-o zi de tron; cel mai puternic monarh din lume va avea încredere doar în tine; toate binefacerile vor trece prin mîinile tale; vei fi privită asemenea unei suverane; dacă, spun, mi s-ar fi făcut asemenea preziceri, aş fi zis: — împlinirea lor trebuie să te facă să mori de uimire şi de bucurie. Totul s-a împlinit; am fost surprinsă, în primile clipe; am aşteptat bucuria, dar n-am aflat-o.

* Villarceaux a fost, pe rînd, amantul domnişoarei d'Aubigne (doamna de Maintenon) şi a lui Ninon. Voltaire povesteşte (în opuscu­lul Sur-Mademoiselle de Lencios) că, totuşi, cele două femei nu s-au certat. (N. ed. fr.)

283

DOMNIŞOARA DE LENCLOS

Filozofii vă vor putea crede; dar lumii îi va fi greu să-şi închipuie că nu sînteţi mulţumită; iar dacă ar crede, var condamna.

DOAMNA DE MAINTENON

Oamenii se înşală, aşa cum m-am înşelat şi eu. Această lume este un vast amfiteatru, în^are fiecare este aşezat la întîmplare pe treapta sa.^Ţoţi cred că suprema fericire e în rîndurile de sus: ce greşealăf]

DOMNIŞOARA DE LENCLOS

Cred că oamenii au nevoie de această greşeală; ei nu şi-ar da osteneala să se înalţe, dacă n-ar crede că fericirea se află mult deasupra lor. Amîndouă cunoaştem plăceri mai puţin iluzorii. Dar spuneţi-mi, cum aţi făcut ca să fiţi atît de nefericită pe treapta ce v-a fost hărăzită?

DOAMNA DE MAINTENON

Ah! Draga mea Ninon, de cînd nu ţi-am mai spus decît domnişoara Lenclos, am început să nu mai fiu prea fericită. Trebuie să fiu ipocrită; asta îţi poate spune totul. Inima îmi este goală; spiritul îmi e îngrădit: joc rolul celui dintîi personaj din Franţa, dar nu este decît un personaj. Trăiesc o viaţă de împrumut. Ah! Dac-ai şti ce înseamnă povara unui suflet ce tînjeşte să-î deştepte pe un altul, să înveselească un spirit ce nu mai poate fi înveselit!*

DOMNIŞOARA DE LENCLOS

îmi dau seama de tristeţea situaţiei în care vă aflaţi. Mă tem că va jignesc gîndindu-mă că Ninon este mai fericită la Paris, în căsuţa ei, împreună cu abatele de Châteauneuf** şi alţi cîţiva prieteni, decît dumneavoastră la Versailles, alături de omul cel mai de vază din Europa, care vă pune întreaga curte la picioare. Mi-e teamă să vă înfăţişez superioritatea situaţiei mele. Ştiu că nu trebuie să te bucuri prea mult de fericire în prezenţa

* Sînt chiar cuvintele doamnei de Mainlenon. (N. a.)

** Franqoiş de Châteauneuf (1645—1709), care l-a botezat pe

Voltaire, fusese unul dintre ultimii prieteni pe care i-a avut Ninon.

El a scris două studii asupra muzicii anticilor. (N. ed. fr.)

244

unor oameni nefericiţi. încercaţi, doamnă, să suportaţi cu răbdare propria dumneavoastră mărire; încercaţi să uitaţi obscuritatea voluptuoasă în care trăiam amîn­două pe vremuri, aşa cum aţi fost forţată, aici| să va uitaţi vechile prietene. Singurul remediu în starea dum­neavoastră dureroasă este de a nu spune niciodată:

Fericire trecută,

Ce nu se poate întoarce,

Chin al gîndului meu,

Pentru ce, pierztndu-te, nu am

pierdut şi amintirea!* _#

Beţi în fluviul Lethe, mîngîiaţi-vă mai ales arun-cîndu-vă privirile asupra atîtor regine care se plictisesc.

DOAMNA DE MAINTENON

Ah! Ninon, poţi, oare, să te consolezi de una singură? Am să-ţi fac o propunere, dar nu îndrăznesc.

DOMNIŞOARA DE LENCLOS Chiar dumneavoastră să fiţi timidă? îndrăzniţi.

DOAMNA DE MAINTENON

Ar însemna să schimbi, cel puţin aparent, filozo­fia pe ipocrizie şi să devii femeie respectabilă,. Te-aş aduce să locuieşti la Versailles şi ai fi prietena mea mai mult ca niciodată. M-ai ajuta să mă împac cu soarta.

DOMNIŞOARA DE LENCLOS

încă vă iubesc, doamnă, dar vă mărturisesc că mă iubesc mai mult pe mine însămi. Nu mă puteţi face să fiu ipocrită şi nenorocită, pentru că soarta s-a purtat rău cu dumneavoastră.

DOAMNA DE MAINTENON

Ah! Crudă Ninon! Ai inima mai împietrită chiar de­cît cei de la curte. Mă părăseşti fără milă.

DOMNIŞOARA DE LENCLOS

Nu, simt la fel ca întotdeauna. Mă înduioşaţi; şi pentru a vă dovedi că nutresc aceleaşi sentimente, vă ofer

* Versuri de J. Bertaut, episcop de Seez. (N. ed. fr.)

tot ce pot; părăsiţi Versailles-ul şi veniţi să trăiţi împre­ună cu mine, pe strada Tournelles.

DOAMNA DE MAINTENON

îmi frîngi inima. Nu pot fi fericită aproape de tron, dar nici în Marais¹. Iată ce m-a învăţat curtea.

DOMNIŞOARA DE LENCLOS

N-am leac pentru o boală de nevindecat. Voi dis­cuta despre suferinţa dumneavoastră cu filozofii care vin la mine; nu cred, însă, că ei vor putea face imposibilul.

DOAMNA DE MAINTENON

Cum?! Să te vezi în culmea onorurilor, să fii adora­tă şi să nu poţi fi fericită!

DOMNIŞOARA DE LENCLOS

Ascultaţi-mă, poate că este vorba de o neînţelegere. Vă credeţi nefericită doar din cauza onorurilor. Răul nu vine, oare, şi din faptul că nu mai aveţi nici ochii atît de frumoşi, nici stomacul atît de bun, nici dorinţele atît de vii ca altădată? Să-ţi pierzi tinereţea, frumuseţea, pasiunile — iată adevărata nefericire. Acesta este motivul pentru care atîtea femei devin evlavioase după cincizeci de ani şi se salvează dintr-o plictiseală prin alta.

DOAMNA DE MAINTENON

Dar tu eşti mai în vîrstă decît mine, şi nu eşti nici nefericită, nici evlavioasă.

DOMNIŞOARA DE LENCLOS

Să ne lămurim. La vîrsta noastră nu trebuie să-ţi închipui că te poţi bucura de o fericire deplină. E nevoie de un suflet foarte aprins şi de cinci simţuri perfecte pentru a gusta această fericire. Dar cu prieteni, libertate şi filozofie, te simţi atît de bine cît îţi îngăduie vîrsta. Sufletul nu e bolnav decît atunci cînd e scos în afara sferei sale. Veniţi să trăiţi împreună cu filozofii mei.

DOAMNA DE MAINTENON

Iată doi miniştri care se apropie. Cu totul altceva decît nişte filozofi. Adio, draga mea Ninon.

DOMNIŞOARA DE LENCLOS Adio, augustă nefericită.

286

IV

DIALOG

INTRE UN FILOZOF ŞI UN CONTROLOR. GENERAL AL FINANŢELOR*

FILOZOFUL

Ştiţi că un ministru al finanţelor poate să facă mult bine şi deci, să fie un om mai mare decît douăzeci de mareşali ai Franţei?

MINISTRUL

Eram convins că un filozof va dori să îmblînzească duritatea ce se reproşează îndeobşte funcţiei mele, dar »i' mă aşteptam ca el să mă îndemne la vanitate.

FILOZOFUL

Vanitatea nu este un viciu atît de mare cît credeţi. Dacă Ludovic al XlV-lea n-ar fi avut puţină vanitate, domnia sa n-ar fi fost atît de ilustră. Marele Colbert era vanitos; aveţi şi dumneavoastră vanitatea de a-l depăşi. V-aţi născut într-un timp mai prielnic decît al său. Trebuie să vă înălţaţi 'împreună cu secolul dumnea­voastră. \

MINISTRUL

Recunosc că aceia care cultivă un pămînt fertil au un mare avantaj asupra celor ce l-au defrişat.

FILOZOFUL

Credeţi-mă că nu există vreun lucru util pe care să nu-l puteţi face cu uşurinţă. Colbert a găsit, pe de o parte, administrarea finanţelor în dezordinea cumplită în care războaiele civile şi treizeci de ani de jafuri o aruncaseră. Pe de altă parte, a găsit o naţiune uşura­tică, ignorantă, aservită unor prejudecăţi a căror rugină avea o mie trei sute de ani vechime. Nu exista un singur om în consiliu care să ştie ce este acela schimb; nu exista nici unul care să ştie ce este proporţia monedelor, aici unul care să aibă idee de comerţ. In prezent, în­văţătura s-a transmis din aproape în aproape. Mulţimea rămîne în profunda ignoranţă la care o condamnă nevoia

* Publicat în 1751. (N. ed. fr.)

287

de a-şi cîştiga pîinea, şi în care s-a crezut multă vreme că este spre binele statului să fie ţinută; dar clasa de mijloc s-a luminat.* Această clasă are o foarte mare importanţă; ea îi cîrmuieşte pe cei mari, care gîndesc din cînd în cînd, şi pe cei mici, care nu gîndesc deloc. După celebrul Colbert, în finanţe s-a întîmplat ceea ce s-a întîmplat în muzică de la Lulii încoace. Cu mare greutate Lui li a găsit oameni care să fie în stare să-i execute simfoniile, aşa simple cum erau. Astăzi numă­rul artiştilor capabili să interpreteze cea mai savanta muzică a crescut la fel de mult ca arta însăşi. Acelaşi lucru s-a întîmplat în filozofie şi în administraţie. Col­bert a făcut mai mult decît ducele de Sully; trebuie să facem mai mult decît Colbert.

La aceste cuvinte, ministrul, observînd că filozoful ţinea cîteva hîrtii, dori să le vadă: era o culegere de idei ce puteau da naştere multor reflecţii; ministrul luă hîrtia şi citi:

„Bogăţia unui stat constă în numărul, locuitorilor şi în munca lor.

Comerţul nu face ca un stat să fie mai puternic decît vecinii săi decît fiindcă, într-un anumit- număr de ani, el duce război cu vecinii sau fiindcă, în alţi ani, se întîmplă vreo calamitate publică. Atunci, în această calamitate a războiului, naţiunea mai bogată va izbîndi în mod necesar, celelalte condiţii fiind egale, pentru că ea poate cumpăra mai mulţi aliaţi şi mai multe trupe străine. Fără calamitatea războiului, sporirea masei de aur şi de argint ar fi inutilă: căci, cu condiţia să existe destui aur şi argint pentru circulaţie, cu condiţia ca ba­lanţa comerţului să fie egală, este limpede că nu ducem lipsă de nimic.

Dacă vor exista două miliarde într-un regat, toate produsele şi mîna de lucru vor costa dublu faţă de cît ar costa dacă n-ar exista decît un miliard. Sînt la fel de bogat cu cincizeci de mii de livre rentă, atunci cînd cum­păr livra de carne cu patru gologani, ca şi cu o suta de mii,' atunci cînd o cumpăr cu opt, păstrînd aceeaşi proporţie. Adevărata bogăţie a unui regat nu stă, deci, în aur şi argint, ci în belşugul tuturor produselor, în

* Apologia lui Colbert şi a burgheziei scoate în evidenţă rădă­cinile teoriilor sociale ale lui Voltaire: numai „clasa mijlocie" e capa­bilă să conducă, deoarece este harnică şi luminată. (N. ed. fr.)

288

industrie şi în muncă. N-a trecut mult timp de cînd a fost văzut pe rîul La Plata un regiment spaniol ai cărui ofi­ţeri aveau cu toţii săbii de aur; erau, însă lipsiţi de îmbră­căminte şi de pîine.

Cred că, de la Hugues Capet² încoace, cantitatea de bani din regat n-a crescut, însă meseriile s-au perfec­ţionat de o sută de ori în toate privinţele; s,usţir? că sîntem într-adevăr de o sută de ori mai bogaţi decît în timpul lui Hugues Capet: căci a fi bogat înseamnă a trage foloase; or, eu mă bucur de o casa mai spaţioasă, mai bine clădită, mai bine împărţită decît era cea a lui Hugues Capet însuşi; viile au fost cultivate mai bine, iar eu beau un vin mai bun; meşteşugurile s-au"per­fecţionat şi sînt îmbrăcat cu un veşmînt mai frumos; arta de a desfăta gustul prin feluri de mîncare mai fine mă face să servesc în fiecare zi feluri mai rafinate decît erau festinurile regale ale lui Hugues Capet. Dacă el se deplasa, atunci cînd era bolnav, de la o casă la alta, făcea asta într-o căruţă; eu mă plimb într-o trăsură co­modă şi plăcută, în care lumina intră fără să fiu inco­modat de vînt. N-a fost nevoie de mai mulţi bani în regat pentru a aşeza pe perne de piele un fel de cutie de lemn vopsită, n-a trebuit decît inscusinţă: la fel s-a întîmplat cu toate celelalte. Din aceleaşi cariere se scoteau pietrele din care s-a clădit casa lui Hugues Capet şi cele din care se clădesc astăzi caselS Pari­sului. Nu este nevoie de mai mulţi bani pentru a con­strui o închisoare mohorîtă decît pentru a face o casă plăcută. Nu costă mai mult plantarea unei grădini de bun-gust decît tăierea ridicolă a tiselor pentru a face din ele reprezentări grosolane de animale. Stejarii putre­zeau pe vremuri în păduri; astăzi din ei se fac parchete. Nisipul se împrăştia inutil pe pămînt; astăzi din el se fac oglinzi.

Cu siguranţă că bogat e acela care se bucură de toate avantajele acestea. Manufactura este singura care le-a procurat. Deci nu banii îmbogăţesc un regat, ci mintea; prin asta înţeleg mintea care îndrumă munca.

Comerţul are acelaşi efect ca şi munca mîinilor; el îmi face viaţa plăcută. Dacă am nevoie de un lucru din India, de un produs al naturii care nu se găseşte decît în Ceylon sau la Ternate, sînt sărac prin aceste nevoi; devin bogat atunci cînd comerţul le satisface. Nu aurul şi argintul îmi lipseau, ci cafeaua şi scorţi-

289

şoara. Dar cei ce fac şase mii de mile cu riscul vieţii lor, pentru ca eu să beau cafea dimineaţa, nu sînt de-cît ceea ce prisoseşte din oamenii harnici ai naţiunii. Bogăţia constă, deci, în numărul imens de oameni munci­tori.

Scopul, datoria unei cîrmuiri înţelepte, este, deci, în mod evident, poporul şi munca.

în climatul nostru se nasc mai mulţi bărbaţi decît femei, deci femeile nu trebuie lăsate să moară: or, este limpede că ele sînt moarte pentru societate atunci cînd sînt îngropate de vii în mănăstiri, pierdute pentru gene­raţia prezentă, şi pun în primejdie generaţiile viitoare. Banii pierduţi cu înzestrarea mănăstirilor ar fi, deci, foarte bine utilizaţi încurajîndu-se căsătoriile. Compar terenurile în paragină, care există încă în Franţa, cu fetele ce sînt lăsate să se usuce în mănăstire: trebuie să le cultivăm atît pe unele, cît şi pe celelalte. Există multe feluri de a obliga cultivatorii să pună în valoare un teren părăsit; există, însă, un fel sigur de a dăuna statului: acela de a lăsa să continue aceste două abu­zuri, de a îngropa fetele şi de a lăsa cîmpurile acoperite de mărăcini. Sterilitatea, de orice fel, este sau un viciu al naturii, sau un atentat împotriva naturii.

Regele, care este economul naţiunii, dă pensii doam­nelor de la curte, iar aceşti bani ajung la negustori, la pălăriere şi la croitorese. De ce nu există, însă, pensii destinate încurajării agriculturii? Aceşti bani s-ar în­toarce tot la stat, dar cu mai mult profit.

Se ştie că existenţa cerşetorilor este un viciu de gu­vernare. Ei sînt de două feluri: cei ce se plimbă în zdren­ţe dintr-un capăt al regatului în celălalt şi smulg trecă­torilor, prin strigăte jalnice, cîteva parale pe care le beau; şi cei care, îmbrăcaţi cu toţii la fel, dijmuiesc poporul în numele lui Dumnezeu şi trăiesc conforta­bil în case încăpătoare. Prima dintre aceste două spe­cii este mai puţin dăunătoare decît cealaltă, fiindcă, prin­tre altele, dă şi copii statului, şi dacă se întîmplă ca dintre aceştia să se nască hoţi, ea produce deopotrivă zidari şi soldaţi: dar amîndouă sînt un rău de care toată lu­mea se plînge şi pe care nimeni nu-l smulge din rădăcini. E ciudat că, într-un regat în care există pămînturi ne­cultivate şi colonii, sînt toleraţi locuitori care nici nu se în­mulţesc, nici nu muncesc. Cea mai bună cîrmuire este aceea în care există cei mai puţini oameni nefolositori.

290

Cum se face că au existat popoare care, avînd mai pu­ţin aur şi argint decît noi, au rămas nemuritoare prin lucrări pe care nu îndrăznim să le imităm? Este evi­dent că ei erau mai bine conduşi decît noi, fiindcă mai mulţi oameni erau angajaţi în muncă.

Impozitele sînt necesare. Cea mai bună manieră de a le percepe este aceea care uşurează şi mai mult fflun-ca şi comerţul. Un impozit arbitrar e ca un viciu. Doar pomana poate fi arbitrară; dar, într-un stat bine orga­nizat, pomana nu trebuie să existe. Marele Sha-Abbas, întemeind în Persia atîtea instituţii utile, n-a construit şi spitale. A fost întrebat de ce. «N-aş vrea, a spus el? să fie nevoie de spitale în Persia».

Ce este impozitul? O anumită cantitate de grîu, de animale, de produse pe care posesorii pămînturilor o datorează celor ce nu au. Banii nu sînt decît reprezen­tarea acestor produse. Impozitul nu trebuie, deci, apli-*at decît celor bogaţi; nu-i puteţi cere săracului o parte din pîinea pe care o cîştigă sau din laptele pe care piep­tul femeii sale îl dă copiilor. Nu asupra săracului, a lucrătorului, trebuie impusă o taxă; trebuie ca, punîndu-l fa muncă, să-l laşi să spere că va putea fi, într-o zi, atît de fericit, încît să plătească taxe.

în timpul războiului, presupunem că se plătesc cinci­zeci de milioane pe an mai mult; din aceste cincizeci de milioane, douăzeci trec în ţara străină, treizeci sînt folosite pentru a masacra oamenii. Presupun că, în timp de pace, din aceste cincizeci de milioane se plătesc douăzeci şi cinci; nimic nu trece, însă, în străinătate: sînt puşi să muncească pentru binele public tot atîţia cetăţeni cîţi erau ucişi. Lucrările sporesc în toate privin­ţele; pămînturile sînt cultivate; oraşele sînt înfrumuse­ţate; deci, plătind statului, eşti într-adevăr bogat. Impozi­tele, în timpul calamităţilor războiului, nu trebuie să slu­jească la procurarea comodităţilor vieţii; ele trebuie să contribuie la apărarea ei. Poporul cel mai fericit trebuie să fie cel care plăteşte cel mai mult; fără îndoială, este cel mai harnic şi cel mai bogat.

Hîrtia publică este, faţă de bani, ceea ce banii sînt faţă de bunuri: o reprezentare, o garanţie de schimb. Banii nu sînt utili decît fiindcă e mai uşor să plăteşti o oaie cu un ludovic de aur decît să dai pentru o oaie pa­tru perechi de ciorapi. De asemenea, e mai uşor pen­tru un perceptor din provincie să trimită la vistieria

291

regală patru sute de mii de franci într-o strisoare de-cît sâ-i expedieze cu trăsura, cu mari cheltuieli; deci o bancă, o hîrtie de credit este utilă. Un titlu de credit este, în cîrmuirea unui stat, în comerţ şi în circulaţie, ceea ce sînt cabestaneie în cariere. Ele ridica poveri pe care oamenii n-ar fi putut să le mişte cu braţele. Un scoţian*, om folositor şi primejdios, a pus în circulaţie în Franţa hîrtia de credit; a fost asemenea unui medic care dădea unor bolnavi o doză de vomitiv prea puter­nică. Aceştia au fost cuprinşi de convulsii; dar, dacă un leac bun a fost rău administrat, trebuie, oare, să re­nunţăm pentru totdeauna la el? Din ruinele sistemu­lui lui a rămas o companie a Indiilor care stîrneşte pizma străinilor şi care poate să aducă măreţie naţiunii: deci acest sistem, menţinut în nişte limite acceptabile, ar fi putut face mai mult bine decît a făcut rău.**

A schimba preţul monedelor înseamnă a crea monedă falsa; a răspîndi mai multă hîrtie de credit de­cît o impun masa şi circulaţia banilor şi a produselor înseamnă, de asemenea, a crea monedă falsă.

A interzice ieşirea monedelor din aur şi argint este un rest de barbarie şi de sărăcie: înseamnă a dori, în acelaşi timp, să nu-ţi plăteşti datoriile şi să ruinezi co­merţul, înseamnă, într-adevăr, a nu dori să plăteşti, fiindcă, dacă naţiunea e debitoare, trebuie să-şi soldeze contul cu străinătatea; înseamnă a ruina comerţul, fiindcă aurul şi argintul sînt nu numai preţ al mărfuri­lor, ci şi marfă în sine. Spania a păstrat ca şi alte na­ţiuni, această veche lege, care nu este decît o veche cali­cie. Singura şansă a guvernului e ca aceasta lege să fie mereu violată.

A percepe taxe in provinciile aceluiaşi stat, asupra produselor proprii; a face ca Champagne să fie vrăjmaşă a Burgundiei, iar Guiana vrăjmaşă a Bretaniei, este încă un abuz ruşinos şi ridicol; e ca şi cum i-aş aşeza pe cîţiva dintre slujitorii mei într-o anticameră, ca să re­ţină şi să mănînce o jaarte din cina mea, aiunci cînd

* De obicei, Voltaire nu se arata îngăduitor faţă de Law; vede în et autorul unui sistem himeric şi relatează fără indulgenţă ten­tativa sa nereuşită, neacordîn-du-i decît gloria de a fi reînfiinţai Compa­nia Indiilor". Concesia din pasajul de faţă priveşte comerţul,, sursa de bogăţie şi de satisfacere a nevoilor. (N. ed. fr.)

" în vara aoeea, Compania Indiilor îşi ducea existenţa cu strălu­cire şi dădea mari speranţe. (N. a.)

292

îmi este adusă. S-a încercai îndreptarea acestor abuz; şi spre ruşinea spiritului omenesc, na fost cu putinţă". Mai erau multe alte idei în hîrtiile filozofului; mi­nistrului i-au plăcut; şi-a procurat o copie după ele, :?t este pentru prima oară cînd cugetările unui fifozof si-au făcut loc între ideile unui ministru.

V

DIALOG ÎNTRE MARC AURELIU ŞI UN FRANCISCAN*

MARC AURELIU

încep să mă orientez, în siîrşit. Acesta e, desigur, ipitohul, iar această bazilica e templul; omul pe care-l id este, fără îndoială, preot al iui Jupiter. Prietene, jrbiţi-mi, vă rog.

FRANCISCANUL

Prietene! E o expresie familiară. Sînteţi, probabil, străin dacă vă adresaţi astfel fratelui Fulgence, francis­canul, locuitor al Capitoliulut, confesor al ducesei de Po-poli şi care-i vorbeşte, cîteodata, papei ca şi cum i-ar vorbi unui om.

MARC AURELII»

Fratele Fulgence — la Capitoliu!- Lucrurile s-au cam schimbat. Mu înţeleg nimk din ceea ce spuneţi. Acesta nu e templul lui Jupiter?

FRANCISCANUL Vorbiţi în dodii. Cine sînteţi dumneavoastră, mă rog,

* Scris î-n 1751. Voltaire ii scrie fui Frederic ar H-!ca la 5 iunie: „Trimit Majestâţii-Voastre acest dialog cu Marc Aurelia. Am încercat sâ-l compun în maniera lui Lucian. Acest Lucian este ivaiv, îi face pe ci­titori să gindească, şi: eşti mereu ispitit sa adaugi ceva Dialogurilor-sule. Nu doreşte să-şi etaleze spiritul. Defectu-l lui FonteneHe es-te acela că vrea mereu să iie spiTitual: întotdeauna el ţese î« evidenţă, niciodată eroii săi, îi face să spună contrariul a ceea ee ar trebui să spună; susţine şi combate acelaşi lucru; nu vrea decît sa strălu-ceastă.".

Atest dialog a fost publicat în 1752, î» mica edtţte de U Dresd-a a Operelor lui Voltaire. (N. ed. fr.)

293

cu aceste veşminte de modă antică şi cu această bărbi-ţa? De unde veniţi şi ce doriţi?

MARC AURELIU

Port hainele mele obişnuite; am venit să revăd Ro­ma: sînt Marc Aureliu.

FRANCISCANUL

Marc Aureliu? Am auzit de un nume oarecum ase­mănător. A fost un împărat păgîn, din cîte ştiu, care se numea aşa.

MARC AURELIU

Eu sînt. Am vrut să revăd Roma care mă iubea şi pe care am iubit-o. Capitoliul în care am triumfat dis-preţuind triumfurile, acest pămînt pe care l-am făcut fericit; dar nu mai recunosc Roma. Am revăzut coloana ridicată în cinstea mea, dar n-am mai găsit pe ea sta­tuia lui Antoninus, tatăl meu: acum este un alt chip.*

FRANCISCANUL

Cred şi eu, domnule osîndit. Sixtus al-V-lea a re­făcut coloana dumneavoastră; dar a aşezat pe ea sta­tuia unui om care valora mai mult decît tatăl dumnea­voastră înşivă.**

MARC AURELIU

Am crezut întotdeauna că este foarte uşor ca altci­neva să valoreze mai mult decît mine; credeam, însă, că este greu ca altcineva să fie mai presus decît tatăl meu. Respectul meu a putut să mă înşele: orice om e supus greşelii. Dar pentru ce îmi spuneţi osîndit?

FRANCISCANUL Pentru că sînteţi. Nu dumneavoastră (după cîte îmi

* Voltaire a făcut în numeroase rînduri elogiul lui Antoninus pe care îl punea chiar mai presus decît pe Epictet, pentru că puterea îi oferea mai multe tentaţii, în numeroase rînduri el respingînd opinia religioasă ce refuza intrarea în paradis înţelepţilor antichităţii pă-gîne. A se vedea articolul VERTU, în Dictionnair-e philosqphlque (1764). (...) (N. ed. fr.)

** Este vorba despre sfîntul Pavel. Voltaire nu este îngăduitor cu el (vezi, mai departe, Dialogue du Douteur^et de VAdorateur); îi con­sideră fanatic. (N. ed. fr.)

294

I amintesc) aţi persecutat atît de mult nişte oameni faţă I de care aveaţi obligaţii, oameni ce vă procuraseră ploaia , cu care v-aţi învins duşmanii?

MARC AURELIU

Vai! Eram departe de a persecuta pe cineva: am mulţumit cerului fiindcă, printr-o fericită întîmpTare, a ' venit o furtună tocmai atunci cînd trupele mele mureau ' de sete; dar niciodată n-am auzit spunîndu-se că aş fi îndatorat pentru această furtună oamenilor despre care îmi vorbiţi, chiar dacă erau soldaţi foarte buni. Vă jur că nu sînt un osîndit. Am făcut prea mult bine oame­nilor pentru ca esenţa divină să vrea să-mi facă rău. Dar spuneţi-mi, vă rog, unde este palatul împăratului, urmaşul meu? Tot pe colina Palatin? Căci, într-adevăr, nu-mi mai recunosc ţara.

FRANCISCANUL

Vă cred, noi am schimbat totul. Dacă doriţi, vă voi duce la Monte-Cavallo. Veţi săruta picioarele sfîntului părinte şi veţi primi indulgenţe, de care păreţi a avea mare nevoie.

MARC AURELIU

Acordaţi-mi-o întîi pe a dumneavoastră şi spuneţi»mi sincer: nu mai există, oare, nici împărat, nici imperiu roman?

FRANCISCANUL

Ba da, ba da, există un împărat şi un imperiu: dar ^;la patru sute de mile de aici, într-un orăşel numit Viena, [pe Dunăre. Vă sfătuiesc să mergeţi acolo pentru a-i ve-Idea pe succesorii dumnevoastră: căci aici aţi risca să ntîlniţi Inchiziţia. Vă previn că părinţii dominicani iu ştiu de glumă şi s-ar putea purta foarte rău cu Marc Lureliu, Antoninus, Traian şi Titus, oameni care nu tiu catehismul.

MARC AURELIU

Catehismul! Inchiziţia! Dominicani! Franciscani! Jn papă! Şi imperiul roman — într-un orăşel pe Dunăre! i«Ju mă aşteptam la aşa ceva: cred că în o mie şase Sute de ani lumea şi-a schimbat faţa. Aş fi curios să

■21 Voltaire 295

văd un împărat roman, marcoinan, cimbru sau teuton.* FRANCISCANUL

Veţi avea această plăcere oricînd veţi dori, şi chiar altele mai mari. Aţi fi foarte uimit dacă v-a^ spune că sciţii au jumătate din imperiul dumneavoastră, iar noi o avem pe cealaltă; că suveranul Romei este un preot ca şi mine; că fratele Fulgence va putea şi el să devină, într-o zi, suveran al Romei; că eu voi da binecuvîntări în acelaşi loc în care îi tîraţi legaţi de carul dumnea­voastră pe regii învinşi; şi că succesorul dumneavoastră de pe Dunăre nu are un oraş care să-i aparţină, ci există un preot care trebuie să i-l împrumute pe al său atunci cînd este nevoie.

MARC AURELIU

îmi spuneţi lucruri ciudate. Toate aceste mari schim­bări n-au putut să aibă loc fără mari nenorociri. Iubesc încă omenirea şi o plîng.

FRANCISCANUL

Sînteţi prea bun. Au curs, într-adevăr, torente de sînge şi o sută de provincii au fost pustiite; dar toate acestea trebuiau să se întîmple pentru ca fratele Fulgence să doarmă liniştit în Capitoliu.

MARC AURELIU

Roma, capitala lumii, a decăzut, aşadar, şi e neferi­cita?

FRANCISCANUL

Decăzută, da, dacă doriţi, dar nefericită, nu. Dimpo­trivă, pacea stăpîneşte aici, iar artele frumoase înflo­resc. Foştii stăpîni ai lumii nu mai sînt decît nişte das­căli de muzică. în loc să trimitem colonişti în Anglia, noi trimitem acolo castraţi şi lăutari. Nu mauavem un Scipio care să-i distrugă pe cartaginezi, dar nici nu mai condamnăm oamenii la surghiun: am dat gloria pe li­nişte.

* Tema decăderii Romei şi a imperiului roman este des tratata de Voltaire. în cîntul IV al Henriadei, în Voyage de Scarjnentado (17.56), în Princesse de Babylone (1767), în capitolul al XVIII-lea, ţi in a cincisprezecea Lettre d'Amabed (1769). (N. ed. fr.)

296

JvihkC AUHELiU

Am încercat, în viaţa mea, să fiu filozof; de atunci încoace,-am reuşit să devin. Găsesc că liniştea valo­rează mai mult decît gloria; dar, din tot ceea cernii spu­neţi, aş putea bănui că fratele Fulgence nu este filozof.

FRANCISCANUL

Cum! Nu sînt filozof! Ba sînt filozof înrăif; am pre­dat filozofia şi, mai mult decît atît, teologia.

MARC AURELIU Ce este teologia, vă rog?

FRANCISCANUL

Este... este ceea ce face ca eu să mă aflu aici, iar împărăţia să nu mai fie: păreţi nemulţumit de gloria mea şi de mica revoluţie care a trecut peste imperiul dumnea­voastră.

MARC AURELIU

Respect poruncile eterne; ştiu că nu trebuie să mur­mur împotriva destinului; admir vremelnicia lucrurilor omeneşti; dar, de vreme ce totul se schimbă, de vreme ce imperiul roman a căzut, înseamnă că şi franciscanilor le poate veni rîndul.

FRANCISCANUL Vă excomunic, şi mă duc Ia utrenie.

MARC AURELIU Iar eu mă voi întoarce lîngă Fiinţa fiinţelor.*

* Marc Aureliu este citat de Voltaire ca fiind suveranul desă-vîrşit, model „al prinţilor, al războinicilor, al savanţilor" Epitre au prince royal de Prusse, octombrie 1736; cf. Poeme sur la Lot natureie. partea a doua etc... Ca şi pe Antoninus, îl admira pentru faptul de a ti filozof, deşi împărat. (N. ed. fr.)

297

VI

DIALOG ÎNTRE UN BRAHMAN ŞI UN IEZUIT

DESPRE NECESITATEA ŞI ÎNLĂNŢUIREA LUCRURILOR*

IEZUITUL

Se pare că datorită rugăciunilor sfîntului Franşois-Xavier aţi ajuns la o atît de fericită şi de lungă bătrî-neţe.

O sută optzeci de ani! O vîrstă demnă de vremea patriarhilor.

BRAHMANUL

Maestrul meu Fonfouca a trăit trei sute de ani; este vîrsta noastră obişnuită. Am o mare stimă pentru Fran-cois-Xavier; însă • rugăciunile sale n-ar fi putut nicio­dată să zdruncine ordinea universului, iar dacă el ar fi avut darul de a face să trăiască o muscă fie şi o clipă mai mult decît ar fi purtat-o înlănţuirea destinelor, acest glob ar fi cu totul altceva decît ceea ce vedeţi astăzi.

IEZUITUL

Aveţi o opinie curioasă despre viitor. Nu ştiţi, oare, că omul e liber, că voinţa noastră dispune după bunul ei plac de tot ceea ce se petrece pe pămînt? Vă asigur că numai iezuiţii, ca să nu vorbim decît despre ei, au adus schimbări considerabile.

BRAHMANUL

Nu mă îndoiesc de ştiinţa şi puterea cucernicilor părinţi iezuiţi; ei alcătuiesc o parte a lumii demnă de toată stima, însă nu cred că sînt suveranii acestei lumi. Orice om, orice fiinţă, atît iezuit, cît şi brahman, este o rotiţă a universului: se supune soartei, fără a-i putea coman­da. De ce a depins ca Gingis-Han să cucerească Asia? De ora la care tatăl său s-a trezit, într-o zi, cînd se culcase cu nevasta lui, de un cuvînt pe care un tătar îl rostise cu cîţiva ani înainte. Eu, de exemplu, aşa cum mă vedeţi, sînt una dintre cauzele principale ale morţii bunului vostru rege Henric al IV-lea, şi acest lucru mă mai doare încă,

* Publicat în Melanges it kttemiur*, din 1756. (N. ed. fr.)

298

IEZUITUL

Cuvioşia-Voastră vrea, pesemne, să glumească. Dum­neavoastră ■— cauza asasinatului lui Henric al IV-lea?

BRAHMANUL

Vai! Da. Era în anul nouă sute optzeci şi trei de mii al revoluţiei lui Saturn, care corespunde anului-o mie cinci sute cincizeci al erei noastre. Eram tînăr şi zăpă­cit. Am început o mică plimbare cu piciorul stîng în locul celui drept, pe coasta Malabar, şi de aici s-a tras cu siguranţă moa^rtea lui Henric al IV-lea.

IEZUITUL

Cum aşa, vă rog? Căci noi, care am fost acuzaţi că ne-am amestecat în toate felurile în această afacere, n-am jucat nici un rol.

BRAHMANUL

Iată cum a potrivit destinul lucrurile. Păşind cu pi­ciorul stîng, aşa cum am onoarea să vă spun, l-am făcut, din nefericire, să cadă în apă pe prietenul meu Eriban, negustor persan, care s-a înecat. El avea o foarte frumoasă soţie, recăsătorită cu un negustor armean, cu care a avut o fiică, ce s-a căsătorit cu un grec; fiica acestui grec s-a stabilit în Franţa şi s-a căsătorit cu tatăl lui Ravaillac. Dacă toate acestea nu s-ar fi întunplat, vă daţi seama că afacerile caselor de Trânta şi de Austria ar fi continuat în mod diferit. Sistemul întregii Europe s-ar fi schimbat. Războaiele între Germania şi Turcia ar fi avut alte urmări;,aceste urmări ar fi avut influenţe asupra Persiei, iar Persia asupra Indiei. Vedeţi, deci, că totul a depins de piciorul meu stîng, care era legat de toate celelalte evenimente ale universului, trecute, pre­zente şi viitoare,

IEZUITUL

Am de gînd să supun acest argument unuia dintre părinţii noştri teologi şi vă voi aduce soluţia.

BRAHMANUL

Pînă atunci, vă voi mai spune că slujnica bunicu­lui fondatorului foianţilor³ (căci am citit istoria dumnea­voastră) era, şi ea, una dintre cauzele necesare ale

299

morţii lui Henric al IV-lea şi a tuturor accidentelor pe care această moarte le-a provocat.

IEZUITUL Trebuie să fi fost o femeie straşnică.

BRAHMANUL

Deloc: era o idioată căreia stăpînul i-a făcut un copil. Pe doamna de la Barriere acest lucru a făcut-o să moară de durere. Cea care i-a urmat a fost, după cum spun cronicile voastre, bunica preafericitului Jean de La Bar­riere, care a întemeiat ordinul foianţilor. Ravaillac a fost călugăr în acest ordin. De la ei şi-a însuşit o anume doctorină foarte la modă pe atunci, după cum ştiţi. Acea­stă doctrină l-a făcut să creadă că a asasina pe cel mai bun rege al lumii este o ispravă demnă de laudă. Restul se ştie.

IEZUITUL

In ciuda piciorului dumneavoastră stîng şi a slujnicei bunicului întemeietorului foianţilor, voi crede întot­deauna că actul oribil al lui Ravaillac a fost un eveni­ment care putea foarte bine să nu se întîmple: căci, la urma urmei, voinţa omului e liberă.

BRAHMANUL

Nu ştiu ce înţelegeţi prin voinţă liberă; nu reuşesc' să alătur nici o idee acestor cuvinte. A fi liber înseamnă a face ceea ce vrei, nu a vrea ceea ce poţi.* Tot ce ştiu e că Ravaillac a comis cu bună ştiinţă crima pe care era destinat, prin legi imuabile, s-o facă. Această crimă este o verigă din marele lanţ al destinelor.

IEZUITUL

Puteţi să spuneţi orice, lucrurile şi întîmplările ace­stei lumi nu sînt atît de legate una de cealaltă pe cît credeţi dumneavoastră. Ce efect poate să aibă, de pildă, asupra restului întregului mecanism conversaţia inutilă pe care o purtăm noi pe malurile Indului?

* Formula, căreia Voltaire îi este foarte ataşat, vine de la Locke. Cf. Discours sur l'homme, 1734; Elements de la philosophie de Newton, 1738; Dictionnaire philosophique, 1764, articolul LIBERTE; Questions sur l'Encyclopedie, articolul FRANC ARBITRE. (N. ed. fr.)

300

BRAHMANUL

Ceea ce spunem, dumneavoastră şi cu mine, înseamnă, fără îndoială, puţin lucru; dar dacă dumneavoastră nu aţi îi aici, întreaga maşină a lumii ar fi altceva deeît ceea ce este.

IEZUITUL

Cuvioşia-Voastră brahmană avansează îîn paradox uimitor.

BRAHMANUL

Cuvioşia-Voastră ignaţiană⁴ va crede ceea ce va dori; dar în mod cert noi n-am purta această discuţie* dacă dumneavoastră n-aţi fi venit în India; n-aţi fi făcut această călătorie dacă sfîntul dumneavoastră Ignaţiu de Loyola n-ar fi fost la asediul Pamplonei, şi dacă un rege al Portugaliei nu s-ar fi încăpăţînat să ceară să se facă ocolul Capului Bunei Speranţe. Acest rege al Portuga­liei n-a schimbat, oare, cu ajutorul busolei, faţa lumii? Dar trebuia ca un napolitan să fi inventat busola. Şi să mai spuneţi, apoi, că totul nu este supus în mod veş­nic unei ordini constante, ce uneşte prin legături nevă­zute şi de nezdruncinat tot ceea ce se naşte, tot ceea ce se mişcă, tot ceea ce suferă, tot ceea ce moare pe pămîntul nostru.

IEZUITUL Şi cum vor decurge întîmplările viitoare?

BRAHMANUL \

Vor decurge cum vor putea; însă ordinea rînduită \ de o mînă eternă şi atotputernică trebuie să trăiască veş­nic.

IEZUITUL

După ceea ce spuneţi, ar trebui, deci, să nu ne mai rugăm la Dumnezeu?

BRAHMANUL

Trebuie să-I adorăm. Dar ce înţelegeţi prin a ne ruga lui? '

IEZUITUL

Ceea ce toată lumea înţelege: să ne, împlinească dorinţele, să ne satisfacă nevoile.

391

BRAHMANUL

Vă înţeleg. Vreţi ca un grădinar să primească soare la ora pe care Dumnezeu a sortit-o dintru început ploii, şi ca un cîrmaci să primească vîntul de răsărit atunci cînd trebuie ca vîntul de apus să răcorească pămîntul şi mările. Părinte, a te ruga înseamnă a te supune. La revedere. Destinul mă cheamă acum la templul meu.

IEZUITUL

Voinţa mea liberă mă împinge să alerg să dau lecţii unui tînăr şcolar.*

VII

DIALOGURI ÎNTRE LUCREŢIU ŞI POSEIDONIUS**

PRIMA CONVORBIRE

POSEIDONIUS

Poezia dumneavoastră este, cîteodată, admirabilă; fizica lui Epicur, însă, îmi pare, îndoielnică. ■■

LUCREŢIU

Cum?! Nu vreţi să admiteţi că atomii s-au orînduit ei înşişi astfel încît au dat naştere acestui univers?

* Voltaire, educat la iezuiţi, a cochetat încă mult timp cu ei, schimbînd cu foştii săi profesori scrisori politicoase şi consultîndu-i uneori în chestiuni de gust. Dar, după 1750, cînd se aruncă în lupta filozofică, nu-i mai menajează, atacîndu-i violent şi cu obstinaţie. De văzut în mod special ceea ce spune in Siecle de Louis XIV (cap. XXXVII, în Essai sur Ies Moeurs (cap. CXXXIX), în Pricis du siecle de Louis XV (cap. XXXVriI—XXXIX şi în Histoir-e- du Pariement (cap.

In Questions sur l'Encyclopedie, două articole le sînt consacrate: articolul EDUCATION, în care un consilier blamează metodele de în­văţătură de care a luat cunoştinţă la iezuiţi: „...nu cunoşteam nici legile principale, nici interesele patriei mele: nimic despre matematici, nimic despre filozofia sănătoasă; ştiam latină şi nişte fleacuri"; articolul JESUITES, OU ORGUEIL, în care se afirmă că orgoliul este defectul capital al acestui ordin. (N. ed. fr.)

** Publicat în ediţia Melanges, 1756.

Posedonius, filozof stoic din secolul I î.e.n., apără aici, împotri/a materialismului lui Lucreţiu, un deism drag lui Voltaire. Se recu­nosc în cursul dialogului, din partea lui Lucreţiu, argumente pe care Voltaire nu le-ar fi dezavuat în timpul perioadei de la Cirey, cînd se afla sub influienţa exclusivă a lui Locke. [...] (N. ed. fr.).

302

POSEIDONIUS

Noi, matematicieni, nu putem admite decît lucrurile dovedite în mod evident prin principii incontestabile.

LUCREŢIU

Principiile mele sînt incontestabile:

Ex nihilo nihil, in nihilum nil posse reverii; Tanger-e- enim et tangi nisi corpus nulla potest ks.*

Din nimic nimic se naşte, nimic nu poate să se intoar-eă in nimic; Şi că un corp nu este atins decit de către un alt corp.**

POSEIDONIUS

Chiar dacă aş admite aceste principii, ca şi atomul şi vidul, nu m-aţi convinge, totuşi, că universul s-a orîn­duit, de la sine, în ordinea admirabilă în care îl vedem, după cum nu i-aţi convinge pe romani dacă le-aţi spune că sferele concentrice, create de Poseidonius, au apărut singure.

LUCREŢIU

Dar atunci cine a făcut lumea? POSEIDONIUS

O fiinţă inteligentă, superioară lumii şi mie însumi, cu mult mai mult decît sînt eu superior aramei din care mi-am alcătuit sfera.

LUCREŢIU

Dumneavoastră, care nu admiteţi decît lucrurile evi­dente, cum puteţi recunoaşte un principiu despre care n-aveţi nici o idee?

POSEIDONIUS

Tot aşa cum, înainte de a vă fi cunoscut, am spus despre cartea dumneavoastră că aparţine unui om de spirit.

* Traducerea textelor latineşti: Ştefan Cuciureanu şi Octajrfan Tcaciuc.

** Lucreţiu, c. I. v. 305. Versul care precede nu este al lui Lucreţiu, dar e rezumatul doctrinei sale şi aparţine lui Persius, sat. III, v. 84; se poate citi în Persius: De nihilo nihil (Din nimic nimic se naşte) etc. (N. ed. fr.).

303

LUCREŢIU

Admiteţi că materia este veşnică şi că există pentru că există: or, dacă ea există prin natura ei, de ce n-ar putea, tot prin natura ei, să formeze sori, lumi, plante, animale, oameni?

POSEIDONIUS

Toţi filozofii care ne-au precedat au considerat ma­teria veşnică, însă n-au demonstrat aceasta; chiar daca ea ar fi veşnică, nu înseamnă că ar putea da naştere unor creaţii în care strălucesc intenţii atît de sublime. Această piatră poate fi veşnică, nu mă veţi convinge, însă, că ea ar putea da naştere Iliadei lui Homer.

LUCREŢIU

Nu, o piatră nu va da naştere Iliadei, tot aşa cum nu poate da naştere unui cal; dar materia, organizată în timp şi devenită un amestec de oase, carne şi sînge, va produce un cal şi, organizată cu şi mai multă fineţe, va da naştere Iliadei.*

POSEIDONIUS

Bănuiţi fără a avea nici o dovadă, iar eu nu trebuie să admit nimic fără dovezi. Vă voi da oase, sînge şi carne gata făcute; vă voi lăsa să munciţi, dumneavoastră şi toţi epicurienii din lume; aţi consimţi să încheiaţi tî'r-gul: să posedaţi imperiul roman dacă aţi reuşi să faceţi un cal din ingredientele gata preparate sau să fiţi spîn-zurat dacă n-aţi reuşi?

LUCREŢIU

Nu; aceasta depăşeşte puterile mele, nu însă şi pe cele ale naturii. Este nevoie de milioane de secole pentru ca natura, după ce se va fi trecut prin toate formele po­sibile, să ajungă, în sfîrşit, la singura care poate da naş­tere fiinţelor vii.

POSEIDONIUS în zadar veţi amesteca într-un butoi, de-a lungul

* Este teza materialismului şi a evoluţionismului, aşa cum se regăseşte la Diderot (Entretien entre d'Alemberi et Diderat). Lucrc-ţiu nu joacă aici un rol sacrificat dinainte: el luptă de la egal la egal cu adversarul său, şi se vede bine că gîndirea lui Voltaire a putut ezita între cele două filozofii. (N. ed. fr.)

304

întregii dumneavoastră vieţi, toate elementele pămîntului adunate la un loc, căci nu veţi scoate din ele nici măcar o figură care să aibă un înţeles, nu veţi produce nimic. Dacă întreaga dumneavoastră viaţă nu e de ajuns pentru a da naştere măcar unei ciuperci, credeţi că viaţa unui alt om ar putea fi? Ceea ce un secol n-a izbutit să facă, pentru ce mai multe secole ar reuşi? Trebuie să fi vă­zut născîndu-se oameni şi animale din sînuPpămîntu-lui, gnu fără sămînţă etc, etc, pentru a îndrăzni să afirmi că materia singură zămisleşte asemena forme; nimeni, după cîte ştiu, n-a văzut această operaţie: ni­meni, deci, nu trebuie să creadă în ea.

LUCREŢIU

Ei bine, oamenii, animalele, arborii vor fi existat dintotdeauna. Toţi filozofii convin că materia e veşnică; vor conveni că şi generaţiile sînt veşnice. E în natura materiei să existe astre ce se rotesc, păsări care zboară, cai ce aleargă, oameni care compun Iliade.

POSEIDONIUS

în această nouă supoziţie, vă schimbaţi felul de a gîndi, dar şi acum presupuneţi ceea ce nu este sigur: admiteţi un lucru despre care n-aveţi nici cea mai mică dovadă.

LUCREŢIU

îmi este permis să cred că tot ceea ce există astăzi exista şi ieri, exista şi acum un secol, şi acum o sută de secole, şi aşa mai departe. Mă folosesc de argumen­tul dumneavoastră: nimeni n-a văzut vreodată soarele şi stelele începînd să strălucească, primele animale plă-mădindu-se şi primind viaţă: putem, deci, să credem că totul a fost dintotdeauna aşa cum este.

POSEIDONIUS

E o mare diferenţă. Eu văd o intenţie admirabilă şi trebuie să cred că o fiinţă inteligentă a avut această intenţie.

LUCREŢIU

Nu trebuie să admiteţi existenţa unei fiinţe despre care n-aveţi nici o cunoştinţă.

305

POSEIDONIUS

Este ca şi cum mi-aţi spune că nu trebuie să cred că un arhitect a clădit Capitoliul pentru că n-am putut să-l văd pe acest arhitect.

LUCREŢIU

Comparaţia dumneavoastră nu e dreaptă. Aţi văzut înălţîndu-se case, aţi văzut arhitecţi: aşa încît trebuie să vă gîndiţi că un om asemenea arhitecţilor de astăzi a clădit Capitoliul. Dar aici lucrurile nu stau în acelaşi fel: Capitoliul nu există prin natura lui, în timp ce ma­teria există prin natura ei. Este imposibil ca ea să nu aibă o anumită formă. Şi de ce nu vreţi ca ea să posede, prin natura ei, forma pe care o are astăzi? Nu vă este cu mult mai uşor să recunoaşteţi natura ce se transforma ea însăşi decît să recunoaşteţi o fiinţă invizibilă care o transformă? în primul caz, n-aveţi decît o dificultate, aceea de a înţelege în ce fel natura acţionează; în cei de-al doilea caz, aveţi două dificultăţi, şi-anume: de a înţelege natura însăşi, şi, pe lîngă aceasta, o fiinţa necunoscută care acţionează asupra ei.

POSEIDONIUS

Lucrurile stau tocmai pe dos. Văd nu numai o difi­cultate, ci o imposibilitate în a înţelege că materia ar putea avea scopuri infinite, şi nu văd nici o dificultate în a admite existenţa unei fiinţe inteligente care stăpî-neşte această materie prin scopurile sale infinite şi prin voinţa sa atotputernică.

LUCREŢIU

Cum?! Pentru că spiritul dumneavoastră nu e în stare să înţeleagă un lucru, el presupune un altul? Pen­tru că nu puteţi cuprinde în mintea dumneavoastră arti­ficiul şi resorturile necesare prin care natura s-a orîn-duit în planete, stele şi animale, recurgeţi la o altă fiinţă?

POSEIDONIUS

Nu, eu nu recurg la un Dumnezeu pentru că nu pot înţelege natura: dar înţeleg în mod evident că natura are nevoie de o inteligenţă supremă, şi raţiunea singură mi-ar dovedi existenţa unui Dumnezeu, chiar dacă n-aş mai avea şi alte dovezi.

306

LUCREŢIU

Iar dacă această materie ar avea prin ea însăşi, inte­ligenţă?

POSEIDONIUS Văd limpede că nu o posedă. *

LUCREŢIU

Iar eu văd limpede că o posedă, fiindcă văd corpuri ca dumneavoastră şi ca mine care raţionează.

POSEIDONIUS

Dacă materia ar poseda gîndirea prin ea însăşi, ar trebui să spuneţi că o posedă în mod necesar. Or, dacă această proprietate i-ar fi necesară, ea ar avea-o în orice timp şi în orice loc, căci ceea ce aparţine în mod nece­sar unui lucru nu poate fi niciodată separat de acesta. Un bulgăre de noroi, cel mai infect excrement ar gîndi, şi, desigur, nu-mi veţi spune că bălegarul gîndeşte; gîndirea nu este, deci, un atribut necesar al materiei.

LUCREŢIU

Raţionamentul dumneavoastră este un sofism. „După mine, mişcarea este un atribut inerent materiei; totuşi, acest bălegar, această grămadă de noroi fiu se află în mişcare în acest moment; se vor afla atunci cînd un corp oarecare le va împinge. La fel, gîndirea nu va fi un atribut al unui corp decît atunci cînd acest corp va fi organizat pentru a putea gîndi.

POSEIDONIUS

Greşeala dumneavoastră e pricinuită de faptul că fa­ceţi mereu supoziţii asupra problemelor în discuţie. Dum­neavoastră credeţi că, pentru a organiza un corp, a-l face om, ia-l înzestra cu gîndire, trebuie să existe gîn-dire, e nevoie de un corp anume. Or, nu puteţi admite existenţa unui scop înainte ca o fiinţă ce-şi poate pro­pune scopuri să se fi format; nu puteţi admite existenţa gîndurilor înainte ca fiinţele care gîndesc să existe. Fa­ceţi, de asemenea, supoziţii, atunci cînd spuneţi că miş­carea este necesară materiei; căci ceea ce este absolut necesar există întotdeauna, aşa cum întinderea există întotdeauna în orice materie; or, mişcarea nu există întotdeauna. Piramidele din Egipt nu sînt, în mod sigur,

307

în mişcare: chiar dacă o materie subtilă ar trece printre pietrele piramidelor, masa piramidei este nemişcată. Mişcarea nu este, deci, absolut necesară materiei; ea îi vine dinafară, aşa cum gîndirea le vine oamenilor din afară. Există, deci, o fiinţă inteligentă şi puternică ce dăruieşte mişcarea, viaţa şi gîndirea.

LUCREŢIU

Pot să vă răspund că au existat mereu mişcare şi inteligenţă în lume: această mişcare şi această inteli­genţă s-au răspîndit dintotdeauna, după legile naturii. Materia fiind veşnică, era cu neputinţă ca existenţa ei să nu fie într-o anumită ordine; n-ar fi putut intra în vreo ordine fără mişcare şi fără gîndire; trebuia, deci, ca inteligenţa şi mişcarea să se afle în ea.

POSEIDONIUS

Orice aţi face, nu puteţi decît să emiteţi supoziţii. Presupuneţi existenţa unei ordini; trebuie, deci, ca o in­teligenţă să fi dat naştere acestei ordini. Presupuneţi existenţa mişcării şi a gîndirii înainte ca materia să fi fost în mişcare şi să fi existat oameni şi, deci, gîndire. Nu puteţi nega faptul că gîndirea nu este un atribut esenţial al materiei, fiindcă nu veţi îndrăzni să spuneţi că pietrele gîndesc. Nu puteţi opune decît ipoteze ade­vărului evident; simţiţi neputinţa materiei şi sînteţi for­ţat să admiteţi existenţa unei fiinţe supreme, inteligente, atotputernice, care a organizat materia şi fiinţele gîn-ditoare. Planurile acestei inteligenţe superioare izbucnesc în tot ce vă înconjoară, le desluşiţi într-un fir de iarbă la fel de bine ca în mişcarea astrelor. E evident că totul este condus cu un scop sigur.

LUCREŢIU

Nu priviţi, oare, ca pe un plan divin ceea ce nu este decît existenţa necesară? Nu priviţi ca pe un scop ceea ce nu este decît felul în care ne folosim de lucrurile ce există? Argonauţii au construit o corabie pentru a merge în Colhida; veţi spune, oare, că arborii au fost creaţi pentru ca argonauţii să construiască o corabie, şi că marea a fost făcută pentru ca argonauţii să poată na­viga? Oamenii poartă încălţări; veţi spune că picioarele au fost plăsmuite de către o fiinţă supremă pentru a fi încălţate? Nu, fără îndoială; însă argonauţii, văzînd

308

arborii, au construit din ei o corabie şi, ştiind că apa putea ţine această corabie, şi-au întreprins călătoria. în acelaşi fel, după o infinitate de forme şi de combi­naţii pe care materia le-a luat, s-a întîmplat ca umorile şi corneea transparentă ce compun ochiul, răspîndite înainte în diferitele părţi ale corpului omenesc, să se adune în cap, iar animalele să înceapă să vadă. Organele, de reproducere, care erau risipite, s-au adunat la un loc şi au luat forma pe care o au: de atunci reproducerea s-a făcut cu regularitate. Materia soarelui, timp înde­lungat răspîndită în spaţiu, s-a strîns laolaltă şi a dat naştere astrului care ne luminează. Vedeţi imposibilitate în toate aceste?

POSEIDONIUS

Nu puteţi în mod serios să recurgeţi la un astfel de sistem. în primul rînd, adoptînd această ipoteză, aţi abandona generaţiile veşnice de care vorbeaţi acum cî-teva clipe. în al doilea rînd, vă înşelaţi asupra cauzelor finale. Există moduri diferite de a ne folosi de darurile naturii: există, însă, şi efecte indispensabile. Argonauţii puteau să nu se folosească de arborii pădurilor pentru a construi o corabie; dar aceşti arbori erau în mod vizi­bil destinaţi să crească pe pămînt, să dea fructe şi frun­ze. Putem să nu ne acoperim picioarele cu încălţări; dar piciorul este în mod vizibil făcut pentru a-susţine corpul şi pentru mers, ochii — pentru a vedea, urechile — pentru a auzi, părţile reproducerii — pentru a. perpetua-specia. Dacă dumneavoastră consideraţi că din+f-o stea aflată la patru sau cinci sute de milioane de leghe depărtare pleacă linii de lumină ce vin să alcătuiască acelaşi unghi determinat în ochii fiecărui animal, şi că toate animalele au în acea clipă senzaţia luminii, îmi veţi spune că în toate acestea există o mecanică, un plan admirabil. Dar nu este, oare, lipsit de raţiune să adrniţi existenţa unui mecanism fără existenţa meşterului, a unui scop fără existenţa inteligenţei şi a unor asemenea pla­nuri fără existenţa unei fiinţe supreme?

LUCREŢIU

Dacă admit această fiinţă supremă, ce formă ar avea ea? Ar exista într-un anume loc? Ar exista în afara oricărui loc? Ar exista în timp? în afara timpului? Ar umple întreg spaţiul sau nu? Pentru ce ar fi creat

309