Sau optimismul

ARISTE'

Mulţi au spus prostii, desigur, căci sînt oameni; dar himerele lor n-au aprins niciodată războaie civile, în timp ce ale dumneavoastră au dat naştere la mai multe.

ACROTAL

Tocmai prin aceasta sîntem vrednici de admiraţie. Există, oare, ceva mai frumos decît să fi tulburat uni­versul cu cîteva argumente? Nu ne asemănăm, oare, ve­chilor vrăjitori, care dădeau naştere furtunilor prin cî­teva cuvinte? Am fi stăpînii lumii dacă n-ar exista aceşti ticăloşi oameni de spirit.

ARISTE

Ei, bine, spuneţi-le, dacă doriţi, că sînt lipsiţi de spi­rit, dovediţi-le că judecă greşit; v-au făcut ridicoli, pen­tru ce nu-i faceţi şi dumneavoastră pe ei? Dar vă cer îndurare pentru acest sărman discipol al lui Locke pe care voiaţi să-l ardeţi; domnule doctor, nu vedeţi că asta nu mai e la modă?

ACROTAL

Aveţi dreptate, trebuie să găsim altceva ca să închi­dem gura acestor filozofi neînsemnaţi.

ARISTE

Credeţi-mă, mai degrabă tăceţi voi înşivă; nu mai încercaţi să cugetaţi; fiţi oameni cinstiţi; fiţi înţelegă­tori; nu încercaţi să găsiţi răul acolo unde nu există, iar el va înceta să existe acolo unde este.

376

XIV EDUCAŢIA FETELOR*

MELINDE

Abia a ieşit Eraste şi te văd cufundată într-o visare adîncă. E tînăr, bine făcut, spiritual, bogat, ajîiabfl, şi te iert că te gîndeşti la el.

SOPHRONIE

E întocmai cum spui, mărturisesc.

MELINDE Şi, mai mult decît atît, te iubeşte.

SOPHRONIE

Mărturisesc şi asta.

MELLNDE

Cred că acest lucru nu te lasă indiferentă.

SOPHRONIE

Este o a treia mărturisire pe care prietenia mea na se teme să ti-o facă.

MELINDE

Adaugă o a patra: te vei mărita curînd cu Eraste. SOPHRONIE

îţi voi spune, cu aceeaşi siguranţă, că nu mă voi mărita niciodată cu el.

MELINDE

Cum? Mama ta se opune unei partide atît de ono­rabile?

SOPHRONIE

Nu, ea îmi lasă libertatea de a alege; îl iubesc pe Eraste, şi nu mă voi mărita niciodată cu el.

MELINDE

Dar ce motiv poţi avea pentru a te chinui în acest fel?

* Text publicat în Nouveaux Melanges în 1765. După Decroix, dialogul ar fi fost scris în 1761, timp în care Voltaire se ocupa de edu­caţia Măriei Corneille. (N. ed. fr.)

377

SOPHRONIE

Teama de a fi tiranizata. Eraste are spirit, dar spi­ritul lui este trufaş şi mişcător; are farmec, dar şi-l va folosi curînd pentru altele; nu vreau să fiu rivala uneia dintre acele persoane care-şi vînd farmecele, care dau, din nefericire, strălucire celui care le cumpără, care re­voltă o jumătate a oraşului cu fastul lor, care o ruinează pe cealaltă, ce vrea să-i ţină pasul, şi care se bucură în văzul lumii de nefericirea unei femei cinstite, nevoită să plîngă în singurătate. Am o înclinaţie puternică spre Eraste, însă i-am desluşit caracterul; acesta e prea pu­ţin potrivit cu ceea ce-mi doresc: vreau să fiu fericită, cu el nu voi fi; mă voi căsători cu Ariste, pe care-l sti­mez şi pe care sper să-l pot iubi.

MELINDE

Judeci foarte bine pentru vîrsta ta. Nu prea există fete pe care teama de un viitor neplăcut să le împiedice să se bucure de un prezent plăcut. Cum poţi avea o ase­menea stăpînire de sine?

SOPHRONIE

Puţina judecată pe care o am o datorez educaţiei pe care am primit-o de la mama. Ea nu m-a crescut într-o mănăstire, pentru că nu într-o mănăstire urma să-mi duc viaţa. Le deplîng pe fetele a căror primă tinereţe a fost încredinţată de mamele lor unor călugăriţe, aşa cum copilăria şi-au petrecut-o cu dădace străine. Am auzit că în aceste mănăstiri, ca în majoritatea colegiilor în care sînt crescuţi tinerii, nu înveţi decît ceea ce trebuie să uiţi pentru toată viaţa; prostia îţi îngroapă vîrsta cea mai frumoasă. Nu ieşi din această închisoare decît pen­tru a fi dată unui necunoscut care vine să te pîndească dincolo de gratii; oricum ar fi, îl priveşti ca pe un eli­berator şi, de-ar fi şi o maimuţă, tot te crezi foarte fe­ricită: te dăruieşti lui fără să-l cunoşti; trăieşti cu el fără să-l iubeşti. E un tîrg ce s-a făcut în absenţa ta şi, curînd după asta, cele două părţi se căiesc;.

Mama m-a considerat demnă de a gîndi eu însămi şi de a-mi alege singură, într-o zi, soţul. Dac-aş fi fost năs­cută pentru a-mi cîştiga singură existenţa, m-ar fi în­văţat să reuşesc în meserii potrivite sexului meu; dar, născută pentru a trăi în societate, ea m-a instruit din vreme în tot ceea ce priveşte societatea; mi-a format

378

,mintea, învaţîndu-mă să mă tem de scînteierile unui spi­rit strălucitor; m-a dus la toate spectacolele alese, ce

¹ pot inspira gustul fără a corupe moravurile, în care se vorbeşte mai mult despre primejdiile pasiunilor decît despre plăcerile lor, în care domneşte buna-cuviinţă, în care înveţi să vorbeşti şi să te exprimi. Tragedia mi s-a părut deseori a fi şcoala măreţiei sufletului, comedia — şcoala bunei-cuviinţe; şi îndrăznesc să spun că,*deşi sînt privite ca amuzamente, ele mi-au fost mai utile decît cărţile. în sfîrşit, mama m-a privit mereu ca pe o fiinţă gînditoare, al cărei suflet trebuia cultivat, şi nu ca pe o păpuşă pe care o împodobeşti, o arăţi, şi apoi o aşezi/iu-maidecît la loc.

XV

DIALOG ÎNTRE UN CLAPON ŞI O GĂINA ÎNDOPATA*

CLAPONUL

Doamne, găină dragă, eşti foarte tristă, ce ai? GĂINA

Dragă prietene, întreabă-mă mai degrabă ce nu mai am O blestemată de slujnică m-a luat pe genunchii ei, mi-a vîrît un ac lung în fund, mi-a prins partea ouă-toare, a înfăşurat-o în jurul acului, a smuls-o şi a dat-o pisicii s-o mănînce. Iată-mă neînstare să mai primesc favorurile vestitorului zilei şi să mă ou.

CLAPONUL

Vai, draga mea, eu am pierdut mai mult decît tine; mie mi-au făcut o operaţie de două ori mai nemiloasă: nici tu, nici eu nu vom mai avea mîngîiere pe lumea asta; pe tine te-au operat ca să te îndoape, pe mine m-au făcut clapon. Singurul lucru care-mi îndulceşte starea jalnică este că am auzit zilele trecute, lîngă cote­ţul meu, discutînd doi călugări italieni care suferiseră aceeaşi mutilare pentru a putea cînta în faţa papei cu o voce mai limpede. Spuneau că oamenii au început prin

* Tipărit în 1765, în Nouveaux Melanges. Scris în 1763. (N. ed. fr.)

379

a-i tăia împrejur pe semenii lor şi au sfîrşit prin a-i castra: blestemau destinul şi specia umană.

GĂINA

Cum?! Deci, pentru a av&a o voce mai limpede, am fost lipsiţi de cea mai frumoasă parte a trupului nostru?

CLAPONUL

Vai, sărmana mea găină, totul pentru a ne îngraşă şi a avea carne mai fragedă.

GĂINA Ei, bine, dacă noi vom fi mai graşi, vor fi şi ei?

CLAPONUL Da, căci au de gînd să ne mănînce.

GĂINA Să ne mănînce! Ah, monştrii!

CLAPONUL

Asta.-i obiceiul lor; ne închid în cuşccă timp de cî-teva zile, ne dau să înghiţkn un amestec cunoscut doar de ei, ne scot ochii ca să nu mai avem nici o plăcere; în sfîrşit, cînd soseşte ziua petrecerii, ne smulg penele, ne taie gîtul şi ne frig. Sîntem duşi în faţa lor pe o tavă mare de argint; fiecare spune despre noi ceea ce crede; ni se ţine o cuvîntare funebră: unul spune că mirosim a alune, altul ne laudă carnea suculentă; ne sînt lău­date picioarele, aripile, tîrtiţa, şi iată povestea noas­tră pe lumea asta se sfîrşeşte pentru totdeauna.

GĂINA

Ce ticăloşi! Simt că leşin. Cum?! Mi se vor scoate ochii! Mi se va tăia gîtul! Voi fi friptă şi mîncată! Aceşti descreieraţi n-au, deci, nici o remuşcare?

CLAPONUL

Nu, dragă prietenă, cei doi călugări despre care ţi-am vorbit spuneau că oamenii n-au niciodată remuşcări pen­tru lucrurile pe care au obiceiul să le facă.

GĂINA

Soi blestemat! Pariez că, in timp ce ne devorează, rîd şi fac glume, ca şi cum nimic nu s-ar fi întîmplat.

380
CLAPONUL

Ai ghicit, dar află, pentru alinarea ta, dacă se poate numi aşa, că aceste animale, care sînt bipede ca şi noi şi care sînt cu mult mai presus decît noi, fiindcă n-au pene, au făcut acest lucru, foarte des, şi cu semenii lor. I-am auzit spunînd pe cei doi călugări că toţi- împăraţii creş­tini şi greci nu pierdeau niciodată prilejul de •« scoate ochii verilor şi fraţilor lor; şi chiar în ţara în care ne aflăm, a existat un oarecare Debonnaire, care i-a scos ochii nepotului său Bernard. Iar în ceea ce priveşte fri-gerea oamenilor, nici un lucru n-a fost mai obişnuit printre ei. Călugării mei spuneau că au fost fripţi mai mult de douăzeci de mii pentru nişte păreri pe care i-ar fi greu unui clapon să le explice, şi care nici nu mă

privesc.

GĂINA

Se pare că erau fripţi pentru a fi mîncaţi. CLAPONUL

N-aş îndrăzni să spun asta; îmi aduc bine aminte că am auzit spunîndu-se clar că sînt multe ţări unde oa­menii, cîteodată, se devorează între ei.

GĂINA

Fie. Dar eu, care sînt liniştită, eu, care n-ara făcut niciodată vreun rău, eu, care i-am hrănit pe aceşti mon­ştri dîndu-le ouăle mele, să fiu castrată, orbita, decapi­tată şi friptă! Oare sîntem trataţi în acest fel în toată lumea?

CLAPONUL

Cei doi călugări spun că nu. Ei zic că într-o ţară numită India, cu mult mai mare, mai frumoasă, mai fertilă decît a noastră, oamenii au o lege sfîntă, care de mii de secole le interzice să ne mănînce; chiar şi un anume Pitagora, călătorind la aceşti oameni drepţi, a adus în Europa această lege umană, care a fost urmată de toţi discipolii săi. Acei călugări de treabă îl citeau pe Porfir Pitagoreanul*, care a scris o frumoasă carte împotriva frigărilor.

* Parfir (233—304), filozof neoplatonician, continuator al lui Platon. A scris într-adevăr un Tratat asupra abstinenţei faţă de carnea animalelor, pe care Levesque de Burigny tocmai îl tradusese (1747). (N. ed. fr.)

381

O, ce om mare! Ce om divin — acest Porfir! Cu cîtă înţelepciune, cîtă forţă, cît respect duios pentru Di­vinitate dovedeşte că sîntem aliaţii şi rudele oamenilor; că Dumnezeu ne-a dat aceleaşi organe, aceleaşi senti­mente, aceeaşi memorie, acelaşi germen necunoscut al înţelegerii ce se dezvoltă în noi pînă la un punct deter­minat de legile eterne, şi pe care nici oamenii, nici noi nu-l depăşim vreodată! Draga mea găină, oare n-ar fi o insultă la adresa Divinităţii să spunem că avem simţuri pentru a nu simţi, creier pentru a nu judeca? Această imaginaţie, demnă, după cîte spuneau ei, de un nebun pe nume Descartes, nu este culmea ridicolului şi o scuză vană a barbariei?

Deci, cei mai mari filozofi ai antichităţii nu ne puneau niciodată la frigare. Ei îşi petreceau timpul încercînd să ne înveţe limbajul şi să descopere proprietăţile noastre, atît de mult mai presus decît cele ale speciei umane. Eram în siguranţă cu ei ca în epoca noastră de aur. înţelepţii nu omoară animalele, spune Porfir; doar bar­barii şi preoţii le omoară şi le mănîncă. El a scris această carte admirabilă pentru a-l converti pe unul dintre disci­polii săi, care se făcuse creştin din lăcomie.

GĂINA

Ei bine, i s-au ridicat altare acestui mare om, care propovăduia oamenilor virtutea, iar animalelor le salva viaţa?

CLAPONUL

Nu, a fost hulit de creştinii care ne mănîncă şi care şi astăzi îşi amintesc de el cu ură; ei spun că era nele­giuit şi că virtuţile lui erau false, de vreme ce era păgîn.

GĂINA

Ce prejudecăţi groaznice are lăcomia! Auzeam într-o zi, în hambarul aflat lîngă coteţul nostru, un om vorbind singur în faţa altor oameni care nu scoteau o vorbă; el spunea că „Dumnezeu a făcut pact cu noi şi cu celelalte animale numite oameni, că Dumnezeu le-a interzis a se hrăni cu sîngele nostru şi cu carnea noastră". Cum pot să pună lîngă această interdicţie categorică permi­siunea cînd ne-au tăiat gîtul, să nu rămînă mult sînge în vinele noastre; acest sînge se amestecă inevitabil cu carnea noastră; mîncîndu-ne, ei nesocotesc, deci, dorinţa

382

lui Dumnezeu. în plus, nu este oare un sacrilegiu să omori şi să devori oameni cu care Dumnezeu a încheiat un pact? Ciudat tratat cel a cărui singură clauză ar fi aceea de a ne trimite la moarte. Sau creatorul nostru n-a făcut pact cu noi, sau este o crimă să ne omori şi să ne pră­jeşti. Cale de mijloc nu există.

CLAPONUL

Nu este singura contradicţie pe care o vei găsi la aceşti monştri, veşnicii noştri duşmani. De mult timp li se re­proşează că nu se înţeleg asupra nici unui lucru. Nu fac legi decît pentru a le nesocoti;, şi ceea ce este mai* rău, le nesocotesc cu bună ştiinţă. Au inventat o sută de subterfugii, o sută de sofisme pentru a-şi justifica abu­zurile. Nu se folosesc de gîndire decît pentru a-şi ascunde gîndurile. închipuie-ţi că, în ţărişoara în care trăim, e interzis să fim mîncaţi două zile pe săptămînă; ei găsesc, însă, mijloace de a încălca legea; de altfel, această lege, care-ţi pare înţeleaptă, este foarte barbară; ea porun­ceşte că, în acele zile, să fie mîncate vietăţi ale apei; oamenii îşi vor căuta deci victimele în fundul mărilor şi al rîurilor. Devorează fiinţe dintre care una singură costă, adeseori, mai mult decît valoarea a o sută de claponi: ei numesc asta a posti, a se mortifica. în sfîrşit, nu cred că este posibil să fie imaginată o specie mai ridicolă şi, în acelaşi tirnp, mai groaznică, mai extravagantă şi mai

sîngeroasă.

GĂINA

Dumnezeule, nu-l văd, oare, venind pe acel ticălos băiat de bucătărie cu un cuţit mare în mînă?

CLAPONUL

.Aşa e, dragă prietenă, ne-a sunat ceasul, să cerem îndurare lui Dumnezeu.

GĂINA

Cum de nu pot să-i provoc nelegiuitului ce mă va mînca o indigestie care să-l facă să crape! Dar cei mici se răzbună pe cei puternici prin blesteme zadarnice, iar celor puternici puţin le pasă.

CLAPONUL

Ah, m-a apucat de gît! Să-i iertăm pe duşmanii noştri.

383

GĂINA Nu pot; mă strînge, mă duce. Adio, dragul meu clapon.

CLAPONUL

Adio, pe vecie, draga mea găină.

XVI

CATEHISM AL OMULUI DE LUME³¹

sau DIALOG INTRE UN CĂLUGĂR GREC

ŞI UN OM CUMSECADE* Tradus din greaca populară de D.J.J.R.C.D.C.D.G.

CĂLUGĂRUL**

Pot să vă întreb, domnule, cărei religii din Alep îl aparţineţi, în această mulţime de secte ce sînt primite aici şi care, toate, fac să înflorească acest mare oraş? Sînteţi mahomedan din ritul lui Omar sau din cel al lui Aii? Urmaţi cumva dogmele celor ce-l urmează pe Zo-roastru, sau pe cele şi mai vechi ale locuitorilor din Saba, sau pe ale brahmanilor, eare se laudă cu o şi mai mare vechime decît a celorlalţi? Sînteţi cumva evreu? Sînteţi creştin de rit grec, sau armean, sau copt, sau catolic?

OMUL DE LUME

Cred în Dumnezeu, încerc să fiu drept şi caut să mă instruiesc.

CĂLUGĂRUL

Dar nu acordaţi preferinţă cărţilor evreieşti despre Zend-Avesta, despre Veldatn şi Alcoran?

* Publicat separat, în 1763, la Geneva, şi apoi la Paris. Retipă­rit în Evangile de la Raison (1764), în Recueil necessair* (1766) şi în Nouveaux Melanges, în 1768. Condamnat de curtea din Roma la 8 iu­lie 1765. Iniţialele înseamnă: Dom Jean-Jacques Rousseau, ci-devant citoyen de Geneve. (N. ed. fr.)

** în franceză „caloyer", călugăr grec din ordinul sfîntului Vasile (cuvînt provenit din greaca modernă — kalogeros, bătrîn frumos sau bun). (N. ed. Fr.)

384

OMUL DE LUME

Mă tem că n-am fost niciodată destul de luminat pentru a putea judeca aceste cărţi, dar simt că am destulă judecată pentru a vedea în marea carte a naturii că trebuie să-ţi iubeşti stăpînul şi să i te închini.

CĂLUGĂRUL

Există ceva în cărţile evreieşti care vă pune în încurcătură?

OMUL DE LUME

Da, mărturisesc că-mi vine greu să concep ceea ce e scris în ele. Găsesc cîteva incompatibilităţi de care puţina mea judecată se miră.

1. Mi se pare dificil ca Moise să fi scris într-un deşert Pentateuhul, care i se atribuie. Dacă poporul său venea din Egipt, unde trăise, spune autorul, patru sute de ani (deşi se înşală cu două sute de ani), această carte ar fi fost, probabil, scrisă în limba egipteană; dar ni se spune că era în ebraică.

Ar fi trebuit să fie gravată pe piatră sau pe lemn; în timpul lui Moise, nu exista altă modalitate de a scrie. Scrisul era o artă foarte anevoioasă, care cerea pregă­tiri îndelungate; trebuia mai întîi să lustruieşti lemnul sau piatra. Este puţin probabil ca acest meşteşug să se fi putut practica într-un deşert, unde, după cele spuse toc­mai de această carte, poporul evreu nu avea din ce să-şi facă haine şi încălţări, şi unde Dumnezeu a fost nevoit să facă o minune perpetuă pentru ca hainele şi încălţă­mintea lor să se păstreze fără a se rupe. Este atît de adevărat că nu se scria pe piatră, încît autorul cărţii lui Iosua spune că Deuteronomul a fost scris pe un altar de pietre legate cu moPtar. Probabil Iosua n-avea intenţia ca această carte să dăinuie.

2. Oamenii care cunosc antichitatea cum nu se poate mai bine cred că cărţi au fost scrise cu mai mult de şapte sute de ani după Moise. Ei se bazează pe faptul că în ele se vorbeşte despre regi, iar regi n-au existat decît mult timp după Moise; pe poziţia oraşelor, care este falsă în cazul în care cartea ar fi fost scrisă în de­şert, şi adevărată dacă ea a fost scrisă la Ierusalim; pe numele oraşelor şi satelor despre care se vorbeşte, şi care n-au fost întemeiate sau desemnate cu numele ce li se dau decît după mai multe secole etc.

385

3. Ceea ce poate întrucîtva să înspăimînte în scrierile artnbuite lui Moise este faptul că nemurirea sufletului, recompensele şi pedepsele de după moarte sînt în între­gime necunoscute în enunţarea legilor sale. E ciudat ca el să hotărască felul în care trebuie să te uşurezi şi să nu vorbească în nici un loc despre nemurirea sufletului. Este, oare, posibil ca Moise, inspirat de Dumnezeu, să fi preferat dosul nostru spiritului nostru; ca el să fi lăsat în scris modul de a te duce la umblătoare în tabăra israelită, şi să nu fi zis un singur cuvînt despre viaţa veşnică? Zoroastru, anterior legislatorului evreu, spune: „Cinstiţi-i, iubiţi-i pe părinţii voştri, dacă doriţi ca viaţa să vă fie veşnică"; iar Decalogul spune: „Cinsteşte pe tatăl şi pe mama ta, pentru ca să ţi se lungească zilele în ţara pe care ţi-o dă Domnul!"; mi se pare că Zoroastru vorbeşte ca un om divin, iar Moise ca un pămîntean.

4. Evenimentele povestite în Pentateuh îi uimesc pe cei care au nefericirea de a judeca doar prin raţiunea lor şi în care această raţiune oarbă nu e iluminată de o inspiraţie deosebită. Primul capitol al Genezei este într-atît mai presus de concepţiunile noastre, încît la evrei s-a interzis citirea lui mai devreme de douăzeci şi cinci de ani.

Citeşti cu oarecare surpriză că Dumnezeu vine în fiecare zi la ora prînzului să se plimbe în grădinile Edenului; că izvoarele a patru fluvii, mult depărtate unul de celălalt, alcătuiesc o fîntînă în aceeaşi grădină; că şarpele îi vorbeşte Evei, el fiind cel mai ager dintre animale, şi că o măgăriţă, care nu trece drept la fel de ageră, vorbeşte şi ea cîteva secole mai tîrziu; că Dum­nezeu a despărţit lumina de întuneric, ca şi cum întu­nericul ar fi ceva real; că el a creat lumina, care emană din soare, chiar înaintea existenţei acestuia; că după ce "a creat bărbatul şi femeia, a făcut apoi să se nască femeia dintr-o coastă a bărbatului şi că a pus carne în locul acelei coaste; că l-a condamnat pe Adam la moarte şi pe toţi urmaşii lui la infern pentru un măr; că a pus un semn de ocrotire asupra lui Cain, care-şi asasinase fratele, şi că acest Cain s-ar fi temut să nu fie omorît de oamenii ce populau atunci pămîntul, în timp ce, după cum spune textul, specia umană se mărginea la familia lui Adam; că imaginare cascade din cer au inundat pă­mîntul; că toate animalele au fost închise într-un cufăr timp de un an.

386

După acest număr prodigios de legende care, toate, par mai absurde decît Metamorfozele lui Ovidiu, nu este mai puţin surprinzător faptul că Dumnezeu eliberează din robie în Egipt şase sute de mii de luptători din po­porul său, fără a socoti bătrînii, copiii şi femeile; că aceşti şase sute de mii de războinici, după cele mai stră­lucite miracole, egalaţi, totuşi, de magii Egiptului, fug în loc să lupte cu duşmanii lor; că, fugind, ei nu ur­mează drumul către ţara unde Dumnezeu îi conduce; că ei se află între Memfis şi Marea Roşie; că Dumnezeu le deschide această mare prin care trec ca pe uscat, pen­tru a-i face să piară în deserturi cumplite, în loc să-i ducă pe pămîntul pe care 11—1 făgăduise; că acest popor, aflat sub ocrotirea şi sub ochii lui Dumnezeu însuşi, îi cerea fratelui lui Moise un viţel de aur pentru a-l adora; că acest viţel de aur a fost turnat într-o singură zi; că Moise l-a transformat în cenuşă şi l-a dat poporului pentru a fi înghiţit; că douăzeci şi trei de mii de oameni din acest popor s-au lăsat sugrumaţi de către preoţi, ca pedeapsă pentru a fi făurit acest viţel de aur, şi că Aaron, care l-a turnat, a fost declarat mare preot drept răsplată; că au fost arşi două sute cincizeci de oameni de o parte şi paisprezece mii şapte sute de altă parte, care încer­caseră să-i smulgă lui Aaron cădelniţa; iar cu alt prilej, Moise a mai omorît douăzeci şi patru de mii de oameni din poporul său.

5. Judecind după cele mai simple cunoştinţe de fizică şi nefăcînd apel la puterea divină, este greu de crezut că a existat o apă care să le ucidă pe femeile adultere şi să le respecte pe cele credincioase.

Cu şi mai multă uimire găsim un adevărat profet printre idolatri, în persoana lui Balaam.

6. Eşti şi mai surprins să afli că, într-un sat din micul ţinut Madian, poporul evreu găseşte şase sute şaptezeci şi cinci de mii de oi, şaptezeci şi două de mii de boi, şai­zeci şi una de mii de măgari, treizeci şi două de mii de fe­cioare; şi te înfiori de groază citind că evreii, din po­runca Domnului, au masacrat toţi bărbaţii şi toate vădu­vele, soţiile şi mamele, nepăstrîndu-!e decît pe tinerele fete.

7. Soarele ce se opreşte în plină amiază pentru a oferi evreilor mai mult timp ca să-i omoare pe amoreeni, zdrobiţi de o ploaie de pietre căzute din cer; Iordanul, care-şi deschide albia asemeni Mării Roşii, pentru a-i

387

lăsa pe evrei să treacă, deşi l-ar fi putut trece cu uşurinţă şi prin vad; zidurile Ierihonului, ce se prăbuşesc la sunetul trîmbiţelor: atîtea minuni de tot felul cer, pentru a fi crezute, jertfa raţiunii şi credinţa cea mai vie. Tn sfîrşit, ce rezultat au avut atîtea miracole făcute de Dumnezeu însuşi, timp de secole, în favoarea poporului pe care l-a ales? Transformarea acestuia, aproape fără încet-arre, în sclavul altor popoare.

8. întreaga poveste a lui Samson şi a iubirilor sale, a părului, a leului său, a celor trei sute de vulpi ale sale pare făcută mai degrabă pentru a încînta imaginaţia decît pentru a întări judecata. Cele ale lui Iosua şi Ieftae sînt barbare.

9. Istoria regilor este o ţesătură de cruzimi şi asasi­nate ce-ţi fac inima să sîngereze. Aproape toate faptele sînt de necrezut. Primul rege evreu Saul nu află la tot poporul său decît două spade, iar succesorul său David lasă mai mult de douăzeci de miliarde bani peşin. Spu­neţi că aceste cărţi sînt scrise de Dumnezeu însuşi; ştiţi că Dumnezeu nu poate să mintă: deci, da^ă un singur fapt este fals, toată cartea este o impostură.

10. Profeţii nu sînt mai puţin revoltători pentru un om care n-are darul de a pătrunde înţelesul ascuns şi alegoric al profeţiilor. El îl vede cu greu pe Ieremia îm-povărîndu-se cu un samar şi lăsîndu-se legat cu funia; pe Osea, căruia Dumnezeu îi porunceşte, cu hotărîre, sâ facă pui de tîrfă cu o prostituată şi apoi cu o femeie adulteră; pe Isaia, plimbîndu-se gol în piaţa publică; pe Ezechiel, care se culcă trei sute nouăzeci de zile pe partea stîngă şi patruzeci pe partea dreaptă, care mănîncă o carte din pergament, care-şi acoperă pîinea cu excre­mente de om, iar apoi cu bălegar de vacă; pe Ohola şi Ohoiiba, care înfiinţează un lupanar şi cărora Dumnezeu le spune că femeilor nu le plac decît mădularele de mă­gar şi sămînţa de cal. Desigur, dacă cititorul nu este familiarizat cu obiceiurile ţării şi cu felul de a face pro­feţii, poate fi scandalizat; iar atunci cînd îl vede pe Eliseu dînd patruzeci de copii pradă urşilor pentru că-l numiseră cap chel, o pedeapsă atît de puţin potrivită cu jignirea îi va inspira mai mult groază decît respect.

lertaţi-mă, deci, dacă am fost uneori pus în încurcă­tura de cărţile evreieşti. Nu vreau să ponegresc obiectul veneraţiei dumneavoastră; mărturisesc chiar că mă pot înşela asupra a ceea ce ţine de bună-cuviinţă şi de ne-

388

dreptate, care, poate, nu sînt aceleaşi în toate timpurile. îmi spun că moravurile noastre sînt diferite de cele ale secolelor trecute; dar poate şi preferinţa pe care dum­neavoastră aţi arătat-o Noului Testament asupra celui vechi poate servi la justificarea scrupulelor mele. Pe­semne că legea evreilor nu vi s-a părut bună, 4e vreme ce aţi părăsit-o: căci dacă ea ar fi fost c^i ad«vărat bună, pentru ce n-aţi fi urmat-o mereu? Şi, dacă era rea, cum putea fi divină?

CĂLUGĂRUL

Vechiul Testament are unele dificultăţi. Mărturisiţi, însă, că Noul Testament nu trezeşte în dumneavoastră aceleaşi îndoieli şi aceleaşi scrupule.

OMUL DE LUME

Le-am citit pe amîndouă cu atenţie; îngăduiţi-mi să vă arăt neliniştile în care mă aruncă ignoranţa mea. Le veţi plînge şi le Veţi potoli.

Trăiesc aici cu creştini armeni, care spun că nu este permis să mănînci iepure; cu greci care-mi dau asi­gurări că Sfîntul Duh nu-şi are izvorul în Fiul Dom­nului; cu nestorieni, care neagă faptul că Măria este mama Domnului; cu cîţiva catolici, care se laudă că în Occident creştinii Europei gîndesc cu totul altfel decît cei din Asia şi Africa. Ştiu că zece sau dotîăsprezece secte în Europa aruncă blestemul unele asupra celorlalte; musulmanii ce ne înconjoară privesc cu ochi dispreţuitori pe toţi aceşti creştini, pe care, totuşi, îi tolerează. E-vreii au repulsie atît faţă de creştini, cît şi faţă de musul­mani; ghebrii îi dispreţuiesc pe toţi; puţinii sabeeni care au mai rămas n-ar mînca la aceeaşi masă cu nici unul dintre cei pe care i-am numit; brahmanul nu-i poate suferi nici pe sabeeni, nici pe ghebri, nici pe creştini, nici pe maho­medani, nici pe evrei.

De sute de ori am dorit ca Isus Hristos, încărnîndu-se în ludeea, să fi reunit toate aceste secte sub legile sale. M-am întrebat pentru ce, Dumnezeu fiind, n-a făcut uz de drepturile divinităţii; pentru ce, venind să ne eli­bereze de păcat, ne-a lăsat în păcat, pentru ce, venind să-i lumineze pe oameni, i-a lăsat pe aproape toţi oamenii în greşeală? Ştiu că eu nu sînt nimic, ştiu că din bezna nimicniciei mele nu trebuie să pun întrebări Fiinţei fiin­ţelor; dar îmi este îngăduit, asemenea lui Iov, să înalţ

389

respectuoase plîngeri din adîncul mizeriei mele.

Ce pot să cred atunci cînd văd două genealogii ale lui Isus ce se contrazic una pe cealaltă; şi cînd aceste genealogii, care sînt atît de diferite ca nume şi număr al strămoşilor, nu sînt, totuşi, ale sale, ci ale tatălui său Iosif, care nu e tatăl său?

îmi chinui mintea pentru a înţelege cum este posibil ca un Dumnezeu să moară. Citesc cărţile sacre şi profane din acele timpuri, una singură dintre aceste cărţi sacre îmi spune că o stea nouă a apărut la Răsărit şi i-a condus pe magi la picioarele Domnului care tocmai se născuse. Nici un profan nu vorbeşte despre acest eveniment me­morabil pentru vecie, ce pare că trebuie să fi fost obser­vat de întreg pămîntul şi marcat în sărbătorile tuturor statelor. Un evanghelist îmi spune că un rege pe nume Irod, căruia romanii, stăpîni ai lumii cunoscute, îi dă­duseră Iudeea, a auzit spunîndu-se că un copil care toc­mai se născuse într-un grajd va ajunge rege al evreilor; dar cum, de la cine şi care era temeiul acestei veşti ciudate? Este, oare, posibil ca acest rege, care nu-şi pierduse minţile, să fi'putut da poruncă să- fie sugrumaţi toţi nou-născuţii din ţară pentru a scăpa prin masacru de acest copil necunoscut? Există vreun exemplu pe pă-mînt de o furie atît de groaznică şi atît de lipsită de sens? Văd că Evangheliile care ne-au rămas se contrazic aproare la fiecare pagină. Deschid istoria lui Iosif, a"utor aproape contemporan; Iosif, rudă a Mariamnei, jertfită de către Irod; duşman firesc al acestui rege; el nu spune un singur cuvînt despre această întîmplare; este evreu, şi nici măcar nu vorbeşte despre acest Isus năs­cut între evrei*.

Cîte incertitudini mă copleşesc cercetînd ceea ce tre­buie să respect şi ceea ce trebuie să cred! Citesc Scrip­turile şi nu văd nicăieri în ele ca Isus, recunoscut mai tîrziu ca Dumnezeu, să se fi chemat vreodată Dumnezeu; văd chiar contrariul; el spune că părintele său este mai mare decît el şi că doar tatăl ştie ceea ce fiul ignoră. Şi cum trebuie înţelese aceste cuvinte de tată şi fiu la un popor care prin fiii lui Belial înţelegea oamenii răi, iar

* Flavius Iosif, istoric evreu din secolul întîi (născut în 37). A participat la revolta evreilor, iar apoi a devenit cetăţean roman. A scris o Istorie a războiului evs-eilor împotriva şamanilor fi a dă~ jXmărU Ierusalimului şi o Istorie veche a evi-eilor Voltaire a recurs deseori la el pentru a pune la îndoiala Evangheliile. (N. ed. fr.)

390

"in fiii lui Dumnezeu înţelegea oamenii drepţi? Adopt .teva maxime din morala lui Isus; dar ce legislator a ropovăduit vreodată o morală greşită? în ce religie adulterul, pungăşia, asasinatul, impostura nu sînt Lnter-ise, iar stima pentru părinţi, supunerea faţă de legi, ~:spectarea tuturor virtuţilor poruncite răspicat?

Pe măsură ce citesc, suferinţele mele sporesc,. Caut aptele demne de un Dumnezeu, atestate de întregul uni-ers. îndrăznesc să spun, cu acea naivitate dureroasă ce ie teme a nu huli, că diavolii trimişi în trupul unei urme de porci, apa schimbată în vin pentru a fi dată -inor oameni beţi, un smochin uscat pentru a nu fi făcut fcmochine înainte de vreme etc. nu corespund ideii pe tare mi-o făcusem despre stăpînul naturii, anunţînd şi Movedind adevărul prin minuni strălucitoare şi utile. Pot, ^are, să respect, ca fiind acest stăpîn al naturii, un evreu despre care se spune că a fost dus de diavol în vîrful unui munte de unde se descoperă toate regatele pămîn-tului?

Citesc cuvintele ce se spune că le-ar fi rostit; el vorbeşte despre coborîreape pămînt a împărăţiei ceru->rilor vestită de un grăunte de muştar, de o plasă de prins peşte, de bani împrumutaţi cu dobîndă, de un ospăţ, la care sînt aduşi cu forţa chiori şi şchiopi. Isus spune că nu se pune vin nou în butoaie vechi, că vinul vechi este mai bun decît cel nou. Astfel vorbeşte Dumnezeu? în sfîrşit, cum l-aş putea recunoaşte pe Dumnezeu într-un evreu de rînd, condamnat la pedeapsa capitală pentru a-i fi vorbit de rău pe magistraţii poporului, ce varsă o sudoare de sînge de teama şi groaza pe care i le inspiră moartea? Să fie acesta Platon? Să fie Socrate, sau Antoninus, sau Epictet, sau Zaleucus, sau Solon, sau Confucius? Care dintre toţi aceşti înţelepţi n-a scris, n-a vorbit într-un fel mai potrivit ideilor pe care le avem despre înţelepciune? Şi cum putem judeca altfel decît prin ideile noastre?

Atunci cînd v-am spus că adopt unele maxime ale lui Isus, v-aţi dat seama, probabil, că nu pot să le adopt Pe toate. Am fost îndurerat citind: „N-am venit să vă aduc pacea, ci sabia; am venit să-i despart pe fiu şi pe tată, pe fiică, pe mamă şi pe rude." Vă mărturisesc că aceste cuvinte m-au umplut de durere şi de spaimă, iar dacă aş privi aceste cuvinte ca pe o profeţie, aş crede că ^ele şi-au găsit împlinirea în certurile care i-au despărţit pe

²⁷VolUire 391

creştini încă din primele timpuri, în războaiele civile ce le au pus armele în mînă vreme de atîtea secole, în asasinarea atîtor prinţi, în nenorocirile atîtor familii. Mărturisesc, de asemenea, că am fost indignat şi mişcat citind despre Petru, care a cerut să-i îie aduşi la picioare banii sectanţilor săi. Anania şi Safira au păstrat ceva şi pentru ei din preţul pămîntului lor; ei n-au spus acest lucru, iar Petru i-a pedepsit îăctnd să moară subit atît soţul, cît şi soţia. Nu aceasta e minunea pe care o aşteptam eu de la cei ce spun că nu doresc moartea păcătosului, ci îndreptarea lui. Am îndrăznit să gîndesc că, dacă Dumnezeu ar face minuni, ar îi pentru a vin­deca oamenii, şi nu pentru a-i ucide; pentru a-i în­drepta, şi nu pentru a-i pierde; că el este un Dumnezeu îndurător, şi nu un tiran setos de sînge. Ceea ce m-a revoltat cel mai mult în această poveste este faptul că Petru după moartea lui Anania, văzînd-o venind pe Sa-fira, femeia asestuia, n-a prevenit-o, nu i-a spus: „Fe-reşte-te să păstrezi pentru tine cîţiva oboli; mărturiseşte tot ce ai, dă tot, să nu păţeşti ca bărbatul tău"; dimpo­trivă, el o face să cadă în capcană; pare că se bucură să lovească o a doua victimă. Vă mărturisesc că această aventură mi-a făcut întotdeauna părul măciucă şi că nu m-am liniştit decît dîndu-mi seama de imposibilitatea şi

de ridicolul ei.

De vreme ce-mi îngăduiţi să vă lămuriesc gîndurile mele, voi continua şi vă voi spune că n-am găsit nici o urmă de creştinism în povestea lui Isus. Cele patru Evan­ghelii care ne-au rămas se contrazic asupra mai multor fapte; dar toate atestă că Isus a fost supus legii lui Moise din momentul naşterii sale pînă în cel al morţii. Toţi discipolii săi mergeau la sinagogă; ei predicau o reformă; însă nu anunţau o religie diferită; creştinii nu s-au despărţit în mod absolut de evrei decît mult timp mai tîrziu. în ce timp anume a hotărît Dumnezeu să nu mai fii evreu şi să fii creştin? Cine nu vede că timpul e cel care a făcut totul, că toate dogmele au venit una după cealaltă?

Dacă Isus ar îi vrut să întemeieze o Biserică creştină, n-ar fi dat, oare, şi legile acesteia? N-ar fi stabilit chiar el toate riturile? N-ar fi anunţat cele şapte taine, des­pre care nu vorbeşte nimic? N-ar fi spus oare: „Eu sînt Dumnezeu, născut, iar nu făcut; Sfîntul Duh vine de la Tatăl meu îără a îi zămislit; am două voinţe şi o

362

singură persoană; mama mea este mama lui Dumnezeu"? Dimpotrivă, el îi spune mamei sale; „Femeie, ce am a face eu cu tine?" El nu stabileşte nici dogmă, nici rituri, nici ierarhie; nu el este, deci, cel ce a făcut religia sa.

Atunci cînd primele dogme au început să se stabi­lească, creştinii au susţinut aceste dogme prin cărţi pre­supuse; ei atribuie prezicătoarelor acrostihuri despre creştinism; ei născocesc întîmplări, minuni, a căror absur­ditate este evidentă. Aşa este, de exemplu, povestea nou­lui oraş Ierusalim construit în văzduh, ale cărui ziduri aveau cinci sute de leghe lungime şi înălţime, unduiau la orizont în tot timpul nopţii şi dispăreau în zori;.aşa este cearta dintre Petru şi Simon Magul în faţa lui Nero; aşa sînt alte o sută de poveşti nu mai puţin absurde.

Cîte miracole puerile au fost născocite! Cîţi falşi martiri, cîte legende ridicole!

Cum a avut cel care a scris legenda lui Luca îndrăz­neala să spună, la capitolul XXI, ca o veste bună, că generaţia sa nu se va stinge înainte ca virtuţile cerului să fie zdruncinate; înainte ca în soare, în lună şi în stele să apară semne; înainte ca, în sfîrşit- Isus să apară din mijlocul norilor cu o mare putere şi plin de măreţie? Bineînţeles că n-au fost nici semne în soare, în lună şi în stele, nici virtute a cerurilor zdruncinată, nici Isus apărînd măreţ din nori.

Fanaticul care a redactat Epistolele lui Pavel cum de a fost atît de cutezător, încît să-l facă pe acesta să spună: că noi, cei vii, care vom fi rămas pînă la veni­rea Domnului, nu vom lua înaintea celor adormiţi, pentru că însuşi Domnul, întru poruncă, la glasul arhanghelului şi întru trîmbiţa lui Dumnezeu, se va pogorî din cer, şi cei morţi întru Hristos vor învia întîi. După aceea, noi, cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiţi împreună cu ei, în nori, ca să întîmpinăm pe Domnul în văzduh, şi aşa pururea vom fi cu Domnul".

Această frumoasă precizare sa împlinit oare? Pavel şi evreii creştini s-au ridicat, oare, în văzduh în faţa lui Isus la sunetul trompetei? Şi cînd a aflat Pavel de la Isus aceste lucruri minunate, el, care nu-l văzuse nicio­dată, care-i slujise drept scutier şi călău împotriva dis­cipolilor săi, el, care ajunse la lapidarea lui Ştefan? I-a vorbit, oare, lui Isus atunci cînd a fost răpit în al treilea cer? Şi ce este acest al treilea cer? Mercur sau Martie? într-adevăr, dacă citeşti cu atenţie, eşti cuprins de groază şi de milă la fiecare pagină.

393

CĂLUGĂRUL

Dar dacă această carte are un asemenea efect asupra cititorilor, cum de s-a putut crede în ea? Cum a con­vertit atîtea mii de oameni?

OMUL DE LUME

Pentru că nu se citea. Oare prin lectură pot fi con­vinşi zece milioane de ţărani că trei fac unu, că Dum­nezeu se află într-o bucată de aluat, că acest aluat dis­pare şi că Dumnezeu însuşi e plămădit de către un om? Nu, ci prin conversaţie, prin predici, prin magie; sedu-cînd femeile şi copiii, prin impostură, prin poveşti mira­culoase reuşeşti cu uşurinţă să strîngi o mică turmă. Căr­ţile primilor creştini erau foarte rare; era interzis să