Sau optimismul

T
regelui Carol al IX-lea, Franţa avea douăzeci de mili­oane de locuitori. Puffendorf merge chiar pînă la două­zeci şi nouă de milioane; vorbea la întîmplare. în Franţa nu se făcuse niciodată un recensămînt; lumea era prea ignorantă pe atunci pentru a bănui măcar că se poate ghici numărul locuitorilor după cel al naşterilor şi al morţilor. Franţa n-avea în acel timp Lorena, Alsacia, Franche-Comte, Roussillon, Artois, Cambresîs, jumătate din Flandra; astăzi, cînd posedă toate aceste provincii, este dovedit că ea n-are decît douăzeci de milioane de suflete cel mult, conform recensămîntului locuitorilor făcut cu destulă exactitate în 1751.

Acelaşi autor dă asigurări luîndu-l ca martor pe Chardin*, că în Persia doar micul fluviu Cyrus este na­vigabil. Chardin n-a făcut această greşeală. El spune în cap. I, voi. II, „că nu există vreun fluviu în inima rega­tului pe care să poată naviga corăbiile"; dar fără a socoti Eufratul, Tigrul şi Indul, toate provinciile de fron­tieră sînt udate de fluvii ce contribuie la înlesnirea co­merţului şi la fertilitatea pămîntului; Zinderud traver­sează Ispahanul; Agi se uneşte cu Kur etc. Şi apoi, ce legătură poate fi între Spiritul legilor^ fluviile Persiei?

Motivele pe care le vede pentru formarea unor mari imperii în Asia şi a unei mulţimi de mici puteri în Eu­ropa par la fel de. false ca şi ceea ce afirmă despre rîu-rile Persiei. „în Europa, spune el, marile imperii n-au putut niciodată să reziste"; puterea romană a rezistat, totuşi, mai mult de cinci sute de ani; şi „cauza duratei acestor mari imperii este existenţa marilor cîmpii". Nu s-a gîndit că Persia e străbătută în toate direcţiile. de muriţi; nu şi-a amintit de Caucaz, de Taurus, de Ara-rat, de Imaus, de Saron, ale cărui ramuri acoperă Asia. Nu trebuie nici să arăţi motivele existenţei unor lucruri ce nu există, nici să dai motive false pentru cele care există.

Pretinsa influenţă a climei asupra religiei despre care vorbeşte este luată de la Chardin, fără ca prin aceasta să fie mai adevărată; religia mahomedană, năs­cută pe pămîntul arid şi fierbinte al Mecăi, înfloreşte as-

* /ea/t Chardin (1643—1713) este unul dintre cei mai remarca­bili călători francezi. A parcurs în mai multe rînduri Asia Mică, Per­sia şi China şi India şi a publicat un Journal de voyage (1711), de primă importantă, din care s-au inspirat numeroşi filozofi din secolul al XVIII-lea. (N. ed. fr.)

517

.tăzi în frumoasele ţirluiuri ale Asiei minore, Siriei, Egip­tului, Traciei, Mysiei, Africii de nord, Serbiei, Bosniei, Dalmaţiei, Epirului, Greciei; ea a domnit asupra Spa­niei şi a fost cît pe-aci să ajungă la Roma. Religia creş­tină s-a născut pe pămîntul pietros al Ierusalimului şi •într-o ţară de leproşi, în care .carnea de porc^e un ali­ment aproape mortal, interzis prin lege. Isus n-a mîn-cat niciodată carne de porc, dar creştinii mănîncă: reli- • gia lor domină astăzi în ţări mlăştinoase în care lumea nu se hrăneşte dectt cu carne de porc, ca de pildă West-îalia. N-am mai sîîrşi niciodată dac-am vrea să exami­năm toate greşelile de acest gen, care abundă în cuprin­sul cărţii.*

Ceea ce este de asemenea revoltător pentru un cititor cît de cît instruit e că aproape peste tot citatele sînt false; el confundă mereu imaginaţia cu memoria.

Pretinde că în Testamentul atribuit cardinalului de Richelieu se spune ca „dacă în popor se află vreun ne­fericit de om cinstit, nu trebuie să te slujeşti de el: atît de adevărat este că virtutea n-are nimic de-a face cu cîrmuirea monarhică".

Mizerabilul Testament atribuit în mod greşit cardi­nalului de Richelîeu spune tocmai contrariul. Iată cu­vintele sale, în capitolulu IV: „Se poate afirma cu sigu­ranţă că, între două persoane egale în merit, cea care este mai înstărită e de preferat celeilalte, căci un magis­trat sărac trebuie să aibă o mare tărie de suflet pentru a nu se lăsa cîteodată înduplecat de gîndul la interesele sale. Experienţa ne învaţă că ţ?i bogaţi sînt mai puţin dispuşi să fure decît ceilalţi şi'că sărăcia îl constrînge pe funcţionar să fie foarte grijuliu cu umplerea pungii

sale".

Montesquieu, trebuie să recunoaştem, nu-i citează pe autorii greci mai bine decît pe cei francezi. Le atribuie adeseori contrariul a ceea ce au spus.

Consideră, vorbind despre condiţia femeilor sub dife­rite cîrmuirî, sau mai degrabă promiţînd să vorbească

* Voltaire a fost întotdeauna ostil teoriei climatului (vezi ar­ticolul CLIM4T, în Questions sur l'Encyclopedie: „Totul se schimbă în trupuri şi in suflete odată cu timpul. Poate că, înir-o zi, americani îi vor învăţa artele pe europeni".) El atribuie mult mai multă importan­ţă condiţiilor istorice decît condiţiilor geografice: „Climatul are oare­care putere, guvernul are una de o sută de ori mai mare; religia alăturată guvernului — o putere încă şi mai mare".(N. iA. fr.)

518

I

despre asta, că la greci „dragostea n-avea decît o ^formă pe care nu-ndrăznesc s-o denumesc". Nu ezita să-l ia pe Plutarh drept martor: îl face pe acesta să spună că „femeile nu joacă nici un rol în adevărata dragoste". Nu se gîndeşte că Plutarh pune să vorbească mai mulţi in­terlocutori: Protogenus este împotriva femeilor, însă Dafneus le ia apărarea; Plutarh este de parcea lui Daf-neus; el aduce un foarte frumos elogiu dragostei divine şi dragostei conjugale; sfîrşeşte prin a da mai multe exemple despre fidelitatea şi curajul femeilor. Chiar în acest dialog aflăm istoria Cammei şi pe cea a Eponinei, <$ soţia lui Sabinus, ale căror virtuţi au servii drept su-t," biecte unor piese de teatru.

In sfîrşit, e limpede că Montesquieu, în Spiritul legilor^a calomniat spiritul Greciei, luînd o obiecţiune pe care Plutarh o respinge drept o lege pe care Plutarh o recomandă.

„Unii cădii au susţinut că Marele Sţăpîn nu este obligat să-şi ţină promisiunea sau jurămîntul, atunci cînd prin aceasta îşi luminează autoritatea".*

Ricaut, citat în acest loc, spune doar, la pagina 18 a ediţiei de la Amsterdam, din 1671: „Există chiar unii care susţin că Marele Stăpîn se poate lepăda de promi­siunile pe care le-a făcut sub jurămînt, atunci cînd, pentru a le împlini, trebuie să pună limite autorităţii sale".

Aceste cuvinte sînt foarte vagi. Sultanul turcilor nu poate promite decît sunuşilor săi sau puterilor vecine. Dacă e vorba de promisiuni faţă de supuşii săi, nu există jurămînt; dacă e vorba de tratate de pace, trebuie să le păstreze, asemenea tuturor prinţilor, sau să declare răz­boi. Coranul nu spune în nici un loc că jurămîntul poate fi violat, dar spune în o sută de locuri că trebuie res­pectat. Pentru a duce un război nedrept, aşa cum sînt aproape toate, e posibil ca Marele Turc să reunească un consiliu de conştiinţă, aşa cum au procedat şi mulţi prinţi creştini, ca să poată face rău cu conştiinţa împă­cată; e posibil ca unii doctori musulmani să-i fi imi­tat de doctorii catolici, care au spus că nu trebuie să-ţi ţii cuvîntul nici faţă de necredincioşi, nici faţă de ere­tici. Rămîne, însă, de dovedit că această jurisprudenţă aparţine turcilor.

* După cum se vede, dialogul se reduce la un monolog de comen­tator. Acest procedeu anunţă Commentair-e- sur l'Esprit des Lois, care va apărea în 1777. (N. ed. fr.)

e S19

Autorul Spiritului legilor^dă această pretinsă decizie a cadiilor ca pe o dovadă a despotismului sultanului; se pare că este, dimpotriv'ă, o dovadă a faptului că el se află supus legilor, de vreme ce e obligat să-şi consulte doctorii pentru a se ridica mai presus de legi. Sîntem vecini cu turcii, dar nu-i cunoaştem. Contele de Mar-sigli, care a trăit atît de mult timp în mijlocul lor, spune că nici un autor n-a dat o relatare adevărată nici despre imperiul, nici despre legile lor. N-am avut nici măcar o traducere tolerabilă a Comnului, pînă la cea a engle­zului Sale din 1734. Aproape tot ceea ce s-a spus despre religia şi jurisprudenţa lor este fals, iar concluziile ce se trag din aceasta împotriva lor sînt prea puţin înteme­iate, în examinarea legilor nu trebuie să citezi decît

legi recunoscute.

„Orice comerţ mărunt era infam în ochi grecilor." Nu ştiu ce înţelege Montesquieu prin comerţ mărunt; dar ştiu că la Atena toţi cetăţenii se ocupau cu negoţul, că Platon vindea ulei, iar tatăl demagogului Demostene era negustor de fier. Cea mai mare parte a lucrătorilor erau străini sau sclavi. E important să remarcăm că ne­goţul nu era incompatibil cu demnităţile în republicile greceşti, cu excepţia Spartei, ai cărei locuitori nu făceau nici un fel de comerţ.

„Am auzit în mai multe rînduri, spune el, deplîngîn-du-se orbirea consiliului lui Francisc I în a-l respinge pe Cristofor Columb, care-i propunea Indiile." Ţineţi seama că Francisc I nu se născuse încă pe vremea cînd Columb descoperise insulele Americii.

Pentru că a venit vorba despre comerţ, să observăm că autorul condamnă o ordonanţă a Consiliului Spaniei care interzice' utilizarea aurului şi argintului pentru podoabe. „Un asemenea decret, spune el, ar fi asemănă­tor cu unul pe care l-ar da parlamentul olandez prin care s-ar interzice consumul scorţişoarei." El nu se gîn-deşte că spaniolii, ducînd lipsă de meşteşuguri, ar fi cumpărat galoanele şi stofele din străinătate, în timp ce olandezii nu puteau să cumpere scorţişoară. Ceea ce erg foarte rezonabil în Spania ar fi fost ridicol în

Orânda.

Dacă un rege ar lua hotărîri în procese criminale, „şi-ar pierde cel mai frumos atribut al suveranităţii sale, acela de a acorda iertarea. Ar fi o nebunie ca el să facă şi apoi să-şi desfacă judecăţile. N-ar trebui să fie în

520

contradicţie cu el însuşi. Iar apoi acesta âff încurca to­tul, căci nimeni nu va mai şti dacă un om va fi achitat sau va primi iertarea"

Toate acestea sînt evident eronate. Cine l-ar împie­dica pe suveran să acorde iertarea după ce s-a enume­rat el însuşi printre judecători? Tn ce fel este în contra­dicţie cu el însuşi judecînd după lege şi iertînd din clemenţă? Prin ce s-ar încurca lucrurile? Cum ar fi posibil să nu se ştie că regele a acordat în mod public iertarea în urma condamnării?

în procesul ducelui d'Alencon, pair al Fratiţei, în 1458, tribunalul consultat de rege pentru a şti dacă avea dreptul să asiste la judecarea unui pair al Franţei răs­punse că a găsit în registrele sale nu numai că regii Franţei aveau acest drept, dar că era necesar ca ei să asiste în calitate de primi pairi.

Acest obicei s-a păstrat în Anglia. Regii Angliei tri­mit în locul lor, în aceste ocazii, un mare steward, ca­re-i reprezintă. împăratul poate să asiste la judecarea unui prinţ al Imperiului. E cu mult mai bine, fără în­doială, ca un suveran să nu asiste la procesele crimi­nale: oamenii sînt prea slabi şi prea laşi: dar răsufla­rea prinţului ar putea face să se închine balanţa.

„Englezii, pentru a favoriza libertatea, au desfiinţat toate puterHe intermediare ce alcătuiau monarhia lor."

Dar şi contrariul este un adevăr recunoscut. Ei au făcut din camera comunelor o putere intermediară care o egalează pe cea a pairilor. Au diminuat puterea ecle­ziastică, ce trebuie să se roage, să îndure, să convingă, dar să nu aibă putere.

„Nu este de ajuns ca într-o monarhie să existe ran­guri intermediare; mai e necesar şi un depozit de legi... Ignoranţa naturală a nobilimii, lipsa ei de atenţie, dis­preţul pentru cîrmuîrea civilă fac necesară existenţa unui corp care să scoai i fără încetare legile de sub pra­ful care le-a acoperit."

Totuşi, păstrarea legilor imperiului este, la dieta din Ratisbonne,⁵⁰ încredinţată prinţilor; în Anglia, camerei superioare; în Suedia, senatului alcătuit din nobili; şi, în ultimă instanţă, împărăteasa Ecaterina a Ii-a, în noul său cod, cel mai bun dintre toate, dă legile senatului, alcătuit din primii oameni ai imperiului.

Nu trebuie, oare, să facem deosebire între legile poli­tice şi legile justiţiei distributive? Legile politice nu tre-

521

buie, oare, să-i aibă drept păstrător pe principalii membri ai statului? Legile despre ce e al tău şi ce e al meu, pedepsele ce sancţionează crimele n-au nevoie decît să fie bine făcute şi tipărite; păstrarea lor trebuie încre­dinţată librarilor. Judecătorii se vor conforma lor; şi atunci cînd sînt rele, cum se întîmplă adeseori, ei vor trebui să se plîngă de acest lucru puterii supreme, ca

să fie schimbate.

Acelaşi autor pretinde că în Tunquin toţi magistraţii şi principalii ofiţeri sînt eunuci, şi că în ţările budiste legea permite femeilor să aibă mai mulţi soţi. Chiar dacă aceste născociri ar fi adevărate, ce ar rezulta de aici? Magistraţii noştri ar vrea, oare, să fie eunuci şi să se afle în tovărăşia altor patru sau cinci pe lîngă doamnele

lor?

Pentru ce să ne pierdem timpul citind despre pre­tinsele flote ale lui Solornon trimise de la Asiongaber în Africa şi despre himericele călătorii de la Marea Roşie pînă la Bayonne, şi despre bogăţiile şi mai hime­rice ale Sofalei? Ce legătură există între toate aceste digresiuni eronate şi Spiritul Iegilor2-

Mă aşteptam să văd în ce fel DecrMalele au schimbat întreaga jurisprudenţă a vechiului cod roman; să văd legile prin care Carol cel Mare şi-a cîrmuit imperiul şi anarhia prin care cîrmuirea feudală l-a răvăşit; arta şi îndrăzneala cu care Grigore al VH-lea şi succesorii lui au zdrobit legile regatelor şi ale marilor domenii sub inelul pescarului; tulburările prin care s-a ajuns la distrugerea legislaţiei papale. Speram să văd originea tribunalelor senioriale care au împărţit dreptatea aproape peste tot de la Othon încoace şi pe a tribunale­lor numite parlamente, sau audienţă, sau bancă a rege­lui, sau eşichier, doream să cunosc istoria legilor sub care au trăit strămoşii noştri şi copiii lor, motivele ce le-au dat naştere, ce le-au făcut să fie uitate, distruse, reînfiinţate; din nefericire, n-am întîlnit adeseori decît spirit, glume, născociri şi greşeli.

Prin ce raţiune, după ce au fost subjugaţi şi jefuiţi de romani, galii au continuat să trăiască supunîndu-se legilor romane atunci cînd au fost din nou subjugaţi şi jefuiţi de o hoardă de franci? Care au fost legile şi obi­ceiurile acestor noi tîlhari?

Ce drepturi şi-au arogat episcopii gali cînd francii au ajuns stăpîni? N-au luat, oare, parte din cînd în cînd

522

în administraţia publică înainte ca rebelul Pepin să le facă loc în sfatul naţiunii?

Au existat, oare, domenii ereditare înaintea lui Carol cel Mare? O mulţime de asemenea întrebări ne vin în minte. Montesquieu nu răspunde la nici una din ele.

Ce a fost acel tribunal groaznic instituit de Carol cel Mare în Westfalia, tribunal de sînge nutnit sfat veimic, mai înspăimântător chiar decît inchiziţia, alcă­tuit din judecători necunoscuţi, tribunal care condamna la moarte pe baza simplului raport al spionilor săi şi care avea drept călău pe cel mai tînăr dintre consilierii acestui mic senat de asasini? Cum?! Montesquieu îmi vorbeşte despre legile din Bantam, dar nu cunoaşte le­gile lui Carol cel Mare şi îl consideră pe acesta un bun legislator!

Căutăm o călăuză pe un drum greu: am găsit un to­varăş de călătorie care nu era cu nimic mai instruit decît mine; am găsit spiritul autorului, căci are mult, şi foarte rar spiritul legilor; mai mult ţopăie decît merge; mai mult străluceşte decît luminează; cîteodată, mai de­grabă satirizează în loc să judece; te face să doreşti ca un asemenea geniu să fi fost mai mult însufleţit de do­rinţa de a instrui decît de aceea de a surprinde.

Această carte cu foarte multe defecte este plină de lucruri admirabile, după care s-au făcut copii detesta­bile. In sfîrşit, unii fanatici l-au insultat tocmai dato­rită pasajelor pentru care merita ca oamenii să-i mulţu­mească.

în ciuda lipsurilor sale, această lucrare va trebui să fie mereu scumpă oamenilor, fiindcă autorul a spus cu sinceritate ceea ce gîndeşte, spre deosebire de majori­tatea scriitorilor din ţara sa, începînd cu măreţe Bossuet, care au spus adeseori contrariul a ceetf ~ce gîndeau. Peste tot le-a amintit oamenilor că sînt liberi; prezintă naturii umane titlurile pe care ea le-a pierdut aproape pretutindeni pe pămînt; combate superstiţia şi inspiră morala.

Vă voi mărturisi de asemenea cît de rău îmi pare că o carte ce ar fi putut să fie atît de folositoare se ba­zează pe o distincţie himerică. Virtutea, spune el, este principiul republicilor, onoarea este cel al monarhiilor. Cu siguranţă, niciodată o republică nu s-a întemeiat prin virtute. Interesul public s-a opus dominaţiei unei sin­gure persoane; spiritul de proprietate, ambiţia fiecăruia

523

în parte au fost o frînă în faţa ambiţiei şi a spiritului lacom. Orgoliul fiecărui cetăţean a vegheat asupra or­goliului vecinului său. Nimeni n-a vrut să fie sclavul fantaziei altuia. Iată ceea ce întemeiază o republică şi o face să dăinuie. E ridicol să-ţi închipui că unui olan­dez îi trebuie mai multă virtute decît unui spaniol.

Ideea că onoarea este principiul exclusiv al monar­hiilor nu e mai puţin himerică; fără să-şi dea seama, ne dă el însuşi de înţeles acest lucru. „Natura onoarei, spune el în capitolul al VH-lea al cărţii a IlI-a, este aceea de a pretinde preferinţe şi distincţii. Tocmai prin acest lucru ea caracterizează cîrmuirea monarhică." Desigur, tocmai prin acest lucru, în republica ro­mană se cereau pretura, consulatul, ovaţia, triumful; acestea sînt preferinţe, distincţii care se ridică la înălţi­mea titlurilor ce într-o monarhie adeseori se cumpără şi al căror tarif este fix. Mai există un principiu funda­mental al cărţii sale care mi se pare la fel de înşelător — împărţirea cîrmuirilor în: republicană, monarhică şi

despotică.

Le-a plăcut autorilor noştri (nu-mi dau seama prea bine pentru ce) să-i numească despoţi pe suveranii din Asia şi din Africa; pe vremuri, prin despot se înţelegea un mic prinţ din Europa, vasal al turcilor, care putea fi schimbat, un .fel de sclav încoronat pus în fruntea al­tor sclavi. Acest cuvînt, despot, la originea sa, însemna, la greci, stăpîn al casei, tată de familie. Dăm astăzi cu uşurinţă acest titlu Împăratului Marocului, sultanului turc, papei, împăratului Chinei. Montesquieu, la înce­putul celei de-a doua cărţi (cap. I), defineşte astfel cîr­muirea despotică: „Un singur om, fără lege şi fără re­gulă, -î'l Supune pe toţi ceilalţi voinţei şi capriciilor sale". Existenţa unei asemenea cîrmuiri este falsă şi la fel de falsă mi se pare posibilitatea ca ea să existe. Cor-anul şi comentariile aprobate sînt legile musulmanilor: toţi monarhii acestei religii jură pe Comn să-i respecte le­gile. Vechile corpuri de miliţie şi magistraţii au privi­legii imense; iar cînd sultanii au vrut să violeze aceste privilegii, au fost sugrumaţi sau, cel puţin, alun­gaţi-

N-am fost niciodată în China, dar am cunoscut mai

mult de douăzeci de persoane care au făcut această călătorie şi cred că i-am citit pe toţi autorii care au vor­bit despre ea; ştiu, cu mult mai bine decît ştia Rollin,⁶⁰

524

istoria antică; ştiu, spuneam, din rapoartele unanime ale misionarilor noştri de diferite secte, că China este condusă prin legi, şi nu printr-o voinţă arbitrară; şti-u că există la Pekin şase tribunale supreme de care de­pind alte patruzeci şi patru de tribunale; ştiu că recla-maţiile făcute împăratului de aceste şase .tribuHale su­preme au putere de lege; ştiu că nu este executat, în nici un colţ, al imperiului, un hamal sau un cărbunar, fără ca procesul său să fi fost trimis la tribunalul su­prem din Pekin, care dă seamă împăratului. E aceasta o cîrmuire arbitrară şi tiranică? împăratul e mai iubit şi mai respectat decît papa la Roma; dar, pentru a fi respectat, trebuie să domneşti fără frîul legilor? O do­vadă a faptului că legile sînt cele ce cîrmuiesc China este că ţara e mai populară decît toată Europa la un loc; am dus în China sfînta noastră religie, fără iz-bîndă. ^m fi putut să luăm, în schimb, legile sale, dar poate că nu sîntem în stare de un asemenea comerţ.

Este sigur că episcopul de la Roma e mai despotic decît împăratul Chinei, căci el e infailibil, iar împăratul chinez — nu; totuşi, şi acest episcop se află supus unor legi.

Despotismul nu este altceva-decît abuzul .monarhiei, corupţia unei forme frumoase de cîrmuire. Mai degrabă i-aş aşeia pe hoţii de drumul mare printre* dregătorii statului decît să-i aşez pe tirani în rîndul regilor.

N-a(i spus nimic despre negustoria cu slujbele jude­cătoreşti, despre trafic cu legile pe care doar francezii îl cunosc în întreaga lume. Pesemne că aceşti oameni sînt cei mai mari comercianţi ai universului, de vreme ce vînd şi cumpără pînă şi dreptul de a judeca oamenii. Cum naiba?! Dac-aş avea onoarea să mă fi născut în Picardia sau în Champagne, şi să fiu fiul unui perceptor sau cel al unui băcan, aş putea, cu ajutorul a douăspre­zece sau cincisprezece mii de scuzi, eu, cel din urmă, să devin stăpînul absolut al vieţii şi averii concetăţeni­lor mei! Mi s-ar spune domnule în protocolul colegilor mei şi i-aş chema pe împricinaţi pur şi simplu pe nume, chiar de-ar fi din familia Châtillon sau Montrrîo'rency, şi aş fi tutore al regilor datorită banilor mei! E un tîrg excelent.⁶¹ Pe lîngă toate astea, aş avea plăcerea

525

de a porunci să fie arse toate cărţile ce nu mi-ar îi pe plac, prin mîna celui pe care Jean-Jacques Rousseau vrea să-l facă socru al delfinului.* Este un mare drept.

E adevărat că Montesquieu are slăbiciunea de a spune că negustoria cu dregătoriile e bună In statele mo­narhice. Ce vreţi? El era preşedinte al unui tribunal în provincie şi purta tocă. N-am văzut niciodată o tocă, dar îmi închipui că e un ornament superb. îi este greu spiritului celui mai filozofic să nu plătească tribut amo­rului propriu. Dacă un băcan ar vorbi despre legislaţie, ar dori ca toată lumea să cumpere scorţişoară şi nuc­şoară.

Cu toate astea, există pasaje excelente în Spiritul legilor-, îmi plac oamenii care gîndesc şi care te fac să gîndeşti. în ce categorie puneţi această carte?

B

în categoria lucrărilor de geniu ce te fac să doreşti perfecţiunea. E ca un edificiu clădit strîmb pe o te­melie slabă, dar în care există multe apartamente fru­moase şi împodobite.

Aş petrece cîteva ore în aceste apartamente, însă nu pot rămîne nici o clipă în cele ale lui Grotius: sînt prea întortocheate, şi mobilele prea de modă veche; dar dumneavoastră cum găsiţi casa pe care Hobbes a con­struit-o în Anglia?

Are aerul unei închisori, căci nu adăposteşte decît criminali şi sclavi. El spune că omul s-a născut duşman al omului, că temelia societăţii este asocierea tuturor împotriva tuturor; pretinde că autoritatea singură face legile, că adevărul** n-are nici un amestec; nu face

* Călăul. Veltaire a ridiculizat adeseori aceste cuvinte ale lui Rousseau. (N. ed. fr.)

** Cuvîntul adevw este utilizat destul de prost de Hobbes; tre­buia spus dreptate. (N. ed. fr.)

526

distincţie între regalitate şi tiranie. La el, forţa face totul; există cîte ceva adevărat în unele dintre aceste idei; dar erorile sale m-au revoltat atît de -tare, încît n-aş vrea nici să fiu cetăţean al oraşului său atunci cînd citesc De Cive, nici să fiu mîncat de monstrul Leviathan,⁶² despre care vorbeşte. v

îmi păreţi, domnilor, foarte puţin mulţumiţi de căr­ţile pe care le-aţi citit; totuşi, aţi tras o învăţătură din ele.

Da, luăm ceea ce ne pare bun de la Aristotel pînă la Locke şi uităm restul.

Aş vrea să ştiu care este rezultatul tuturor lecţiilor şi al reflecţiilor dumneavoastră.

Foarte puţin lucru.

Nu contează; să încercăm să ne dăm seama de acest puţin pe care îl ştim, fără vorbărie, fără pedantism, fără o prostească supunere faţă de^tiranii spiritului şi de gloata tiranizată; în sfîrşit, cu toată buna-credinţă a raţiunii.

A DOUA CONVORBIRE Despre suflet

B

Să începem. E bine, înainte de a ne asigura de ceea ce e just, cinstit,, convenabil între sufletele omeneşti, să ştim de unde vin şi încotro se duc; cînd ai de-a face cu oamenii, vrei să-i cunoşti bine.—