Sau optimismul

6

Sîntem convinşi că omul nu este o fiinţă detesta­bilă; dar să ne întoarcem la subiect: ce înţelegeţi prin drept şi nedrept?

Ceea ce pare astfel întregului univers.

c

Universul este compus din multe capete. Se spune că în Lacedemonia furtişagurile erau aplaudate, dar la Atena erau pedepsite cu muncă silnică.

Vorbe goale. Nu era posibil să se comită furtişaguri în Sparta, de vreme ce totul era în comun. Ceea ce dumneavoastră numiţi furt era pedeapsa pentru zgîr-cenie.

B

La Roma, era interzis să te căsătoreşti cu sora ta. Dar era permis la egipteni, la atenieni şi chiar la evrei să iei în căsătorie o soră născută din acelaşi tată; căci, în ciuda Leviticului, tînăra Tamar.îi spune fratelui ei Am-

540

non: „Frate, nu-mi fă mişelia asta; cere-mă în căsă­torie de la tatăl nostru, şi el nu te va refuza".

Acestea sînt legi convenţionale, obiceiuri arbitrare, mode trecătoare. Esenţialul rămîne întotdeauna... Ara­tă-mi o ţară în care este cinstit să răpeşti fr'Cctul mun­cii mele, să-ţi calci cuvîntul, să minţi pentru a face rău, să defăimezi, să asasinezi, să otrăveşti, să fii nerecu­noscător binefăcătorului tău, să-ţi baţi părinţii atunci cînd îţi dau de mîncare.

Iată ce am citit într-o declamaţie, cunoscută în vre­mea ei; am transcris acest pasaj, care-mi pare ciudat.

„Cel dintîi om care, împrejmuind o bucată de pă-mînt, sa gîndit să spună: este al meu, şi a găsit oameni destul de săraci cu duhul ca să-l creadă, a fost adevă­ratul întemeietor al societăţii civile. De cîte crime, răz­boaie, asasinate; de cîtă mizerie şi de cîte grozăvii n-ar fi scăpat lumea cel care, smulgînd parii sau umplînd şanţul, ar fi strigat celorlalţi: Păziţi-vă de a-l asculta pe acest nechemat; sînteţi pierduţi dacă uitaţi că fruc­tele sînt ale tuturor, iar pămîntul nu este al nimănui".

Cel care a scris această obrăznicie trebuie să fie vreun hoţ de drumul mare, destul de isteţ.

Eu bănuiesc doar că este un sărăntoc foarte leneş: căci, în loc să se apuce să strice pămîntul unui vecin înţelept şi harnic, n-avea decît să-l imite; şi dacă fiecare tată de familie ar fi urmat acest exemplu, ar fi luat naş­tere un sat frumos. Autorul acestui pasaj îmi pare a fi un animal foarte puţin sociabil.

Credeţi, deci, că, batjocorindu-l şi furîndu-l pe cel care şi-a împrejmuit cu un gard gospodăria şi ograda, el s-a abătut de la prima îndatorire a legii naturale?

Da, da, încă o dată, există o lege naturală, şi ea nu constă nici în a face rău altuia, nici în a te bucura de asta.

541

Există, totuşi, oameni care spun că nimic nu este mai natural decît să faci rău. Mulţi copii se amuză smulgând penele vrăbiilor; şi nu există oameni adulţi care să nu alerge cu o plăcere ascunsă pe malul mării pentru a se bucura de spectacolul unei corăbii bătute de vînt, care se înclină şi se scufundă încetul cu încetul în valuri, în timp ce călătorii ridică mîinile către cer şi cad în adîncul apelor împreună cu femeile lor, ce-şi ţin copiii în braţe. Lucreţiu ne explică de ce (c. II, v. 4):

...Quibus ipse malis careas quia cernere suave est.

...Fiindcă e plăcut să vezi de cite r-ele eşti scutit tu însuţi.

Lucreţiu nu ştie ce spune; se înşală foarte mult, în ciuda frumoaselor sale descrieri. La un asemenea spec­tacol alergi din curiozitate. Curiozitatea este un senti­ment înnăscut al omului; dar nu există nici unul prin­tre spectatori care să nu se străduiască din răsputeri să-i salveze pe cei care se îneacă.

Băieţii şi fetiţele care smulg penele vrăbiilor o fac numai din curiozitate, ca şi atunci cînd taie în bucăţi ro­chiţa păpuşilor. Doar această pasiune îi împinge pe atî-ţia oameni să asiste la execuţiile publice. „Ciudată grabă să-i vezi pe nişte nenorociţi!" a zis autorul unei tragedii.

îmi amintesc' că eram la Paris pe vremea cînd Damies a fost ucis printr-unul dintre cele mai rafinate şi mai groaznice suplicii ce se pot închipui. Toate fe­restrele ce dădeau înspre piaţă au, fost închiriate foarte scump de către doamne; nici una, desigur, nu se mîn-gîia gîndindu-se că nu ei i s-ar strivi sînii cu cleştele înroşit, că nu ei i s-ar vărsa plumb topit şi smoală fier­binte peste răni şi că nu membrele ei dislocate şi sîn-gerînde ar fi trase de patru cai în patru direcţii. Unul dintre călăi a gîndit mai -sănătos decît Lucreţiu, căci, atunci cînd un academician din Paris a vrut să intre în incintă, pentru a privi mai de aproape, şi a fst îmbrîn-cit de către arcaşi, le-a spus: „Lăsaţi-l pe domnul să intre, este un amator"; adică: este un curios; nu din răutate vine aici, nu pentru a-şi face un examen de conştiinţă, nu pentru a gusta plăcerea de a nu fi el cel rupt în patru: vine din curiozitate, aşa cum te apropii ca să vezi o experienţă de fizică.

542

Fie: sînt de acord că omul nu ţine la cineva şi nu face rău decît atunci cînd asta îi aduce un folos; dar atîţia oameni au ajuns să dobîndească foloase prin ne­norocirea altora; răzbunarea este o pasiune atît de vio­lentă, avem pilde funeste; ambiţia, şi mai fatala, a Inun­dat pămîntul cu atîta sînge, încît atunci cînd oribilul tablou mi se desfăşoară în faţa ochilor, sînt ispitit să retrag ce am spus înainte şi să mărturisesc că omul e o fiinţă diabolică. în zadar inima mea ştie ce e drept şi ce e nedrept; Attila, căruia sfîntul Leon îi face curte; Phocas, pe care sfîntul Grigore îl linguşeşte cu cea mai laşă josnicie; Alexandru al Vl-lea, mînjit de atîtea in­cesturi şi asasinate, de atîtea otrăviri, cu care nevolni­cul Ludovic al XH-lea, numit cel bun, face cea mai ne­demnă şi mai strînsa alianţă; Cromwell, a cărui pro­tecţie cardinalul Mazarin o caută, şi penru care îi alungă din Franţa pe moştenitorii lui Carol I, veri primari ai lui Ludovic al XlV-lea etc, etc, etc; o sută de ase­menea exemple îmi tulbură mintea şi nu mai ştiu ce să cred.

Ei bine, furtunile ne împiedică, oare, să ne bucu­răm astăzi de un soare strălucitor? Cutremurul care a distrus jumătate din oraşul Lisabona v-a împiedicat, oare, să călătoriţi foarte comod de la Paris la Roma pe pămînt solid? Dacă Attila a fost un tilhar, iar cardi­nalul Mazarin un escroc, nu există, oare, şi prinţi şi miniştri cinstiţi? Ideea dreptăţii nu continuă, oare, să trăiască? Pe ea s-au întemeiat toate legile; grecii le numeau Fiice ale cerului; asta nu înseamnă altceva decît fiice ale naturii.

Sînt gata să retrag şi eu ce am spus înainte; căci văd că legile au fost făcute pentru că oamenii sînt rai. Dac-ar fi fost mereu supuşi, cailor nu li s-ar fi pus niciodată frîu. Dar ca să nu mai pierdem timpul scor­monind în natura omului şi comparîndu-i pe pretinşii sălbatici cu pretinşii civilizaţi, să vedem care este zăbala ce se potriveşte cel mai bine gurii noastre.

543

Vă previn că n-aş suporta să mi se pună frîu fără a fi întrebat, că prefer să-mi pun frîul eu însumi şi să-l aleg, ca să-l ştiu şi eu, cel puţin, pe cel care mă va încăleca.

Cred că aparţinem aceluiaşi grajd.

A CINCEA CONVORBIRE

Despre modurile de a pierde şi de a păstra libertatea şi despre teocraţie

Domnule A, îmi păreţi a fi un englez foarte pro­fund; cum credeţi că au luat fiinţă toate aceste cîrmuiri cărora cu greutate le ţii minte numele: monarhică, despotică, tiranică, oligarhică, aristocratică, democra­tică, anarhică, teocratică, diabolică şi toate celelalte care s-au amestecat cu acestea?

Da, fiecare are romanul său în legătură cu asta, fiindcă n-aveam o istorie adevărată. Spuneţi-ne, dom­nule A, care este romanul dumneavoastră?

Pentru că doriţi, îmi voi pierde, deci, timpul vorbin-du-vă, iar dumneavoastră vi-l veţi pierde ascultîn-du-mă.

îmi închipui, în primul rînd, că două mici sate ve­cine, alcătuite fiecare din circa o sută de familii, sînt despărţite de un pîrîu şi cultivă un pămînt destul de bun: căci, dacă s-au aşezat în acel ioc, înseamnă că pămîntul este fertil.

Cum fiecare individ a primit în mod egal de la na­tură două braţe, două picioare şi un cap, mi se pare im­posibil ca locuitorii acestui mic canton să nu fi fost, la început, cu toţii egali. Şi, cum aceste două neamuri sînt despărţite de un pîrîu, mi se pare de asemenea impo­sibil ca ele să nu fi fost duşmane, căci trebuie să fi existat vreo deosebire în felul lor de a pronunţa .aceleaşi cu-

544

vinte. Locuitorii de la sudul pîrîului şi-au bătut, proba­bil, joc de cei de la nord, şi asta nu se iartă. Pesemne că a existat o mare emulaţie între cele două sate; vreo fată, vreo femeie va fi fost răpită. Bărbaţii -tineri se vor fi bătut în mai multe rînduri, lovindu-se cu pum­nii, cu ciomege şi cu pietre. Lucrurile fiind egale pînă atunci de o parte şi de alta, acela care treoe drept cel mai puternic şi mai isteţ din satul de la nord spune to­varăşilor săi: „Dacă mă veţi urma şi veţi asculta de mine, vă voi face stăpîni pe satul de la sud". Vorbeşte cu atîta siguranţă, încît obţine adeziunea lor. Le dă arme mai bune decît au cei din aşezarea duşmană* „Pî­nă acum nu v-aţi bătut decît în plină zi, le spune el; trebuie să-i atacaţi pe duşmanii voştri în timp ce dorm." Această idee i se pare genială furnicarului din nord. Ei atacă furnicarul din sud,în timpul nopţii, omoară cîţiva locuitori care dorm, îi schilodesc pe alţi cîţiva (aşa cum au făcut cu nobleţe Ulise şi Rhesus), răpesc fetele şi ce mai rămîne din vite; după care, satul victorios se ceartă negreşit pentru împărţirea prăzii. E firesc să se supună judecăţii celui pe care l-au ales drept şef pentru această expediţie eroică. Iată-l, deci, recunoscut drept căpitan şi judecător. Felul ingenios în care i-au surprins, i-au fu­rat şi i-au ucis pe vecini a răspîndit groaza în sud şi respectul în nord.

Această nouă căpetenie trece în sat drept un mare om; oamenii se obişnuiesc să i se supună, iar el încă şi mai mult să poruncească. Cred că aceasta ar putea fi originea monarhiei.

E adevărat că marea artă de a surprinde, de a ucide şi de a fura este un fel de eroism ce ne vine din anti­chitate. Nu găsesc în Frontin⁷⁷ vreo stratagemă de război comparabilă celei a copiilor lui Iacobo, care veneau, într-adevăr, din nord şi care i-au surprins, i au ucis şi i-au furat pe sihemiţi, ce locuiau în sud. Este un exemplu rar de politică sănătoasă şi de sublimă va­loare. Căci fiul regelui din Sihem fiind îndrăgostit nebuneşte de Dina, fiica patriarhului Iacob, care, avînd qu mai mult de şase ani, era deja nubilă, şi cei doi îndrăgostiţi culcîndu-se împreună, copiii lui Iacob iau propus regelui din Sihem, fiului său-prinţul şi tuturor sihemiţilor să se taie împrejur, ca să facă laolaltă un

545

singur popor; şi de îndată ce sihemiţii, după ce şi-au tăiat prepuţul, s-au culcat, doi patriarhi, Simeon şi Levi, i-au surprins ei singuri pe toţi sihemiţii şi i-au ucis, iar ceilalţi zece patriarhi i-au jefuit. Asta nu se potriveşte, totuşi, cu sistemul dumneavoastră: căci aici cei surprinşi, omorîţi şi jefuiţi aveau un-rege, iar asa­sinii şi jefuitorii încă n-aveau.

Probabil că sihemiţii făcuseră pe vremuri cine ştie ce ispravă frumoasă de acest fel, şi cu timpul căpetenia lor devenise monarh. Sînt de acord că au existat hoţi care au avut şefi, iar alţii care n-au avut. Arabii din deşert, de exemplu, au fost aproape întotdeauna hoţi republicani; perşii şi mezii au fost hoţi monarhici. Fără a discuta cu dumneavoastră despre prepuţul celor din Sihem şi despre hoţiile arabilor, părerea mea este că războiul ofensiv a dat naştere celor dintîi regi, în timp ce războiul defensiv a creat primele republici.

Un căpitan de tîlhari ca Dejoces, dacă a existat, sau Costru numit Cyrus, sau Romulus, asasin al fratelui său, sau Clovis, alt asasin, Genseric, Attila, se fac regi; popoarele care rămîn în caverne, în insule, în mlaştini, în văile munţilor, pe culmile acestora, îşi păstrează libertatea, asemenea elveţienilor, grizonilor, veneţienilor, genovezilor. ,Pe vremuri, cartaginezii sau locuitorii din Tir şi din Rhodos au rămas liberi atîta timp cît n-au putut fi atacaţi dinspre mare. Grecii au fost multă vreme liberi într-o ţară muntoastă; romanii, pe cele şapte coline ale lor, şi-au recucerit libertatea de îndată ce au putut şi au răpit-o apoi mai multor popoare, surprinzindu-i, ucigîndu-i şi jefuindu-i aşa cum am spus. In sfîrşit, pămîntul a aparţinut peste tot celui mai puternic şi mai iscusit.

Pe măsură ce spiritele s-au rafinat, s-a întîmplat cu cîrmuirile ceea ce se întîmplă cu stofele, care variază la nesfîrşit, prin fondul, desenele şi culorile lor. Astfel, monarhia spaniolă este tot atît de diferită de aceea din Anglia ca şi clima. Cea din Polonia nu se aseamănă în nici un fel cu cea din Anglia. Republica Veneţiei este contrariul republicii olandeze.

Toate acestea sînt uşor de înţeles; dar printre atî-

546

tea forme de guvernămînt, e, oare, adevărat că a existat odată o teocraţie?

A

E atît de adevărat, încît teocraţia există încă peste tot; din Japonia pînă la Roma, veţi afla legi ce emană de la Dumnezeu însuşi.

Dar toate aceste legi se deosebesc şi se contrazic. Raţiunea umană nu poate înţelege cum de a coborît Dumnezeu pe pămînt pentru a ne spune ce avem de făcut, pentru a porunci egiptenilor şi evreilor să nu mă-nînce niciodată carne de porc după ce şi-au tăiat prepu­ţul şi pentru a ne lăsa nouă prepuţul şi carnea de porc proaspătă. El n-a putut să interzică peştele şi iepurele în Palestina, îngăduind iepurele în Anglia şi recoman-dînd catolicilor peştele în zilele de post. Mărturisesc că mi-e frică să cercetez aceste lucruri; mă tem să nu aflu contradicţii.

Oare medicii nu recomandă leacuri diferite pentru aceleaşi boli? Unul vă ordonă băi reci, altul — băi calde; unul vă ia sînge, altul vă dă un purgativ, al treilea vă omoară; un nou-venit îl otrăveşte* pe fiul dumneavoastră şi devine oracolul nepotului dumnea­voastră.

c

Curios. Aş fi vrut să-l văd, exceptîndu-i pe Moise şi pe ceilalţi într-adevăr inspiraţi, pe primul nelegiuit care a îndrăznit să-l facă pe Dumnezeu să vorbească.

Cred că era un amestec de fanatism şi şarlatanie. înşelătoria singură n-ar fi de-ajuns: ea fascinează, iar fanatismul subjugă. E posibil, aşa cum spune unul din­tre prietenii mei, ca această meserie să fi început dato­rită viselor. Un om cu o imaginaţie mai aprinsă îi vede în vis pe tatăl şi pe mama lui murind; amîndoi sînt bătrîni şi bolnavi, şi mor: visul s-a împlinit; omul e con­vins că un zeu i-a vorbit în somn. Dacă e îndrăzneţ şi pungaş (două lucruri foarte comune), începe să facă preziceri în numele acestui zeu. Vede că, într-un război,

547

compatrioţii săi sînt de şase ori mai numeroşi decît duşmanii; le prezice victoria, cu condiţia ca el să pri­mească o parte din pradă.

Meseria se dovedeşte bună; şarlatanul meu îşi creşte ucenici care au cu toţii acelaşi interes ca şi el Autorita­tea lor sporeşte împreună cu numărul. Dumnezeu' îi face să înţeleagă că bucăţile de carne cele mai gustoase, pasările cele mai grase, vinul cel mai bun le aparţin.

The priests eat roast-bcef, and the people star* *

Regele ţării face la început un tîrg cu ei pentru ca poporul să-i arate mai multă supunere; dar, în curînd, monarhul va fi cel înşelat în acest tîrg; şarlatanii se slujesc de puterea pe care el i-a lăsat s-o aibă asupra gloatei, pentru a-l servi. Monarhul protestează, preotul îl deposedează în numele domnului. Samuel îl detro­nează pe Saul, Grigore al Vll-lea îl detronează pe îm­păratul Henric al IV-lea şi îl lipseşte de îngropăciune. Acest sistem diabolico-teocratic dăinuie pînă în momen­tul în care apar prinţi suficient de bine crescuţi şi înzestraţi cu spirit şi curaj pentru a le scurta unghiile lui Samuel şi lui Grigore. Aceasta este, cred, istoria speciei umane.

B

Nu e nevoie să fii citit pentru a-ţi da seamă că lu­crurile s-au petrecut în felul acesta. Nu trebuie decît să priveşti mulţimea imbecilă a unui oraş de provincie în care există două mănăstiri de călugări, cîţiva magistraţi luminaţi şi un comandant înzestrat cu bun-simţ. Oa­menii sînt întotdeauna gata să se îngrămădească în jurul franciscanilor şi al capucinilor. Comandantul vrea să-i domolească. Magistratul, supărat pe comandant, dă un decret ce menajează oarecum obrăznicia călugă­rilor şi credulitatea poporului. Episcopul este şi mai supărat că magistratul s-a amestecat într-o afacere divină; iar călugării rămîn puternici pînă în clipa în care o revoluţie îi va desfiinţa.

Humani generis mor#s tibi nosse volenti Sufţiit una domus.**

(Juvenal, sat. XIII, V. 159)

* Preoţi mănîncă friptură, iar poporul priveşte, (engl.) (N. t.) ** Pentru a cunoaşte, dacă vrei, moravurile neamului omenesc,/ î(i ajunge o singură casă. (N.t.)

548

A ŞASEA CONVORBIRE Despre trei feluri de a guverna şi despre o mie de vechi greşeli

Să ajungem la fapte. Vă mărturisesc că m-aş simţi destul de bine într-o cîrmuire democratică. Cred că gre­şea acel filozof care spunea unui partizan al guvernului popular: „începe prin a-l încerca în casa ta, şi te vei căi curînd". Cu îngăduinţa sa, o casă şi un oraş sînt două lucruri foarte diferite. Casa mea îmi aparţine; copiii mei îmi aparţin; slugile mele, atunci cînd la plă­tesc, îmi aparţin; dar cu ce drept mi-ar aparţine con­cetăţenii mei? Toţi cei care au posesiuni într-un teritoriu au acelaşi drept la menţinerea ordinii în acel teritoriu, îmi place ca oamenii liberi să facă ei înşişi legile sub care trăiesc, aşa cum îşi fac casele. E o plăcere pentru mine ca zidarul, dulgherul, fierarul, care m-au ajutat să-mi ridic casa, vecinul meu agricultorul şi prietenul meu meseriaşul să se ridice cu toţii mai presus de meseria lor şi să cunoască mai bine interesul public decît cel mai obraznic ceauş din Turcia. Nici un lucrător, nici un ar­tizan, într-o democraţie, n-au a se teme de jigniri şi dis­preţ; nici unul nu este în situaţia acelui pălărier care-i cerea unui duce şi pair să fie plătit pentru marfa sa: „— N-ai primit nimic, prietene, din ceea ce -ţi se cu­vine?" „ — Vă cer iertare, Monseniore; am primit o palmă de la domnul intendent al dumneavoastră."

E plăcut să nu fii expus riscului de a fi tîrît într-o temniţă pentru că n-ai putut plăti unui om pe care nu-l cunoşti un impozit despre a cărui valoare, cauză şi chiar existenţă nu ştii nimic.

A fi liber, a nu avea decît egali este adevărata viaţă, viaţa naturală a omului; oricare alta este un artificiu nedemn, o comedie proastă, în care unul joacă perso­najul stăpînului, altul pe cel de sclav, altul pe cel de parazit sau de codoş. Veţi fi de acord cu mine că oame­nii n-au abandonat starea lor naturală decît din laşitate sau prostie.

E limpede: nimeni nu şi-a pierdut libertatea decît dacă n-a ştiut să şi-o apere. Există două feluri de a o pierde: atunci cînd proştii au fost înşelaţi de şarlatani, sau cînd cei slabi au fost înrobiţi de cei puternici. Se vorbeşte despre nu ştiu care învinşi cărora nu ştiu care

549

învingători le-au scos un ochi;' există popoare cărora li s-aiî scos amîndoi ochii, precum bătrînelor gloabe ce~^/ sînt puse la învîrtit pietrele de moară. Eu vreau să-mi păstrez ochii; îmi închipui că într-un stat aristocratic ti se scoate un ochi, iar într-un stat monarhic ţi se scot amîndoi.*

Vorbiţi ca un cetăţean din Olanda de nord, şi vă

iert.

Eu, unul, nu agreez decît aristocraţia; poporul nu e demn să guverneze. N-aş putea suferi ca peruchierul meu să iie legislator; mai degrabă n-aş mai purta nici­odată perucă. Doar cei care au primit o foarte bună educaţie sînt făcuţi pentru a-i conduce pe cei care n-au primit nici un fel de educaţie. Modul de guvernare al Veneţiei e cel mai bun: această aristocraţie este cel mai vechi stat al Europei. După el, cea mai bună cîr-şe e a Germaniei. Făceţi-mă nobil veneţian sau conte imperiului, vă declar că nu pot trăi bucuros decît în una sau cealaltă dintre aceste condiţii.

Sînteţi un senior bogat, domnule C, şi aprob felul dumneavoastră de a gîndi. Dacă aţi fi împărat al Con-stantinopolului, aţi fi, probabil, de partea cîrmuirii tur­ceşti. In ceea ce mă priveşte, deşi nu sînt decît membru al parlamentului Marii Britanii, văd Constituţia mea ca fiind cea mai bună dintre toate; voi cita în sprijinul meu o mărturie ce nu poate fi respinsă: aceea a unui francez care, într-un poem consacrat adevărurilor, şi nu scornelilor* vorbeşte astfel despre modul nostru de guvernămînt:

* Această apologie a democraţiei nu este lipsită de eleganţă şi, examinînd cu atenţie, de sinceritate. Restul convorbirii este cu mult mai rapid iar apărătorii arisiocraţiei şi ai monarhiei îşi expun motivele în mod sumar. Doar personajul B îşi dezvoltă tema cu elocinţă. Aceasta nu înseamnă că Voltaire înclină de partea sa; se ştie că monarhia temperată şi echilibrată i se părea cea mai bună formă de guvernămînt; a avut însă întotdeauna simpatie pentru republicile laborioase, în special pentru cea a Olandei de nord, pe care o admira. (N. ed. *fr.)

550

Pe zidurile de la Westminster vezi apărind împreună TrM puteri unite de nodul ce le ţine laolaltă, Deputaţii poporului, cei mari şi regele, Dezbinaţi prin interese, uniţi prin lege; Cu toţii mădular* sacre- ale acestui trup invincibil. Primejdios faţă de sine însuşi, teribil faţă de vecinii săi *.

Primejdios faţă de sine însuşi! Există, decizia dum neavoastră, foarte mari abuzuri?

Fără îndoială, aşa cum au existat la romanţ la atenieni, şi cum vor exista mereu acolo unde trăiesc'oa-meni. Culmea perfecţiunii umane este de a fi puternic şi fericit în ciuda abuzurilor enorme; şi la această per­fecţiune am ajuns. E primejdios să mânînci prea mult; dar vreau, totuşi, ca masa să-mi fie îmbelşugată.

Doriţi să avem plăcerea să cercetăm în amănunt toate cîrmuirile pămîntului, de la împăratul chinez Hiao şi etnia ebraică, pîna la ultimele conflicte de I3 Ragusa şi Geneva?

Doamne fereşte! Nu-mi trebuie să scotocesc prin ar hivele străinilor, ca s-o aflu. Destui oameni, care n-au fost în stare să conducă o slujnică şi un valet, au avut pretenţia să facă ordine în univers cu pana lor. Nu cumva doriţi să ne pierdem timpul citind împreună car tea lui Bossuet, episcop de Meaux, intitulată La Poli tlque de l'Ecriture sainte? Amuzantă politică e aceea a unui popor nenorocit care a fost sîngeros fără a fi războinic, cămătar fără a fi negustor, tî'har fără a-şi putea păstra prada, aproape mereu rob şi aproape mereu răzvrătit, vîndut în piaţă de către Titus şi Adrian aşa cum se vinde animalul pe care aceşti evrei îl numeau scîrnav şi care era mai de folos decît ei. îi las declama­torului Bossuet politica micilor regi din Iudeea şi Sa-maria, care n-au cunoscut decît asasinatul, începînd cu regele lor David care, făcînd meseria de tîlhar pentru a ajunge rege, l-a asasinat pe Urie de îndată

* Henriada, 1, 3J3—318. (N.ed.fr.)

37 Voltaire 561

¹ ce a ajuns stapm; şi înţeleptul Solomon, care ~a început prin a-l asasina pe Adonia, propriul sbu Ir-a-te, tu fata altarului. Sînt satul de pedantismul absurd care eon-

, sacra istoria unui asemenea popor învăţăturii tineretului.

Nu sînt mai puţin saiuî de cariile în care se repeta

. fabulele lui Herodot şi iile celor aserrrenca iui despre

vechile monarhii din Asia şi despre republicile care au

dispărut.

Sa ne spună încă o dala ca Didona, pretinsa -soni a lui Pygmalioti (care nu sînt nume feniciene), a fugit din Fenicia pentru a cumpăra in Africa atita pamînt cit ar putea cuprinde o piele de bou, -şi că, taind-o în fîşii, ea a înconjurat cu acestea un teritoriu imens, pe care a întemeiat Cartagina; toţi aceşti istorici romancieri să ne vorbească după atiţia alţii, şi atîtia aliii sa ne vor­bească după ei despre oracolele împlinite ale lui Apolo, despre ineîul lui Gyges, despre urechile lui Smerdis şi despre calul lui Darius care a făcut din stapînul lui regele Persei; sa se oprească asupra legilor lui Charon-das, sa ni se repete ca micul oraş Sybaris a trimis trei . sute de mii de bărbaţi la lupta împotriva orăşelului Crotona, care na putut înarma decît o suta de mii de oameni: toate aceste poveşti trebuie puse alături de lu-

; p&aica lui Romulus şi Remus, de calul Troian şi balena

¹ lui Iona.

Sa uitam, deci, de întreaga pretinsa istorie veche şi, , în ceea ce-o priveşte pe cea modernă, fiecare să încerce sa înveţe din greşelile tării sale şi din cele ale vecini­lor: lecţia \a fi lungă; dar sa vedem şi toate frumoa­sele instituţii prin care naţiunile moderne se remarcă: şi aceasta lecţie va îi lungă.

Şi ce vom învaţă din ea?

Cu cît legile convenţionale se apropie tic hqgea na­turalii, cu atît viaţa este mai suportabilă.

Să vedem in ce fel.

552

A ŞAPTEA CONVORBIRE Europa modernă esîe mai presus decîţ Europa anflcâ

■ i

Veţt avea îndrăzneaţă sa susţineţi că dumneavoastră, englezii, sînteţi mai ceva decît atenienir şi romanii; că luptele dumneavoastră de cocoşi sau de gladiatori, într-o Împrejmuire de seînduri putrede, fac mai mult decît Coliseul? Că bufonii şi cîipacii care-şi joaca rolu­rile în tragediile dumneavoastră sînt superiori eroilor lui Sofocle? Oratorii dumneavoastră ne lac, oare,-sa-i uitam pe Cicero şi pe Demostene? în sfîrşit, Londra este, oare, mai bine cîrmuitâ- decît vechea Romă?

A

Nu; însă Londra este de mii de ori superioara Lon­drei de atunci, şi acelaşi lucru se poate spune despre restul Europei.

Ah! Vă rog sa nu socotiţi Grecia, care e supusă turcilor, şi nenorocita parte a Italiei supusă papei.

Nu le socotesc; dar gîndtţi-va că Parisul, "care nu este astăzi decît cu o zecime mai mic decît Londra, nu era atunci decît o mică cetate barbara. Amsterdamul nu era decît o mlaştină, Madridul — un deşert, iar de la malul drept al Rinului pîna la golful Botnic totul era o sălbăticie; locuitorii acestor ţinuturi trăiau, asemenea tătarilor, in ignoranţa, foamete şi barbarie.

Credeţi ca e puţin lucru faptul ca astăzi la Berlin, în Suedia, în Polonia, în Rusia, pe tron se afla filozofi,, şi ca descoperirile marelui nostru Newton au devenit catehis-inul nobilimii din Moscova şi Petersburg?

Veţi recunoaşte ca nu acelaşi lucru se întîmpla pe malurite Dunării sau ale Alanzanaresului; lumina a ve­nit din nord, căci dumneavoastră sînteţi oameni ai nor­dului în comparaţie cu mine, care m-am născut mai jos de paralela 45; clar toate aceste noutăţi fac, oare, ca oamenii să fie mai fericiţi în aceste ţări decît erau pe-

553

vremea în care Cezar a descins pe insula dumnea­voastră, unde v-a găsit pe jumătate goi?

Cred cu tărie acest lucru; case bune, îmbrăcăminte bună, mîncare bună, alături de legi bun« şi de libertate fac incomparabil mai mult decît foametea, anarhia şi sclavia. Cei care sînt nemulţumiţi de Londra n-au decît să se ducă în Orcade; vor trăi acolo aşa cum trăiam noi la Roma în timpul lui Cezar; vor mînca pîine de ovăz şi se vor înjunghia pentru un peşte uscat la soare şi pentru o colibă de paie. Viaţa sălbatică are farmecele ei; cei care o propovăduiesc n-au decît să dea exemplu.

Dar, cel puţin, ar trăi supunîndu-se legii naturale. Natura n-a cunoscut niciodată nici dezbateri ale par­lamentului, nici prerogative ale coroanei, nici companie a Indiilor, nici impozit de trei shilingi la liră pentru cîmp şi pentru pajişte, şi de un shiling pentru fereastră. Dumneavoastră poate că aţi corupt natura, în Orcade sau în ţara topinambuşilor ea nu s-a alterat

Şi daca v-aş spune ca sălbaticii sînt cei eare corup natura, şi noi — ce care-i urmăm legile?

Mă uimiţi. Cum?! A unge un arhiepiscop de Canter-bury, sau a-l numi pe un neamţ transplantat la dumnea­voastră Maiestatea-Voastră, a nu putea sâ iei în căsă­torie decît o singură femeie şi a plăti mai mult de un sfert din venit în fiecare an, fără a socoti alte lucruri împotriva naturii, despre care nu mai vorbesc, înseamnă a urma legile naturii?

Vă voi dovedi, totuşi, că aşa este, sau poate mâ înşel foarte tare. Nu-i, oare, adevăra"t că înstinctul şi jude­cata, aceşti doi fii vîrstnici ai naturii, ne învaţă sa căutăm în toate bunăstarea noastră şi s-o procurăm şi pe a celorlalţi atunci cînd bunăstarea lor, evident, e legată de a noastră? Nu este, oare, adevărat că daca doi bătrîni cardinali s-ar întîlni în timpul postului, morţi

554

de foame, sub un prun, s-ar ajuta unul pe celălalt să se urce în pom pentru a culege prune, şi că doi sălbatici din Pădurea Neagră sau din Chicachas ar face

acelaşi lueru?

B

Ei bine, şi la ce concluzie vreţi sâ ajungeţi?

La concluzia la care vor ajunge şi cei doi cardinali şi cei doi piperniciţi: că, în asemenea cazuri, oamenii trebuie să se ajute. Cei care vor acorda cel mai mult ajutor societăţii vor fi, deci, cei care vor urma ceL mai îndeaproape legile naturii. Cei care vor inventa artele (ceea ce este un mare dar de la Dumnezeu), cei care vor propune legi (ceea ce este infinit mai uşor) vor fi, deci, aceia care se vor fi supus în cea mai mare măsură lega naturale: aşadar, cu cît artele vor fi mai mult cultivate şi proprietatea asigurată, cu atît legea naturală va fi, într-adevăr, mai fidel urmată. Deci, atunci cînd sîntem de acord să plătim trei shilingi pentru fiecare liră ster­lină, 'pentru a ne bucura în mai mare siguranţa de cei­lalţi şaptesprezece shilingi; cînd sîntem de acord să alegem un neamţ pentru a fi, sub numele de rege, păs­trătorul libertăţii noastre, arbitru între lorzi şi comune, conducătorul republicii; cînd nu luăm în căsătorie decît o singura femeie, din economie şi pentru a avea linişte în casă; cînd toleram (pentru că sîntem bogaţi) ca un arhiepiscop de Canterbury să aibă un venit de două­sprezece mii de lire pentru a-i izbăvi pe cei săraci, pentru a propovădui virtutea dacă ştie să propovă­duiască, pentru a păstra pacea în rîndul clerului etc, etc, facem mai mult decît îmbunătăţim legea naturală, mergem chiar mai departe de scop; pe cînd sălbaticul izolat şi necioplit (dacă există asemenea animale pe pămînt, lucru de care mă îndoiesc mult), ce altceva face, de dimineaţa pînă seara, decît să pervertească legea naturală, fiind inutil lui şi tuturor oamenilor?

O albină care n-ar face nici miere, nici ceară, o rÎH-dunea ce nu şi-ar face cuib, o găină care n-ar oua nicio­dată ar încălca legea lor naturală, care este instinctul lor: oamenii nesociabili încalcă instinctul naturii umane.*

* Iată unul dintre articolele de credinţă ale filozofiei lui Voltair»; interpretarea cuvintului natură în sensul de natură socială. (N. ed. fr.)

S55

Cu alte cuvinte, omul, deghizat cu ajutorul linii oijor sau al excrementelor viermilor de mătase, inverV tind praful de puşcă pentru a se distruge şi ducîndu-se în căutarea sifilisului Ia două mii de leghe depărtare, acesta este omul natural, iar brazilianul gol este omul artificial?

Nu; însă brazilianul e un animal care n-a dobîndit încă atributele speciei sale. E o pasăre căreia îi cresc cu mare întîrziere aripile, o omidă închisă în găoacea sa, care nu va deveni fluture decît peste cîteva secole. Va avea, poate, într-o zi, un Newton şi un Locke, şi atunci va fi dus la bun sfîrşit întreaga evoluţie a speciei umane*, presupunînd că organele brazilianului sînt destul de puternice şi destul de suple pentru a realiza aceasta: căci totul depinde de organe. Dar ce impor­tanţă au pentru mine, la urma urmei, caracterul unui brazilian sau sentimentele altui sălbatic. Eu nu sînt nici unul, nici celălalt, şi vreau să fiu fericit acasă la mine, în felul meu. Trebuie să cercetezi starea în care te afli, şi nu starea în care nu te poţi afla.

A OPTA CONVORBIRE Despre robii cu trupul

Europa de astăzi mi se pare a fi asemenea unui mare tîrg. Găsiţi în ea tot ceea ce crezi necesar vieţii; există corpuri de gardă pentru a veghea la siguranţa maga­zinelor; escroci care cîştigă la zaruri banii pe care îi pierd cei păcăliţi; leneşi care cer de_> pomană şi mario­nete la tîrgul din Saint-Gennain.

* Aceeaşi idee ca în Essai sur Ies Moeurs: „Europa modernă valoarează mai mult decît'Europa antică', atît prin îmbunătăţirea condiţiilor materiale de viaţă, cit şi prin progresul ştiinţelor. Vol-taire nu desparte niciodată aceste două elemente constitutive ale civilizaţiei. (N. ed. fr.)

556

Toate acestea stnt convenţii, aşa cum vedeţi; iar aceste convenţii ale tîrgului se întemeiază pe nevoile omului, pe natura sa, pe. dezvoltarea inteligenţei sale, pe cauza dinţii, care eliberează resortul cauzelor se­cunde. Sînt convins că acelaşi lucru se întîmplă şi îu-tr-o republică de furnici: le vedem agitîndu*se fără a înţelege prea bine ce fac; par a alerga ta întîmplare, dar, poate, acelaşi lucru îl cred şi ele despre noi; îşi ţin tîrgul aş-a cum noi ii ţinem pe al nostru. în ceea ce ma priveşte, nu sînt cu totul nemulţumit de dugheana mea.

Printre convenţiile care-mi displac în acest mare tîrg al lumii, există în special două care mă scot din sărite: negoţul cu sclavi şi existenţa şarlatanilor că­rora li se plătesc leacurile atît de scump. Montesquieu m-a amuzat mult în capitolul sau despre negri. E foarte comic, triumfă învesetindu-se de nedreptatea noastră.

N-avem, într-adevăr, dreptul natural de a lega un cetăţean al Angolei pentru a-l trimite să muncească, sub lovituri de vînă' de bou, pe plantaţiile noastre de zahăr din Barbados, aşa cum avem dreptul natural de a goni la vînătoare cîinele pe care l-am hrănit; avem, însă, dreptul de convenţie. Pentru ce se vinde acest negru? Sau pentru ce se lasă vîndut? L-am cumpărat, îmi aparţine; ce rău îi fac? Munceşte ca un cal, îl hrănesc prost, îl îmbrac aşijderea, e bătut cînd nu asculta, ce e de mirare în toate astea? Ne purtăm, oare, mai bine cu soldaţii noştri? Nu şi-au pierdut libertatea pentru tot­deauna, asemenea negrului? Singura diferenjă între ne­gru şi soldat este ca acesta din urmă costă mult mai puţin. Un negru frumos costă astăzi cel puţin cinci sute «le scuzi, în timp ce un soldat frumos abia costă cinci­zeci. Nici unul, nici celalalt nu pot părăsi locul în care. se afla; şi unul şi celălalt stnt bătuţi pentru cea nrai j mică greşeală. Simbria este cam aceeaşi; iar negrul are asupra soldatului avantajul de a nu-şi risca viaţa ş* de a şi-o petrece împreună cu negresa şi negrişorii lui.

557 '

Cum?! Credeţi că un om îşi poate vinde libertatea, care n-are preţ?

Orice se poate vinde: cu atît mai rău pentru el da­ci-mi vinde ieftin un lucru atît de preţios. Spuneţi despre el că e un imbecil, dar nu spuneţi despre mine ci sînt un escroc.

Mi se pare că Grotius, în cartea a Ii-a, capitolul al V-lea, aprobă sclavia; găseşte chiar condiţia unui sclav ca fiind mai avantajoasă decît cea a unui zilier, care nu e întotdeauna sigur de pîinea de mîine.

Dar Montesquieu priveşte servitutea ca pe un fel de păcat împotriva naturii. Iată un olandez, cetăţean liber, care este pentru sclavie, şi un francez care este împotriva ei; el nu crede nici măcar în dreptul răz­boiului.

Şi ce alt drept poate exista în război decît dreptul celui mai tare? Presupun că mă găsesc în America, prins într-o acţiune împotriva spaniolilor. Ln spaniol ra-a rănit, sînt gata să-l ucid, el îmi spune: - Viteazule englez, nu mă omorî, şi am să te slujesc. Accept pro­punerea, îi fac această plăcere, îl hrănesc cu usturoi şi eeapă; serile, înainte de culcare, îmi citeşte din Don Quijote; ce rău e în toate astea, vă rog? Daca eu mă predau unui spaniol în aceleaşi condiţii, ce reproş pot să-i fac? într-un tîrg, nu există decît ceea ce dai şi iei, cum spune împăratul Iustinian.

Montesquieu nu afirmă, oare, şi el că există popoare în Europa la care a se vinde este, pentru oameni, un lucru obişnuit, ca, de pildă, la ruşi?

E adevărat că spune acest lucru şi că-l citează pe căpitanul Jean Perry în Starea prezentă a Rusiei; dar îl citează în felul său obişnuit. Jean Perry zice tocmai eontrariul. Iată propriile sale cuvinte: „Ţarul a porun-

558

cit ca nimeni în viitor să nu se numească sclavul său, glup, ci doar rab, care înseamnă supus. E adevărat că poporul nu trage din asta nici un folos real, căci el este şi astăzi sclav".

într-adevăr, toţi cultivatorii, toţi locuitorii pămîntu-rilor aparţinînd boierilor sau preoţilor sînt sclavi. Dacă împărăteasa Rusiei va începe să-i eliberez,e pe-oameni, îşi va face prin aceasta numele nemuritor.

De altfel, spre ruşinea omenirii, agricultorii, meşte­şugarii, tîrgoveţii, care nu sînt cetăţeni ai marilor oraşe, sînt încă sclavi, şerbi legaţi de pămînt; în Polo­nia, în Boemia, în Ungaria, în multe provincii ale Ger­maniei, în jumătate din Franche-Comte, într-un sfert din Burgundia; şi ceea ce este contradictoriu e faptul că sînt sclavi ai preoţilor. Există un episcop care n-are decît şerbi legaţi de glie şi lipsiţi de drepturi pe terito­riul lui: iată umanitatea, iată mila creştină. Cît despre sclavii făcuţi în timpul războiului, nu veţi vedea la că­lugării cavaleri de Malta decît sclavi din Turcia sau de pe coastele Africii, înlănţuiţi la ramele galerelor lor

creştine.

A

Pe legea mea, dacă episcopii şi călugării au sclavi, vreau şi eu să am.

B

Ar fi mai bine să nu aibă nimeni.

Acest lucru se va întîm'pla negreşit atunci eînd paeea perpetuă a abatelui de Saint-Pierre'⁸ va fi semnată de turci şi de toate puterile, şi cînd se va clădi oraşul îm­păcării în jurul gropii pe care voiau s-o sape pîna în centrul pămîntului, pentru a afla cu precizie cura tre­buie să te porţi la suprafaţă.

A NOUA CONVORBIRE Despre spirftele înrobite