Sau optimismul
Yüklə 3,13 Mb.
|
A Da, există cea de a fi drept; şi nici un alt fundament n-a fost mai des zguduit. Foarte bine; dar dacă nu e descoperit, sau dacă acest lucru se întîmplă după ce ne-a cîştigat toţi banii şi a devenit suficient de puternic pentru a nu putea fi forţat să-i înapoieze?
Cred că această fericire este rară şi că istoria ne dă mai multe exemple de iluştri pungaşi pedepsiţi decît jde iluştri pungaşi victorioşi. ■
întrebati-i acest lucru pe cazui^ti. Dacă cineva ar face această propunere în camera comunelor, aş fi de părere (Dumnezeu să mă ierte!) să fie otrăvit el însuşi, în ciuda ororii mele faţă de otrăvuri. Aş vrea să ştiu pentru ce motiv o faptă condamnabilă în cazul unui individ ar fi nevinovata în cazul a trei sute sau chiar a trei sute de mii de senatori; oare numărul vinovaţilor transforma crima în virtute? Salvarea alaiului şt ţie legea suprema (N.t.) 580
Citeam nu demult una din acele cărţi proaste şi foarte rare, pe care curioşii le caută, aşa cum naturaliştii aduna fragmente de substanţe şi vegetale pietrificate, închipuindu-şi prin asta că vor descoperi secretul na-turii. Cartea e scrisă de un avocat din Paris, pe nume Louis Dorleans, care pleda cu înflăcărare în faţa Ligii împotriva lui Henric al IV-lea şi care, din fericire, a pierdut aceasta cauza. lata în ce fel se exprimă el în legătura cu legile fundamentale ale regatului Franţei: „Legea fundamentalii a evreilor era ca leproşii nu pot domni. Henric al IV-lea este eretic; deci, e lepros; deci nu poate ii rege al Franţei după legea fundamentală a bisericii. Legea vrea ca un rege al Franţei să fie creştin şi de sex bărbătesc: cine nu urmează credinţa catolică, apostolica şi romana nu este creştin şi nu crede în Dumnezeu; el n-are mai multe drepturi de a fi rege al Franţei decît cel mai de nimic om din lume." E foarte adevărat, la Roma, ca oricine nu crede în papa nu crede în Dumnezeu; insa acest lucru nu este la fei de adevărat în celelalte, ţări: trebuie sa faci o mică restricţie şi mise pare că, la urma urmei, maestrul Louis Dorleans, avocat la Tribunalul din Paris, nu judeca tocmai la fel de bine precum Cicero şi De-«nostene. B Mi-ar plăcea să văd ce s-ar întîmplă cu legea fun- 581 a s bi rn es fa în pe d.\ damentală a sîîntului imperiu roman, dacă, într-o zi, electorii ar avea capriciul de a alege un împărat protestant în superbul oraş Frankîurt pe Main.
S-ar întîmpla ceea ce s-a întîmplat cu legea fundamentală care fixează numărul electorilor la şapte, pentru că există şapte ceruri, şi pentru că sfeşnicul dintr-un templu evreiesc avea şapte braţe. Nu e, oare, o lege fundamentală în Franţa că domeniul regelui este inalienabil? Şi, totuşi, nu este aproape în întregime înstrăinat? Trebuie să recunoaşteţi că toate aceste fundamente sînt clădite pe nisip mişcător. Legile numite fundamentale nu sînt, ca toate celelalte, decît legi de convenţie, vechi obiceiuri, vechi prejudecăţi ce se schimbă o dată cu timpurile. întrebaţi-i pe romanii de astăzi dacă au păstrat legile fundamentale ale vechii republici romane. Era bine ca domeniile regilor Angliei, Franţei şi Spaniei să rămînă în proprietatea coroanei pe vremea cînd regii trăiau, asemenea dumneavoastră şi mie, din. produsul pămînturilor lor; dar astăzi, cînd ei nu trăiesc decît din taxe şi impozite, ce importanţă are dacă au sau nu domenii? Cînd Francisc I nu şi-a ţinut cuvîntul faţă de Carol Quintul, învingătorul său, cînd a încălcat jurămîntul de a-i ceda Burgundia, i-a silit pe oamenii legii să-i spună că burgunzii sînt inalienabili; dar dacă împăratul Carol Quintul ar îi venit să-i arate contrariul în fruntea unei mari armate, burgunzii ar fi fost foarte alienaţi. Regiunea Franche-Comte, a cărei lege fundamentală era de a îi liberă sub casa de Austria, ţine astăzi într-un mod intim şi esenţial de coroana Franţei. Elveţienii au ţinut în mod esenţial de imperiu şi nu mai ţin astăzi în mod esenţial decît de libertatea lor. Această libertate este legea fundamentală a tuturor naţiunilor: e singura lege împotriva căreia nimic nu se poate prescrie, fiindcă este legea naturii. Romanii pot să-i spună papei: legea noastră fundamentală a fost, la început, un rege care domnea peste o palmă de pă-mînt; apoi ea a fost aceea de a alege doi consuli, mai tîrziu — doi tribuni; apoi legea noastră fundamentală a fost de a ne supune unui împărat, mai apoi de a ne supune oamenilor veniţi din nord, apoi de a trăi în 582 anarhie, iar apoi de a muri de foame sub cirmuirea unui preot. Ne întoarcem, în sîîrşit, la adevărata lege fundamentală, aceea de a fi liberi: duceţi-vă in alta parte să dăruiţi indulgenţe in arUculo morhs* şi ieşiţi din Capitoliu, care n-a fost clădit pentru dumneavoastră. Amin! c Trebuie să sperăm că acest lucru se va întîpipla într-o zi. Va îi un spectacol frumos pentru nepoţir noştri. A De-ar da Dumnezeu ca şi bunicii să se bucure de asta! E revoluţia cel mai simplu de înîăptuit; şi, totuşi, nimeni nu se gîndeşte la ea. B Fiindcă, aşa cum aţi spus, caracterul principal al oamenilor este de a fi proşti şi poltroni. Şobolanii romani nu sînt încă suficient de înţelepţi pentru a atîrna zurgălăi la gîtul pisicii?. c Nu mai recunoaştem, oare, nici o altă lege fundamentală? Libertatea le cuprinde pe toate. Cel care cultivă pa-mîntul să nu fie împilat de un tiran subaltern; nici un cetăţean să nu poată Ii aruncat în închisoare îăra a 1 se face imediat proces înaintea judecătorilor săi naturali, care să hotărască între el şi persecutorul lui; nimănui să nu i se ia izlazul şi via sub pretextul binelui public, fără a-l despăgubi cu generozitate; preoţii să propovăduiască morala fără a o corupe, să lumineze popoarele, şi nu să încerce să le domine îngrăşîndu-se din munca lor; să domnească legea, nu capriciul. * în clipa morţii (N. t.) 39 Voltairc Omenirea e gata să semneze pentru toate acestea. A PAISPREZECEA CONVORBIRE Orice stat trebuie să fie independent După ce am vorbit despre dreptul de a ucide si de a otrăvi în timp de război, să vedem puţin ce vom face în timp de pace. în primul rînd, în ce fel vor fi cîrmuite statele, fie republicane, fie monarhice? Prin ele însele, desigur, fără a depinde tn vreun fel de o putere străină, în afara de cazul în care aceste state se compun din imbecili şi laşi. Era, deci, o ruşine ea Anglia să fie vasală a unui emisar a taiere, a unui emisar subaltern. Vă amintiţi de un caraghios pe nume Pantofphe, care t-a făcut pe regele vostru Ioan să îngenuncheze în faţa lui pentru a-i depune jurămînt şi omagiu de credinţă, în numele episcopului Romei Inochentie al 11l-lea, vicarul lui Dumnezeu, servitor al servitorilor Domnului, la 15 mai, ajunai înălţării, I2Î3? Da, da, ne aducem aminte, pentru a ne purta cu acest neruşinat aşa cum merită. Ei, Doamne, domnule C; să nu ne arătăm atît de trufaşi. Nu există regat în Europa pe care episcopul Romei să nu-l fi dăruit în virtutea umilei şi sfintei sale puteri. Vicarul lui Dumnezeu Stephanus a răpit regatul Franţei fui Hilpericus pentru a-f dărui principalului său slujitor Pipinus, aşa cum spune însuşi Eginhard74 al dumneavoastră, dacă scrierile acestui Eginhard n-au fost falsificate de călugări, ca atîtea alte scrieri, şi aşa cum bănuiesc că s-a întîmplat.
Vicarul lui Dumnezeu Silvestru a dăruit Ungaria ducelui Ştefan, în anul 1001, pentru a face plăcere soţiei lui, Giieza, căreia Domnul i se arătase de mai multe ori. Vicarul lui Dumnezeu Inochentie al IV-lea, ,în 1247, a dăruit regatul Norvegiei unui bastard pe nume Ha-quin, pe care numitul papă de drept l-a declarat legitim, contra sumei de cincisprezece mii de mărci de aegint. Şi pentru că aceste cincisprezece mii de măref de argint nu existau în Norvegia în acea vreme, a trebuit să se împrumute pentru a plăti. Timp de două secole, regii Castiliei, Aragonului şi Portugaliei n-au fost, oare, datori la plata anuală a unui tribut de doua livre de aur vicarului lui Dumnezeu? Se ştie cîţi împăraţi au fost înlăturaţi, sau obligaţi să ceară iertare, sau asasinaţi, sau otrăviţi în virtutea unei bule. Nu numai ca servitorul servitorilor lui Dumnezeu a dăruit toate regatele comuniunii romane fără excepţie, dar a reţinut domeniul suprem şi domeniul util; nu există nici unul de pe care să nu fi ridicat zeciuieli şi biruri de toate felurile. El este şi astăzi suzeran al regatului Neapolului; i se aduce omagiul de credinţă de şapte sute de ani încoace. Regele Neapolului, descendentul atîtor suverani, îi plăteşte încă tribut. Regele Neapolului e astăzi în Europa singurul rege vasal; şi al cui, sfinte Doamne! A 1 sfătuiesc să nu mai fie multă vreme. Râmîn întotdeauna nedumerit văzînd urmele vechilor superstiţii ce continuă să existe. Prin ce stranie fatalitate aproape toţi prinţii au alergat timp de secole în întîmpinarea jugului ce li se arăta? ■ Motivul este foarte uşor de înţeles. Regii şi baronii nu ştiau nici să citească, nici să sene, în timp ce curtea romană ştia: doar acest lucru î-a dat acea prodigioasă superioritate, de care încă se mai bucură în mare măsură. c Şi cum se poate,ca prinţi şi baroni, care erau liberi, să se supar ii »n mod atît de laş unor scamatori? 585 Văd limpede ce s-a întîmplat. Cei brutali ştiau să se bată, în timp ce scamatorii ştiau să cîrmuiască; cînd, în sfîrşit, baronii au învăţat să citească şi să scrie, cînd lepra ignoranţei a scăzut la magistraţi şi la cetăţenii de vază, aceştia au privit în faţa idolului înaintea căruia se închinaseră pînă la pămînt; în locul omagiului, jumătate din Europa i-a adus ultragiu după ultragiu servitorului servitorilor; cealaltă jumătate, care-i sărută încă picioarele, îl leagă de mîini; cel puţin aşa am citit într-o istorie care, deşi contemporană, este adevărată şi plină de filozofie.* Sînt sigur că, dacă mîine regele Neapo-lului şi al Siciliei ar vrea să renunţe la această mică prerogativă de care se bucură, de a fi vasal al papei, de a fi servitorul servitorului servitorilor Domnului, şi de a-i dărui în fiecare an un căluţ cu două mii de scuzi de aur atîrnaţi la gît, întreaga Europă îl va aplauda.** ■ E în drept s-o facă, deoarece nu papa este cel care i-a dăruit regatul Neapolului. Dacă nişte ucigaşi normanzi, pentru a-şi colora uzurpările şi pentru a fi independenţi de împăraţii cărora le juraseră supunere, s-au făcut slujitori ai sfintei biserici, regele celor două Sicilii, care coboară în linie dreaptă din Hugues Capet, şi nu din aceşti normanzi, nu este obligat să-i fie slujitor Nu trebuie decît să vrea acest lucru. Regele Franţei nu trebuie decît să spună un cuvînt, şi papa nu va avea mai multă trecere în Franţa decît în Rusia. Nu se vor mai plăti impozite Romei şi nu se va mai cumpăra de acolo permisiunea de a te căsători cu o verişoară sau o nepoată; vă garantez că tribunalele Franţei numite parlamente vor înregistra acest edict fără păreri de rău. Oamenii nu-şi cunosc puterile. Cine ar fi propus, acum cincizeci de ani, să alunge iezuiţii din atîtea state catolice ar fi trecut drept cel mai vizionar dintre oameni. Acest colos avea un picior la Roma, iar celălalt în Paraguay; cu braţele sale cuprindea o mie de provincii, iar capul îi ajungea la cer. Eu am trecut, iar el a dispărut. * în Silele de Louis XIV, cap. II. (N. ed. fr.) ** Printr-o curioasă coincidenţă, acest obicei de a prezenta papei un cal cu daruri a fost abolit în regatul Neapolelui în anul următor (1766). (N. ed. fr.) MB — N-avem decît să suflăm asupra tuturor celorlalţi călugări, şi ei vor dispărea de pe suprafaţa pămîntului. A Nu e interesul nostru ca Franţa să aibă rrrai puţini călugări şi mai mulţi bărbaţi; însă am o asemenea aversiune faţă de anteriu, îneît aş prefera să văd în Franţa mai multe parade militare decît -procesiuni, într-un cuvînt, în calitate de cetăţean, nu-mi place să văd cetăţenii care şi-au pierdut această calitate, supuşi care se supun unui străin, patrioţi care nu mai au patrie; vreau ca fiecare stat să fie perfect independent. Aţi spus că oamenii au fost mult timp orbi,* apoi chiori, dar că acum încep să se bucure de amîndoi ochii.. Cui datorează acest lucru? Unui număr de. cinci sau şase oculişti care au apărut din timp în timp B Da; răul este, însă, că există orbi care vor să-i bată pe chirurgii ce se grăbesc să-i vindece. A Ei bine, să nu le dăm lumină decît celor care ne vor ruga să le scoatem cataractele. A CINCISPREZECEA CONVORBIRE • Despre cea mai bună legislaţie C Dintre toate statele, care vi se pare că are cele mai bune legi, jurisprudenţa cea mai conformă cu binele general şi binele personal? A Ţara mea fără discuţie.* Dovadă este că, în toate certurile noastre, lăudăm întotdeauna fericita noastrA Constituţie, în timp ce în toate celelalte regate oamenii * Legislaţia engleză, deoarece oferă avantujul suprem de a garanta tibertatea. Se va face asociaţie între această convorbire şl cea de-a noua Lettr* anglaise, şi articolul GOUVERNEMENT (secţiunea a Vi-a) din Questions sur^l'Encyclopedie, (N. ed. fr.) 587
îşi doresc alta. Jurisprudenţa noastră privind crimele este echitabilă, şi nu-i barbară: am abolit tortura, împotriva căreia vocea naturii se ridică în van în atîtea alte ţări; acest mijloc cumplit de a face să piară un nevinovat firav şi de a salva un vinovat robust s-a sfîrşit odată cu infamul cancelar Jeffruys, care folosea cu bucurie această unealtă infernală în timpul regelui Iacob al II-leea. Fiecare acuzat e judecat de oameni din aceeaşi categorie eu el; el nu e socotit vinovat dectt atunci cînd ei sînt de acord eu acest lucru: doar legea este aceea eare îl condamnă pentru crima dovedită, şi nu sentinţa arbitrară a judecătorilor. Pedeapsa capitală este moartea simplă, şi nu moartea însoţită de chinuri căutate. A întinde un om pe crucea Sfîntului Andrei, a-t zdrobi braţele şi coapsele sau a-l aduce în această stare pe o roată de căruţă ni se pare a fi o barbarie ce insultă natura umană. Dacă, pentru crimele de înaltă trădare, încă se mai smulge inima vinovatului după moartea sa, acesta este un vechi obicei de canibal, un procedeu al terorii ce-l înspăimîntă pe spectator fără a fi dureros pentru cel executat. Noi nu adăugăm morţii chinurile, nu refuzăm, ca în alte părţi, celui acuzat dreptul de a primi un sfat; nu punem un martor care a depus cu prea multă uşurinţă mărturie din nevoia de a minţi, pedepsindu-t dacă retractează; nu luăm în secret depoziţiile martorilor, căci asta ar însemna să-i transformăm în defetoFi; procedura e publică: procesele secrete n-au fost inventate decît de tiranie. Nu dăm dovadă de stupida barbarie de a pedepsi indecenţa cu acelaşi supliciu cu eare pedepsim paricidul.* Această cruzime, pe cif de prostească, pe atît de groaznică, este nedemnă de noi. în materie civilă, de asemenea, legea este singura care judecă; nu e permis s-o interpretezi: ar însemna să laşi soarta cetăţenilor pe seama capriciului, favorurilor şi urii. Dacă legea nu prevede nimic într-un caz ce se prezintă, se face apel la curtea de echitate, în faţa cancelarului şi a asesorilor lui; iar dacă este vorba despre * Aluzie la „in.de ce oţele" cavalerului de La Barre, caie nu salutase o procesiune şt eîntase cîntece ireverenţioase. A fast decapitat în. 1766. (N. etf. fr) CM un lucru important, se face pentru viitor o nouă lege în Parlament, a-dicâ în Stările reunite ale naţiunii. împricinaţii nu-şi aleg niciodată judecătorii; ar fi ca şi cum le-ar spune: vreau să vă corup. Un judecător care ar primi vizita unui împricinat ar fi dezonorat; ei nu aleargă după această onoare ridicolă ce flatează vanitatea unui burghez. De asemenea, ei nu şi-au „cumpărat dreptul de a judeca; la noi, un loc de*magistrat nu se vinde ca o bucată de pămînt: dacă unii membri ai parlamentului vînd cîteodată voturile lor curţii, se aseamănă, prin aceasta, unor frumoase care-şi vînd favorurile, fără a o spune. La noi, legea porunceşte: nu se poate vinde nimic, decît pămîntul şi fructele pă-mîntului; în timp ce în Franţa legea însăşi fixsează preţul unei funcţii de consilier pe banca regelui, numită parlament, şi de preşedinte, numit cu tocă; aproape toate posturile şi demnităţile se vînd în Franţa, aşa cum se vînd verdeţurile la piaţă.75 Cancelarul Franţei este ales adeseori din corpul consilierilor de stat; dar pentru a fi consilier de stat, trebuie să fi cumpărat un post de raportor la consiliul de stat. Un regiment nu este preţul serviciilor aduse, ci preţul sumei pe care părinţii unui tînăr au depus-o pentru ca el să poată, trei luni pe an, să ţină masă întinsă într-un oraş de provincie. Vedeţi bine cît sîntem de fericiţi că avem -legi care ne pun la adăpost de aceste abuzuri. La noi, arbitra-riul nu există, în afara iertării pe care regele binevoieşte s-o dea. Binefacerile emană de la el; legea face restul. Dacă autoritatea atentează în mod ilegal la libertatea celui mai neînsemnat cetăţean, legea îl răzbună; ministrul este imediat condamnat la o amendă faţă de cetăţean, pe care o plăteşte. Adăugaţi tuturor acestor avantaje dreptul pe care oricare om îl are, la noi, de a vorbi prin pana sa naţiunii întregi. Arta admirabilă a tipăritului este, în insula noastră, la fel de liberă ca şi cuvîntul. Cum să nu-ţi placă o asemenea legislaţie? Avem, e adevărat, două partide; dar ele mai degrabă ţin naţiunea trează decît o învrăjbesc. Aceste două partide veghează unul asupra celuilalt şi îşi dispută onoarea de a fi păzitorii libertăţii publice. Există 589 certuri între noi; dar binecuvîntăm întotdeauna această fericită constituţie ce le face să aibă loc. Felul dumneavoastră de a vă conduce este un lucru frumos, dar fragil. Ii dăm cîteodată lovitura aspre, însă nu-l distrugem niciodată. Păstraţi acest preţios monument înălţat prin inteligenţă şi curaj: v-a costat prea nrult ca să-l lăsaţi să fie distrus. Omul s-a născut liber. Cea mai bună cîr-muire este cea care păstrează cît mai mult posibil pentru fiecare muritor acest dar al naturii. Da, credeţi-mă, înţelegeţi-vă cu coloniile dumneavoastră şi faceţi în aşa fel ca mama şi fiicele să nu se ia la Bătaie. A ŞAISPREZECEA CONVORBIRE Despre abuzuri Se spune că lumea nu este cîrmuită decît prin abu~ ziri; e adevărat, oare? Cred că există cel puţin jumătate abuzuri, jumătate «biceiuri tolerabile la naţiunile civilizate, jumătate ne-aorocire şi jumătate noroc, aşa cum pe mare găseşti o împărţire destul de egală între furtuni şi timp frumos de-a lungul anului. Asta a dus cu mintea la cele două butoaie ale lui Jupiter şi a creat secta maniheenilor.76 Dacă Jupiter a avut două butoaie, cel al răului era unul uriaş, de Heidelberg; iar cel al binelui era un mic poloboc. Există atîtea abuzuri în această lume, încît, într-o călătorie pe care am făcut-o la Paris in 1751, 590 se făcea apel pentru abuzuri* de şase ori pe săptămînă, în tot timpul anului, în instanţa regelui numită parlament. Da; dar la cine vom face apel pentru abuzurile ce domnesc în alcătuirea acestei lumi? ^ Nu este, oare, un abuz enorm ca toate animalele să se ucidă cu îndîrjire unele pe celelalte pentru a se hrăni, ca oamenii să se ucidă cu şi mai multă furie fără a avea măcar ideea de a se mînca? Ah, iertaţi-mă; pe vremuri, ne declaram război pentru a ne mînca; dar, cu timpul, toate bunele instituţii degenerează. Am citit într-o carte că n-avem, în medie, decît douăzeci şi doi de ani de trăit; că din aceşti douăzeci şi doi de ani, dată scădem timpul pierdut cu somnul şi cel cînd sînten? treji, rămîn abia cincisprezece ani curaţi; că în aceşti cincisprezece ani nu trebuie să socoteşti copilăria, care nu este decît o trecere de la nefiinţă la' existenţă; şi că, dacă scădem şi chinurile trupului şi suferinţele a ceea ce numim suflet; nu* rămîn mai mult de trei pentru cei mai fericiţi şi şase luni pentru ceilalţi. Nu e aceasta, oare, un abuz intolerabil? Ei, şi la ce concluzie o să ajungeţi? Veţi porunci ca natura să fie altfel făcută decît este? Cel puţin, aş dori-o. Este o cate sigură pentru a vă scurta şi mai mult viaţa. * Apelul pentru abuz este o ^procedură introdusă la sfîrşltul domniei lui Ludovic al XH-lea împotriva hotărîrilor justiţiei ecleziastice. Voltaire reia chestiunea în mod amănunţit în articolul ABUS din QueJions sur VEncyclopddie. (N. ed. fr.) 591 Să nu vorbim despre greşelile făcute de natură; copiii zămisliţi în pîntece pentru a "muri adeseori acolo şi a le ucide şi pe mamele lor; izvorul vieţii otrăvit de un venin ce s-a strecurat din gură în cap, din America în E Toate acestea sînt adevărate; dar recunoaşteţi că majoritatea abuzurilor oribile au fost abolite în Anglia şi încep să fie mult atenuate la celelalte naţiuni. * Voltairc face deci distincţia între ratil natural şi riial social, toate eforturile noastre trebuind să tindă pentru a limita efectele acestuia din urmă. Se va vedea că în concluzia acestei a şaisprezecea convorbiri, care este concluzia întregului A, B, C, «e revine la tema permanentă a luminilor. în acelaşi fel se ter-minau Siecle de Louis XIV, £ssai sur Les Moeur& şi Trmik sut te Tolerance; este, de asemenea, lideea directoare din Dictiimnairc phiiosaphique. (N. ed. fr.)
Sînt de acord; dar pentru ee, oare, oamenii sînt ceva mai buni şi mai puţin nefericiţi decît erau în timput lui Alexandru al Vl-lea, al nopţii Simţului Bartolomeu şi al lui Cromwell? c Pentru că îneep să gîndească, să se lumineze şi să serie. A Sînt de aceeaşi părere; superstiţia a dat naştere fur-tunilor, iar filozofia le potoleşte. A ŞAPTESPREZECEA CONVORBIRE Despre lucruri curioase B Domnule A, eredeţi că lumea e foarte veehe? A Domnule B, cred că e veşnică. B Acest lueru poate ii susţinut prin ipoteză. Toţi vechii filozofi au crezut materia eternă; or, de la materia brută la materia organizată nu e decît un pas. c Ipotezel-e sînt foarte amuzante; ele nu au consecinţe. Sînt vise pe care Biblia le face să se destrame, căci trebuie mereu sa ne întoarcem la Biblie. Fără îndoiala, şi toţi trei ne gândim, în anul de graţie 1760, că, de la crearea lumii, care a fost făcută- din nimic, pînă la potopul universal, făcut cu apa special creată în acest scop, au trecut 1856 de ani după Vulgata, 2309 de ani după textul samaritean, şi 2262 de ani după traducerea miraculoasă pe care o numim a celor Şaptezeci. Insă eu am fost întotdeauna uimit că Âdam şi Eva, tatăl nostru şi. mama noastră, Abel, Cain, Seth 563
n-au fost cunoscuţi de nimeni în lume decît de mica hoardă a evreilor, care a ţinut secret cazul pînă în clipa în care evreii din Alexandria s-au gîndit, sub primul şi al doilea Ptolomeu, să traducă foarte prost în greceşte rapsodiile lor, absolut necunoscute pînă atunci de restul omenirii...79 E ciudat că titlurile noastre de familie au fost păstrate de o singură ramură a„ casei noastre, şi încă de cea mai dispreţuită; în timp ce chinezii, indienii, persanii, egiptenii, grecii şi romanii nu auziseră niciodată vorbindu-se nici de Adam, nici de Eva. Mai mult decît atît: Sanchoniathon*, care trăia în mod incontestabil înaintea timpului în care-l aşezăm pe Moise şi care a făcut o Geneză în felul său, ca atîţia alţi autori, nu vorbeşte nici de Adam, nici de Eva. El ne dă nişte părinţi cu totul diferiţi. Pe ce vă întemeiaţi, domnule B, cînd spuneţi că Sanchoniathon trăia înaintea epocii lui Moise? Pe faptul că, dac-ar fi trăit în timpul lui Moise sau după el, l-ar fi menţionat. El scria la Tyr, care înflorea-cu mult timp înainte ca evreii să fi ocupat un colţ de pămînt aproape de Fenicia. Limba feniciană era limba-mamă a ţinutului; fenicienii cultivau literatura de multă vreme; cărţile evreieşti mărturisesc acest lucru în multe locuri. Se vorbeşte despre Caleb, care a ocupat oraşul literelor, pe nume Cariath-Sepher, adică Omşul căr.ţilor-r numit de atunci încoace Dabir. Cu siguranţă că Sanchoniathon ar fi vorbit despre Moise, dac-ar fi fost contemporanul sau urmaşul său. Nu este firesc ca el să fi omis în istoria sa mirificele aventuri ale lui Moise, ca acele zece urgii ale Egiptului şi apele mării oprite la dreapta şi la stînga pentru a lăsa să treacă pe uscat trei milioane de hoţi fugari, ape care s-au prăvălit apoi * Voltaire îl utilizează în mod frecvent pe Sanchoniathon (scriitor fenician a cărui existenţă este contestată şi sub numele căruia s-au păstrat fragmente ale unei Teologii egiptene şi ale unei Istorii fenidene) pentru a respinge diverse pasaje din Biblie. (N. ed. fr.) Yüklə 3,13 Mb. Dostları ilə paylaş:
|