Sau optimismul

1. Cele aproximativ treizeci de texte prezentate sub titlul Dialo-gues au fost publicate pentru prima dată ca un corpus autonom de ediforii de la Kehl (1787). Sînt lucrări scrise între 1751 şi 1777 şi inserate de Voltaire în diferite volume intitulate Melanges, Nou-veaux melanges. Legitimitatea acestei grupări rezidă, aşa cuin o de­monstrează edtlorul modern', în unitatea dezvoltării istorice, a filo­zofiei şi a esteticii textelor, date în ordine strict cronologică.

2. Dialogurile, în acest ansamblu realizat de editori, apar ca o însumare sau ca un rezumat al temelor ce revin întruna, definind, sub acest aspect, opera voltairiană. „Forma" dialogului — argu­ment suplimentar — contribuie, poate, la o mai bună desprindere a dominantelor; recurenţa acestor dominante reproduce, parcă, obsesia „personajelor", care nu caută decît un prilej — un interlocutor —■ ca să le comunice verbalizîndu-le, subliniind, precizînd, totodată, ceea ce nu trebuie uitat. Acest efect, specular apare chiar şi în ca­drul Dialogurilor, unde există două texte, A.B.C. şi Dialogurile lui Evhemer^care constituie adevărate breviare ale Dialogurilor^- adică într-un anumit fel, al întregii creaţii voltairiene: este- reluată pro­blema libertăţii, cea a războiului, a independenţei popoarelor; opor­tunitatea şi abuzurile religiei, atributele materiei, natura sufletului, filozofia Greciei antice, formarea pămîntului, filozofia barbară, artele, divinitatea... tot ce putea reţine atenţia unui spirit curios, dotat cu o excepţională capacitate de a se implica în subiect, de al actualiza acreditîndu-l: oricare ar fi fost acest subiect, în tratare voltairiană înceta de a mai fi un subiect oarecare.

în general, textele unui autor nu pot, nu trebuie judecate izo­lat. Voltaire este, fără îndoială, unul din acei scriitori la care jus­teţea acestui precept — un loc comun — este uşor de testat. Din această perspectivă, o interpretare corectă a operei comportă, ca o condiţie ineludabilă, respectarea cronologiei'. De pildă, poemul despre cutremurul care a distrus oraşul Lisabona este „prelungit" de două mici lucrări, datînd din acelaşi an, 1756, care-i confirmă •— adică repetă — concluziile. Unul din aceste texte este dialogul — în două acte — dintre Lucreţiu şi Poseidonius², în care este dezvoltată sub­stanţa filozofică despre „absurditatea divinităţilor inferioare", bene­ficiarii obişnuiţi ai devoţiunii credincioşilor. Lucreţiu operează cu elementele ateismului materialist, aşa cum se întîlnesc ele la un La

¹ Raymond Naves, „Introduction" aux Dialogues et anecdotes phi-hsophiques de Voltaire. Paris, Garnier, 1955. După această ediţie a fost făcută traducerea de faţă.— ' Rene Porneau, Religion de Voltaim, Paris. Nizet, 1969, p. 290.

721

Mettrie, de exemplu; acestora le sînt opuse, prin Poseidonius.-Vol-taire, raţionamentele din articolul „Atheisme" inclus în Diction-naire- philosqphique (1764). Confruntarea este făcută cu mijloace egale, greutatea argumentelor este aceeaşi, şi de o parte şi de alta, prilej pentru deistul Voltaire nu numai de a-şi arăta gustul pen­tru speculaţie, posibilitatea de a o servi, virtuozitatea în mînuirea sofismului, ci şi dorinţa de a se manifesta cu imparţialitate. Un principiu ca ex nihilo nihil, in nihilum nil possg neve/M³ nu poate fi prea lesne demolat, contraargumentele nu pot fi mai prejos nici mai puţin abil exprimate: „(L.), Dumneavoastră, care nu admiteţi decît lucrurile evidente, cum puteţi recunoaşte un principiu despre care nu aveţi nici un fel de noţiune?— (P). Aşa cum, înainte de a vă fi cunoscut, am socotit cartea dumneavoastră a fi fost scrisă de un om inteligent" (p. U3).⁴ în cursul conversaţiei, argumentele îşi schimbă posesorul (Lucreţiu, de pildă, este gata să se situeze pe poziţii deiste), iar acest transfer — în dublu sens — îl obligă pe scriitor să uzeze de strategii dintre cele mai subtile, să-şi reducă ezi­tările, să-şi satisfacă ambivalenţa sau, pur şi simplu, să-şi dove­dească, aşa cum spuneam, imparţialitatea, ce-i drept, greu de con­ceput la un temperament ca al său: „(L.), Dacă ştiţi mai bine decît mine, spuneţi-mi ce este sufletul.— (P), Nu pretind că ştiu mai bine decît dumneavoastră. Să ne lămurim unul pe altul." (p. 126). Acest dialog este un caz exemplar în creaţia voltairiană⁵, prin densitatea ideilor şi grija elaborării, dar nu este un exemplu unic.

încercam să sugerez mai înainte că recurenţa temelor, circu-laritatea tematică, ceea ce teoria literară mai recentă numeşte intra-textualitate, pare să fie trăsătura ce domină în construcţia Dialo­gurilor* în acest sens, s-ar putea spune că forma dialogată este o „altă" manieră de exprimare — verbală — a unui conţinut identic. Lectura atentă a pieselor care alcătuiesc ansamblul de care este vorba aici identifică un acelaşi ce sub un cum diferit. Demonstraţia este facilitată de familiarizarea cu întreaga operă, căci o inventariere, oricît de rapidă, fie şi de factura enumerării ce se mulţumeşte să semnaleze, oferă suficiente date convingătoare. De pildă, dialogul VI, „Un Brahman şi un Iezuit", unde este (re)examinată definiţia li­bertăţii: „(Brahmanul), A fi liber înseamnă a face ceea ce vrei, nu a vrea ceea ce poţi." (p. 110), definiţie reluată şi precizată în dia­logul XXXVI, „Sofronim şi Adelos": „(S), Libertatea nu este alt­ceva decît puterea de a face ce yrei." (p. 459). Aici, termenii „li­bertate" şi „putere" par a se defini reciproc. Tentativele de a descrie acest concept — fundamental pentru etica lui Voltaire —, conceptul de libertate, se întîlnesc chiar şi în operele scrise în prima perioadă (Discours- sur 4'homme, 1734, Eletnents de la philosophie de New­ton, 1738); reluarea lor în texte mult mai tîrziu (Bictionnair& phi­losqphique, 1764, articolul „Liberte", 'Questions sur VEnciclopedie, 1770, articolul „Franc-Arbitre", sau acest dialog între Sofronim şi Adelos, 1776) traduce indiscutabila preocupare a filosofului pentru acest concept, necesitatea nuanţărilor, chiar şi a aproximărilor, mai curînd decît a tranşărilor.

Progresul, în viziune voltairiană, este o chestiune de bun-simţ, de măsură, o justă balanţă între „vechi" şi „modern"; admiraţia

² V. notele ediţiei franceze făcute de Raymond Naves.— ³ V nota ed. fr.—⁴ Paginile citatelor din Dialoguri trimit la ediţia fran­ceză.— ⁵ Rene Porneau, op. cit., p. 291.

722

pentru noile invenţii nu implică o condamnare nediferenţiată a tre­cutului. Adresîndu-se Tulliei, fiica lui Cicero, Domnul Duce, purtă­torul mentalităţii lui Voltaire, îi spune: „...veacurile din urmă sînt mult mai învăţate decît cele dintîi, doar, de nu cumva, cine ştie ce revoluţie cumplită va fi nimicit cu desăvîrşire toate monumen­tele antichităţii. (...) îi respectăm pe Cicero şi pe toţi cei din vremea lui care ne-au învăţat să gîndim. Dacă noi avem alte legi ale fi­zicii decît cele de pe timpul vostru, alte legi ale elocintei nu-avem; şi cu aceasta am putea pune capăt certei dintre cei vechi şi cei mo­derni." (XIX, „Anticii şi moderni", p. 227). Situată în cadrul uneia dintre cele mai celebre dispute care au jalonat istoria culturii occidentale, ideea despre progres este dezvoltată sub deviza împru­mutată de la Tacit, sermebant tempoxh transpusă în titlul opusculului „Conformez-vous aux temps (1764), recomandaţie făcută cu .deose­bire celor puşi sa decidă pentru obşte: „Nu veţi mai hotărî nici în favoarea lui Aristotel, nici împotriva ermeticului; nu vă vor mai fi prezentate rechizitorii pentru a împiedica inocularea să apere viaţa prinţilor şi a cetăţenilor: vă veţi supune vremurilor "⁷ Pilda de urmat este aceea a unei „insule vecine". Ideea poate fi recunoscută şi în „Anecdotele despre Belizarie", cuprinse în volumul de faţă. Literatul, dublat de filozof, oferă unica soluţie raţională: „Confor-mons-nous au temps!" (p. 250). Nonconformitatea faţă de exigen­ţele timpului este dezvăluită şi deplînsă de Voltaire în toate aspec­tele vieţii sociale. în această privinţă, unul din subiectele predi­lecte este starea legistaţiei pe întinsul regatului francez; legile nu-şi manifestă unitatea decît prin aceea că, oriunde, în orice colţ al ţării, sînt făcute să-i ruineze material pe împricinaţi şi să-i uzeze moral (II, „Un împricinat şi un avocat"). Pe de altă parte, legile con­tinuă vechea cutumă a locurilor, „aproape fiecare oraş o are pe a sa" (p. 90), „compatrioţii nu se supun aceloraşi legi" (ibid.). Este din nou invocat modelul englez, tratat, prin antifrază, drept barbar. De fapt, diversificarea nelimitată a legislaţiei favoriza tot felul de abu­zuri: cel mai adesea, cele ale bisericii, întărite de hotărîrile tribu­nalelor. Asociaţia biserică-magistratură se afla, de fapt, la baza afa­cerilor Calas, Sirven, Lally-Tolendal, La Barre: „Urmăm, îndeobşte, cutuma, căci ştiut este că ea, fiind stabilită la întîmplare, este tot ce poate fi mai înţelept. Pe lîngă aceasta, întrucît fiecare cutumă a trebuit să se schimbe în fiecare provincie, aşijderea hainelor şi pieptănăturii, judecătorii pot alege, după pofta lor, uzajul de acum patru veacuri sau pe cel de anul trecut (...), aceasta spre binele celor avuţi, al tuturor împricinaţilor de rea credinţă; judecătorii pot folosi orice argument şi, cu inima împăcată, vor hotărî fără să priceapă cauzele." (XXI, „Andre Destoucnes în Siam", p. 240.) Cu cinism — sau umor —, Voltaire lansează un val de paradoxuri: „vrem ca toate judecăţile noastre să fie arbitrare" (ibid.), „dacă cineva a furat cu dibăcie trei sau patru sute de mii de galbeni, îl respec­tăm şi ne ducem la masa lui; dar dacă o biată slujnică şi-a însuşit cu greutate trei sau patru bănuţi de aramă, luaţi din caseta stăpînei, o vom ucide negreşit pe această slujnică în piaţa publică: (...) căci se cade să dam pedeapsa pe măsura faptei, şi n-ar fi potrivit ca cineva care a săvîrşit o ticăloşie atît de mare să fie pus, într-o închi­soare, să facă vreo treabă folositoare." (p. 243).

Tema este şi mai mult dezvoltată în Commentaire sur le livre; des delits ei des peines pas un avocat de provinces, apărut, ca şi

'Voltaire, Metanges, Paris, Gallimard, Bibi. de la Pleiade, 1961, p. 711.

723

gjdialogul „Andre Destouches în Siara". în 1766, în climatul creat de celebrele crime judiciare amintite mai înainte. AutoruJ cărţii Des deliis et des peines era marchizul italian Beccaria; traducerea franceză, făcuta de abatele Morellet, apăruse tot în acel an, 1766. Comentariul este scris de Voltaire cînd află ca undeva, în Franţa, o ttnără a fost spînzurată pentru infanticid involuntar: copilul ei nelegitim, născut pe ascuns, şi abandonat de ea in drum, fusese gă­sit mort. Prejudecăţile erau responsabile de întreaga situaţie: „Unde nu este îndurare, legea este crudă (...). Adevărata jurisprudenţă trebuie să împiedice greşeala (...). Lăsaţi i, atît cît vă stă în pu­tinţa, o portiţă celui ispitit să facă o faptă rea, şi vă va fi greu să pedepsiţi."¹ „Codul criminal" al diferitelor naţiuni arată că pedep­sele sint adesea mult prea aspre fată de gravitatea delictului. Co-mentînd excesele tribunalelor ecleziastice cînd condamnă erezia, secta­rismul, profanarea, sacrilegiul, Voltaire recomandă ceea ce spunea Montesquieu în Spiritul Legilor- „Divinitatea trebuie cinstită, nu răz­bunată" şi aminteşte toleranta nemărginită a romanilor faţă de cei ce contestau religia şi viaţa de apoi. Deviza lor_era separarea celor divine de cele pămînteşti: „Deorum offensae diis curae", insultele aduse zeilor nu-i privesc decit pe ei.

Pedeapsa cu moartea este contra naturii, ea trebuie mult li mitată sau chiar abolită; cei care o dau s-au născut pentru a fi călăi, nu judecători. Mai cumplită decît moartea este tortura, la care, paradoxal, se recurge cînd crima nu este sigură, pentru a afla adevărul. Stabilirea raportului culpă-pedeapsă cere moderaţie, chibzuinţă; altfel, însăşi valoarea morală a legii este primejduită: „Orice întrece măsura cînd este vorba de legi duce la distrugerea lor."⁹ Legile ecleziastice să se pună de acord cu cele civile: să se curme aberaţiile curente ca aceea ce apare cînd un fanatic, de pildă, se confesează înainte de aşi ucide regele; duhovnicul este oprit de legea ecleziastică să spună cele auzite, căci de ar face-o, ar fi un sacri­legiu, dar de no face, este pedepsit de legea civilă, pentru trădare.

O reformă a magistraturii ar trebui să ceară şi să obţină legi unitare pentru tot regatul, conformitate între autoritatea civilă şi cea bisericească, obiectivitate, clemenţă: „Să căutăm aşadar să fa­cem mai bune legile de care atîrnă viaţa şi avutul nostru."¹⁰

Critica absurdităţilor pe care le comportă practicile religioase poate fi asociată şi cu propagarea deismului. în dialogul VII, Po-seidonius este, ca şi Voltaire, adeptul deismului, nuanţat de agno­sticism, iar în dialogul XXVII, „Adoratorii",—al cărui prim para­graf, cum spune Raymond Naves, este reprodus integral în arti­colul „Eternite" din Questions sur l'Encyclopedie — sînt reluate unele elemente din Poeme sur le desaşlr^ de Lisbpnne, mai ales cele care fundamentează optimismul. în acelaşi dialog, se spune că existenta lui Dumnezeu este dovedită de aspectele plăcute ale vieţii, de capacitatea omului de a le simţi şi, datorită acestui fapt, de a face proiecte dictate de speranţă: „să ne închinăm Fiinţei supreme care ne-a dat plăcerea" (p. 575), „să-i mulţumim pentru darul de a simţi" (p. 576). Existenţa lui Dumnezeu este sugerată şi de tot acest sistem evident de compensaţii care asigură menţinerea echili­brului din natură: „(Filosoful, către Natură), Trebuie să existe un geometru etern care să te îndrumeze, o inteligenţă supremă care să

' Id.,p. 788 — Ud., p. 810. "Id., p. 825.

724

vegheze asupra celor ce faci..." (XXX, „Le Philosophe et la Na-ture", p. 592.) Faţă de această concepţie despre divinitate şi despre rolul ei, "cea propusă sau impusă de biserică este inadmisibilă, ea este instrumentul celor mai neînfrînate patimi omeneşti,, un produs monstruos al lipsei de înţelepciune. Dialogul XVI, „Catehismul omu­lui de lume." este un comentariu foarte sever al textelor biblice. Este contestată legitimitatea oricărei credinţe care duce la excese. In acest dialog se regăsesc, rezumate, ideile din Extr#it des senti-mentsjde Jean Mesligr-r-sau cele dezvoltate într-o scrisoare, cămTba-milaville, din 4 februarie 1762. în Dialoguri, problema religioasă, cu multiplele ei aspecte, este, poate, una din temele cele mai frec­vente (dialogurile XVII, XXII, XXIII, XXV, XXVI, XXVII, XXXVII, etc). Dialogul VIII, „Bîiguială dramatică", aduce în scenă, ca şi în Zadig, de exemplu, reprezentanţi ai mai multor culte; un» iezuit, un jansenist, un quaker, un anglican, un luteran, un puritan, un musulman, un evreu. Chinezul care îi judecă îi crede pe toţi nebuni de legat şi se mulţumeşte să facă haz. Batjocorirea, mai mult sau mai puţin inofensivă, devine rechizitoriu în dialogul IX, „Relatare despre boala, spovedania, moartea şi apariţia iezuitului Berthier", deşi mijloacele sînt, mai ales, cele ale şarjei groteşti. Cauza ime­diată a virulenţei tonului este, cu siguranţă, nemulţumirea provo­cată de suspendarea Enciclopediei (6 februarie 1759), măsură de­terminată, în bună parte, de iezuiţi. Deşi îşi făcuse studiile într-un colegiu condus de celebrul ordin, deferenta fostului discipol avea să dispară cu totul cînd iezuiţii l-au atacat ca duşman al religiei. Din acel moment, religia şi biserica nu se vor mai bucura de nici un fel de îngăduinţă, strigătul de război fiind cunoscuta formulă Ecjasons l'Inţăme! Barbaria oamenilor (XV, „Claponul şi găina îndopaîf"), fanatismul (XXXII, „Ravaillac"), superstiţiile (XXXVII, „Evhemer") au la origine religia. Superstiţia, de exemplu, este adversara, opusul raţiunii, „dintre toate popoarele, cel mai prost şi mai -rău este cel mai superstiţios" (p. 611), „superstiţiosul este asemenea tigrului, care mai ucide şi mat sfişie chiar şi după ce s-a săturat" (p., 612). Tematica Dialogurilor-,- dar nu numai a lor, cuprinde frecvente referiri la ceea ce s-ar putea numi portretul psiho-etic al francezi­lor, la stările de lucruri reprobabile din Franţa, consecinţe ale acestui fel de a fi al compatrioţilor lui Voltaire. Cu ironie, naivitate pre­făcută, perplexitate jucată, sînt ridiculizate frivolitatea, vanitatea, su­ficienţa, fanfaronada, dispreţul, în realitate, neînţelegerea faţă de arte, poezie, filozofie; acestea sînt caracteristicile comune aie caş-mirienilor, nume sub care apar francezii într-unui din dialoguri (I, „Despre înfrumuseţările oraşului Caşmir"). Parisul nu excelează decît prin modă şi bucătărie; ca aspect, însă, este dezolant cu murdăria lui fără seamăn, străzile impracticabile, construcţiile fără gust, în ciuda cîtorva rare monumente de valoare. Regii nu clădesc decît castele izolate, în timp ce capitala, spre deosebire de Roma, de exemplu, este o paragină de care nimeni nu are grijă. Soluţia este una singură: toată naţiunea, inclusiv armata şi călugării, să mun­cească, în toate zilele săptămînii. Este ideea aplicată la Ferney, pornită din convingerea că prosperitatea naţiunii este direct deter­minată de volumul de muncă: „Poporul cel mai bogat şi cel mai fericit este acela care cultivă cel mai bine cel mai bun pămînt, iar darul cel mai Srumos pe care l-a făcut Dumnezeu omului este ne­voia de a munci", (p. 18) Clasa cu adevărat productivă, singura, sus-

725

ţine Voltaire, este cea de mijloc, burghezia; idealul lui de organi zare economică este, aşadar, Franţa lui Colbert. Mănăstirile şi armata trebuie suprimate ca neproductive şi mari consumatoare.

Reproşurile făcute francezilor sînt adesea întîlnite în Lettr-es philosqphiques, în scrisori, dar rareori tonul are virulenta corosivă din Discour^ aux Welches {aprilie, 1764). Se ştie că Voltaire îi de­semna pe trancezi cu acest termen, „Welches", conotat peiorativ, era numele dat descendenţilor unei populaţii de origine galică. în acest — faimos — discurs, Voltaire face o sumară istorie a poporului francez, semnalînd, mai ales, ironia destinului: ţara este denumita după numele învingători/or (Frankeich); cînd cronicarii vorbeau despre Franţa ca despre ce\ mai de seamă regat al lumii, indepen­denţa ei era în primejdie (Războiul de O sută de ani); strălucirea, de scurtă durată, din timpul lui Ludovic al XlV-lea nu ie dă fran­cezilor dreptul să se creadă superiori grecilor şi romanilor. Depen­denţa de Roma a luat, în decursul veacurilor, forme ridicole sau chiar absurde. în perioada de formare a poporului francez, cu ex­cepţia druizilor, nimeni nu ştia carte; mai tîrziu, oamenii au fost arşi pe rug fiindcă ştiau prea multă. Cînd nu puteau fi executaţi, erau persecutaţi şi împiedicaţi să lucreze, aşa cum se întîmpla cu cei angajaţi în realizarea enciclopediei (X, „Dialoguri creştine", XIII, „Ariste şi Acrotal"; XXXV, „Despre Enciclopedie"). Singura artă în care francezii s-au arătat mai presus de alte neamuri a fost arta dramatică, şi tocmai aceasta a fost ţinta permanentă a atacu­rilor bisericii (XI, „Controlul impozitelor şi abatele Grizel"). Ne­priceperea la rinduirea treburilor ţării menţinea milioane de oameni în sărăcie. „Premier peuple du monde, premier peuple de l'univers" este formula cu care se adresează Voltaire francezilor cînd îi con­fruntă cu realităţile lor, cu mizeria generalizată la toate aspectele vieţii sociale, de-a lungul veacurilor. Comerţul, marina se aflau într-o stare care le făcea cu totul neproductive. Moravurile erau bi­zare: negoţul cu marile dregătorii („la venalite des charges") uluia întreaga lume civilizată. Imperiul colonial este o ambiţie ri­dicolă; ca şi participarea Franţei la descoperirea noilor ţinuturi. Tehnicile noi, aparatele de măsurat presiunea atmosferică, tempera­tura, instrumentele optice, busola, tiparul, praful de puşcă, helio-centrismul, legea gravitaţiei, teoria luminii etc. n-au fost descoperite de francezi, aceştia le-au aflat mult mai tîrziu, de la vecinii lor: exacerbarea orgoliului naţional nu are temeiuri, iar rezistenţa la nou, în numele dragostei pentru valorile franceze, nu este decît o dovadă de obtuzitate. Printre paradoxurile din istoria culturii naţionale este citată universalitatea limbii franceze, datorată — surprinzător? — unui mic număr de scriitori persecutaţi şi protestan­ţilor alungaţi din ţară prin revocarea edictului de la Nantes. (XVIII, „Lucian, Erasmus şi Rabelais"; XXI, „Destouches...")

Cele cîteva teme amintite aici nu epuizează, evident, bogăţia de aspecte cărora Voltaire, niciodată indiferent, ştia să le descopere dimensiunile ce conferă importanţa proprie unor obiecte de medita­ţie. Am menţionat doar cîteva pentru a ilustra o anumită tehnică de construire a enunţului, la nivelul conţinutului: valorizarea pro­priei creaţii, printr-un efect specular Procedeul este dictat — ge­nerat — de mulţi factori, printre care opţiunile ideologice ale scrii­torului, dar nu numai ele, joacă un rol decisiv Interpretările nu se opresc în&ă aici, ci, dimpotrivă, aici abia încep.

726

3. Apariţia formei dialogate în opera yoltairiană — în afara ope­rei dramatice, se înţelege — nu se justifică, am văzut sau reiese din ceea ce am spus despre circularitatea tematică, printr-o compa­tibilitate deosebită între un anumit conţinut şi o anumită organi­zare a expresiei lingvistice. Explicaţia pe care o propune Raymond Naves nu poate fi nici _ea reţinută ţară rezerve, întrucît _ea este, în cel mai bun caz, insuficienta: Voltaire ar fi avut „revelaţia", ca urmare a vieţii de curte pe care o duce între 1744—1748, că „ani­marea dramatică a ideilor" prezintă avantaje foarte'mari. ' Care ar putea fi avantajele dialogului? Acesta, ca şi „corespondenţa", presupune un interlocutor, fie şi imaginar, dar cu rol activ în orien­tarea şi dezvoltarea tematicii.

Aşadar, de ce dialogul? Chestiunea poate părea pur şi simplu oţioasă dacă este acceptată definirea discursului (uman) ca fenomen bifacial, în sensul că „orice enunţ, pentru a se realiza, cere pre­zenţa unui locutor şi, totodată, a unui auditor; (...) orice expresie lingvistică este, prin urmare, întotdeauna orientata către celălalt, către auditor, chiar dacă acest celalalt este, fizic, absent."¹² Orga­nizarea dialogică este, putem spune parafrazîndu-l pe Roland Bar-thes, o fatalitate a limbajului, prin însăşi esenţa lui, discursul este adresat'³, dialogul este condiţia lui normală: „Dialogul — schimbul de cuvinte — este forma cea mai naturală a limbajului¹⁴, „nu există nici un act de limbaj care să nu fie act de interlocuţie"¹⁵: dispu­nerea materiei lingvistice în forma pe care, prin convenţie, o numim „a dialogului" nu ar fi deci decît o marcă — suplimentară — a sem-nificantului global. Monologul este doar o particularitate a acestui semnificant, însă structura semantică şi stilistică a enunţului este, în mod esenţial, dialogică. Scriitorul, oricare ar fi organizarea scrii­turii lui la nivelul expresiei, îşi construieşte discursul în funcţie de un auditor, „viu şi polimorf"¹⁶, în funcţie de răspunsul lui, ori­care ar fi momentul cînd se produce acest răspuns. Din perspec­tiva receptării, cititorul este un interlocutor ce poate 'angaja, po­trivit unor anumite coordonate personale, care-i măsoară cultur» şi interesul, un dialog cu autorul unui discurs; el poate propune un contradiscurs care sâ-l anuleze pe cel citit, sau un alt discurs care să-l acrediteze¹⁸. Interlocutorul avizat, criticul, cercetătorul sînt, în primul rînd, avuţi în vedere ca parteneri în acest dialog, posibil oricînd.

Dialogismul discursului — ca schimb de replici, dar şi ca inter-textualitate¹⁹ — se acuză in cazul individualităţilor în conflict cu societatea: dorinţa de a-şi impune „eul" se află, după opinia lui Bahtin, care o întîlneşte — întîmplător? pe cea a lui Raymond Naveş, la originea acestui tip de structurare discursivă destinat să sublinieze ciocnirea dintre doua ideologii. Dispunerea „expre siei materiale"²⁰ este subordonată eficacităţii discursului, ea este

" Raymond Naves, op. cit., p. III.— '² Mikhail Bakhtine, „La structure de l'enonce", în Tzvetan Todorov, Mikhail Bakhtine, le principe dialogique, suivi de Bcrits du cerde de Bakhtine, Paris, Seuil, 1981, p. 287 - ¹³ Francis Jacques, Dialogiques, Rechewhes logiques surle dialogue. Paris, PUF, 1979, p. 152.

¹⁴Mfkhail Bakhtine, op. cit., p. 292- ¹⁵ Jean-Blaise Grize, „Pour aborder l'etude des structures du discours quotidien" Langue fmn-Qaise, no 50, mai 1981, p. 8.— ^I6 Mikhail Bakhtine, op. cit., p. 293. ¹⁷ Id., p. 293.—"Jean-Blaise Grize, ari. cit., p. 8.— ¹⁹ Cf Juli»

48 Voltaire

727

o condiţie a succesului acestuia, deoarece trebuie socotită ca marcă de orientare socială a enunţului²¹ în manifestarea literară, dialogul mimează — termenul este ioarte important — enunţul cotidian: scopul cercetătorului ar putea fi stabilirea originalităţii — stilistice? — a acestui discurs ce imita realul. Dialogurile lui Voltaire sînt, neîn­doielnic, rezultatul dorinţei de sporire a eiicacităţii demersului, dar, la Fel de neîndoielnic, ele pot fi rezultatul plăcerii pe care-l dă exerciţiul stilistic. Dialogul — sau conversaţia, dacă acuzăm nota mondenă — în literatură, „posedă avantajele ştiinţei (scrupulul ob­servaţiei, inteligibilitatea fenomenului), dar nu şi inconvenientele acesteia (simplismul şi platitudinea subiectului care vorbeşte)"²². La Voltaire, ipostazele dialogului sînt, în mod vădit, strategii de factura euristică: valoarea lor argumentativă poate fi apreciată după rolul pe care-l au în descoperirea adevărului, adesea, ade­vărul tui Voltaire.²¹ Un studiu al acestei valori, cu mijloacele ofe­rite de logica modernă, polivalenta, sau de teoria actelor de limbaj, ar putea duce la constatări care, pentru evaluarea operei voltai-riene, s ar putea dovedi mai preţioase decît cele ce privesc, de pildă, valoarea literară, discutabila şi flagrant variabilă; aceste constatări ar putea furniza elemente importante pentru a realiza o tipologie a discursului în cadrul creaţiei unui scriitor, observînd tocmai cri­teriul eficacităţii argumentative: în fond, orice discurs este, aşa cum arătam mai înainte în alţi termeni, un demers persuasiv, o tenta­tivă de captare a unui „altul", exteriorizarea unei dorinţe de va­lidare a propriei întreprinderi. Relaţia ce ar putea deveni obiectul unei cercetări speciale nu este numai aceea dintre actorii dialo­gului, şi nici numai aceea dintre actori şi elementele situaţionale, elementele cadrului în care se stabileşte comunicarea, cele care-i dau o anumită semnificaţie. Poate mai importantă este relaţia din­tre ceea ce se spune şi cum se spune, cum, adică această formă particulară de structurare a materiei discursive. Analiza — semio-stilistică — poate revela noi dimensiuni ale discursului voltairian, ale discursului oricărui scriitor. în Dialoguri, Voltaire nu face con­cesii registrului, acesta este, aproape fără abatere, susţinut: ana­liza ar putea demonstra arta manifestării variate în unitate, ar putea realiza explicaţia mecanismului. Folosind rezultatele unei asemenea investigaţii, s-ar putea stabili cu mai multă precizie contribuţia lui Voltaire la diferitele aspecte ce caracterizează mişcarea culturală din veacul Luminilor: contribuţia lui la formarea conceptului de limbă literara, de exemplu, cu toate condiţionările socio-istorice pe care le implică. Metoda şi-ar demonstra oportunitatea, subliniind totodată şi actualitatea obiectului de studiu.

MĂRIA CARPOV

Kristeva, Tzvetan Todorov — ²⁰ Mikhail Bakhtine, op. cit., p. 304 — ²¹ ld., pp. 298—299—ⁿ Roland Barthes et Frederic Berthet, „Pre-sentation" au no (special, „Conversation") 30, Communications, 1980 p. 5.

"Charles Qriswold, „Style and Philosophy: The Case of Plato's Dialogues", The Monist^ voi. 63, nr. 4, october 1980, pp. 530—546.

728

NOTE* LA VERSIUNEA ROMÂNEASCA

¹ Marais. Cartier parizian în partea de est a ceea ce poate fi socotit oraşul vechi (astăzi, al 3-lea arondisment). Numele îl-da-torează terenului mlăştinos (fr. marais, „mlaştină"), inundat ori de cîte ori apele Senei creşteau. Asanarea şi construcţiile au în­ceput pe vremea lui Henric al IV-lea şi, mai ales, a lui Ludovic al XHI-lea (sfîrşitul secolului al XVI-lea şi începutul secolului al XVil-lea). în secolul al XVII lea, Piaţa Regală, din Marais, devine centrul Parisului aristocratic. în Marais a luat fiinţă unul din pri­mele teatre pariziene din secolul clasic, „theâtre du Marais", rival al celui, la fel de celebru, cunoscut sub numele de „theâtre de l'ho-tel de Bourgogne". La „theâtre du Marais" a fost prezentată pen­tru prima dată tragedia lui Corneille Cidul. Acest teatru va fuziona cu trupa lui Moliere, iar in 1680 se va reorganiza sub numele de Comedia franceză.

² Hugues Capet. Rege francez (987—996), primul din dinastia (capeţiană) care-i poartă numele şi care s-a succedat pînă în 1328.

³ Foianţii (Ies Feuillanis). Călugări din ordinul de la Cîteaux (cistercieni), creat în 1098 de sfîntul Robert şi reformat, în 1577, de Jean de la Barriere, abate de Feuillant. Regulile acestui ordin erau dintre cele mai severe. în timpul Revoluţiei din 1789, minâsti-rile cisterciene, aflate în tot occidentul european, au fost închise, iar călugării împrăştiaţi. Ordinul s-a reconstituit în secolul al XlX-lea.

⁴ lgnaţiană (fr. ignaiienne) trimite la ceea ce caracterizează doctrina lui Ignaţiu de Loyola (1491?—1556), fondatorul Compa­niei lui Isus (ordinul iezuiţilor), în 1540. Noul ordin va fi un in­strument al contrareformei, în slujba papalităţii, faţă de care igna-ţienii sînt legaţi printr-un jurămînt special de supunere. Din 1547, în-văţămîntul devine una din sarcinile şi activităţile principale ale ordinului şi, totodată, una din frînele dezvoltării învăţămîntului în limba naţională. Ordinul, a cărui deviză este ad majoram Dei glo-riam, preconizează apostolatul de orice fel (învăţămînt, formaţie spirituală, misiuni, cercetări exegetice, erudiţie, cercetări ştiinţifice etc), precum şi sanctificarea personală a subiectului, socotită ca mij­loc necesar apostolatului.

⁵ De fapt, iezuiţii aveau monopolul învăţămîntului. V. şi nota anterioara.

⁶ Antonio Escobar y Mendoza, iezuit spaniol (1587—1669), au­torul unor lucrări de cazuistica, atacat de Pascal în Provinciale.

* La aceste NOTE trimit cifrele arabe din text. Numerotarea este continuă.

729

„Escobar" este folosit în sens peiorativ pentru a desemna o per­soană ipocrită, vicleană, care, prin raţionamente subtile şi restricţii mentale, ştie să-şi pună de acord conştiinţa cu pasiunile şi inte­resele. Sînt defectele atribuite curent iezuiţilor.

⁷ Moliniştii sînt adepţii opiniilor iezuitului spaniol Luis Molina (1535—1601), privitoare mai ales la graţia divină. Fără să con­teste caracterul supranatural al graţiei şi atotputernicia divină, Mo­lina insistă asupra efortului uman ca obiect al conştiinţei, mani­festare a libertăţii invividului. Această opinie a avut chiar de la apariţie (1588), partizani şi adversari îndîrjiţi.

⁸ Reverendul părinte FmtiQois Catrmi (1659—1737), membru al ordinului iezuiţilor, unul din fondatorii Jurnalului de la Tr«-voux (v. in\ra) şi autor a numeroase lucrări istorice.

Pierre Rouille (1657—1712), diplomat francez, însărcinat cu nu­meroase şi importante misiuni. Nu aparţinea vreunui ordin reli­gios, aşa că titlul comun de „fraţi", atribuit de Voltaire, este, de bună seamă, o generalizare maliţioasă.

⁹ Pierre Lemoyne (1602—1672), iezuit francez, poet. Referinţa lui Voltaire este, fără îndoială, la poemul închinat lui Saint-Louis ou le heros chrJtien. Pierre Lemoyne a scris numeroase lucrări de doctrină religioasă, volume de poezii. Sînt citate mai ales La ga­lerie des femmes far-tes (1647), La dâvotion aisee (1652). Operele lui nu sînt lipsite de calităţi, dar au fost socotite curînd ca exemple ale „stilului baroc".

¹⁰ Părintele Jean-Antoine Du Cerneau, iezuit şi scriitor francez (1670—1730). Fabulist, autor de poezii în latină şi franceză, al unei Hlstoijg des demier.es r4ooluiions de Perse (1728), este cu­noscut mai ales ca autor de piese de teatru scrise pentru elevii din colegiile iezuite.

"' Amusement philosophique sur le langage des bestes (1739), de Guillaume-Hyacinthe Bougeanî. Autorul se ocupă de această ches-. tiune, astăzi obiect al unor cercetări cu adevărat ştiinţifice, ca „om de lume", însă fără să invoce legendele sau miracolele, ci observînd cu atenţie „natura". în esenţă, este susţinută ideea că animalele au capacitatea de cunoaştere şi că această cunoaştere presupune existenţa unui mijloc — limbaj — de transmitere. Poziţia este în mod făţiş anti-carteziană, doarece Descartes afirmase că animalele sînt doar nişte „maşini".

¹² Clelie, roman în zece volume de Madeleine de Scuderu (1654— 1660). Subiectul este luat din istoria Romei antice, dar este dezvol­tată mai ales o tramă galantă. în acest roman, care a cunoscut la apariţie un succes imens, se află faimoasa „hartă a ţării iubirii" (Carie du Tendre). Convenţiile romaneşti din această carte pot fi ridiculizate cu uşurinţă, însă autoarea are incontestabile daruri de psiholog şi moralist.

¹³ Pietm Awtino (1492—1556), scriitor italian. Trăieşte la Cur­tea papilor Leon al X-lea şi Clement al VH-lea, de a căror protecţie şi recomandare se bucură necontenit; astfel poate frecventa curtea prinţilor şi a regilor, din toată Europa, pe care-i încîntă şi-i terori­zează în acelaşi timp cu linguşeli, ameninţări, şantaj. Venal, îşi oferă serviciile de scriitor celui care plăteşte mai bine. Ariosto l-a numit „flagelul prinţilor", iar Tiţian, „un condottiere- al literaturii". A lăsat scrieri obscene şi calomnioase (Pasquinate), capitoli şi canzoni satirice şi licenţioase (Sonnetti lussuriosi), piese de teatru, dialo­guri, scrisori.

730

¹⁴ Journal de Trsvoux sau Memoires pour semir ă l'histoice des sciences et des aris a apărut începînd din 1701 la Trevoux (Bourgogne), unde, încă din 1603, exista o tipografie. Era redactat şi patronat de iezuiţi. Părintele Berthier, director între 1745 şi 1762, a luptat cu vehemenţă împotriva enciclopediştilor şi a spiritului novator din veacul Luminilor. A avut conflicte foarte violente cu Voltaire. în 1762, după expulzarea iezuiţilor, Jurnalul şi-a schimbat orientarea, iar din 1768, a apărut sub numele de Jourjial -des şctences et des beaux-arts.

¹⁵ „Scrisoarea provincială" este, evident, de Pascal, prieten şi apărător al janseniştilor de la Port-Royal şi adversar declarat al iezuiţilor.

Port-Royal-des-Champs (valea rîului Chevreuse) fusese un cen­tru de spiritualitate creştină care, prin propagarea jansenismului, şi-a atras, în multe rînduri, represaliile autorităţilor a căror poli­tică era inspirată de iezuiţi. Obligată la concesii ca să poată supra­vieţui, mînăstirea îşi pierde din vechea ei strălucire spirituală şi devine mai ales un loc de întîlniri al învăţaţilor, scriitorilor etc, care formează un grup de intelectuali nonconformişti; ostilitatea regelui le aduce excomunicarea (1707), desfiinţarea mînăstirii şi chiar dărîmarea ei şi profanarea cimitirului (1710—1712). La Port-Royal-des-Champs a funcţionat o şcoală care prefigura învăţămîn-tul în limba franceză (spre deosebire de cel organizat de iezuiţi, care se făcea în limba latină). Pentru a sprijini acest învăţămînt (de care a beneficiat Racine, de pildă), au fost scrise cărţi dintre care Gramatica şi, mai ales, Logica, sînt reprezentative pentru în­treaga ideologie a secolului clasic.

™ Michel Le Tellier (1643—1719), iezuit francez. în 1709, este chemat la Curte pentru a deveni confesorul lui Ludovic al XlV-lea după moartea Părintelui Lachaise. A contribuit la distrugerea mînăs­tirii Port-Royal-des-Champs, a instigat în general spiritele împo­triva protestanţilor, a ajutat la obţinerea bullei Unigenitus împo­triva janseniştilor.

Pierre FratiQois Guyot Desţontaines (1685—1745). Iezuit, pro­fesor de retorică la TJourges. în 1715 părăseşte ordinul şi se insta­lează la Paris. Amestecat într-o afacere de moravuri, risca o con­damnare la galere, dar datorită intervenţiei lui Voltaire a fost eli­berat. Cu toate acestea, Desfontaine l-a atacat pe Voltaire, care i-a replicat cu duritate, iar disputa a continuat mulţi ani. Voltaire se referă adesea la acest incident în Corespondenţă.

¹⁸ Liceul Louis-le-Grand este fostul colegiu Clermont, fondat în 1561 de iezuiţi. în 1682, în semn de recunoştinţă faţă de protecţia acordată de Ludovic al XlV-lea, colegiul ia numele de Louis-le-Grand, pe care îl poartă şi astăzi, deşi în timpul revoluţiei din 1789 şi al celor două imperii şi-a schimbat de mai multe ori numele. Este unul din foarte marile licee pariziene. Voltaire îşi făcuse stu­diile aici, avîndu-l ca profesor, printre alţii, pe abatele d'Olivet.

¹⁹ Place de Grive este numele pe care l-a purtat, pînă în 1806, „la place de l'Hotel de Viile", din Paris. Era numită astfel deoa­rece cobora în pantă domoală pînă la malul Senei, acoperit cu prun-diş (fr. greve). Din timpul domniei lui Carol al V-lea (1364—1380), execuţiile capitale au avut loc în această piaţă. Tot aici se adunau muncitorii fără lucru.

²⁰ David Hume (1711—1776), filosof şi istoric scoţian. Filosofia lui se sprijină atît pe sensualismul lui Locke, cît şi pe empirismul