Sau optimismul

îmi pui mereu întrebări cărora nu li se poate da răs­puns decît prin presupuneri. Dac-aş îndrăzni să fac încă o speculaţie, aş spune ca esenţa Fiinţei supreme, a acestei Fiinţe eterne, păstrătoare, distrugătoare şi reproducă­toare, fiind de a acţiona, este imposibil să nu fi acţionai dintotdeauna. Operele eternului Demiurgos au fost în mod necesar eterne, aşa cum, de îndată ce un soare exista, e necesar ca razele sale sa străpungă spaţiul în linie dreaptă.

CALICRAT

îmi răspunzi prin comparaţii: mă faci să bănuiesc ca nu vezi prea limpede lucrurile despre care vorbim; încerci să le limpezeşti şi, oricîtă osteneală îţi dai, -te întorci mereu, în ciuda voinţei tale, la sistemul epicu-rienilor noştri, care atribuie totul unei forţe oculte, ne­cesităţii. Tu numeşti această forţă ocultă Dumnezeu, iat ei o numesc natură.

EVHEMEROS

Nu m-ar supăra să fiu pus alături de adevăraţii epicu-rieni, care sînt oameni de bine, foarte înţelepţi şi foarte respectabili; dar nu sînt de acord cu cei ce nu admit existenţa zeilor decît pentru a-şi bate joc de ei, repre-zentîndu-i ca pe nişte bătrîni dezmăţaţi, nefolositori, abrutizaţi de vin, mîncare şi dragoste.

în ceea ce-i priveşte pe bunii epicurieni, care nu caută fericirea decît în virtute, dar care nu admit decît existenţa unei puteri tainice a naturii, eu sînt de părerea lor, cu condiţia ca ei să recunoască această putere se­cretă ca fiind cea a unei fiinţe necesare, eterne, pu­ternice, inteligente: căci fiinţa care judecă, numită om,

662

1

nu poate fi opera decît a unui maestru foarte inteligent, numit Dumnezeu.

CALICRAT

Le voi comunica gîndurile tale şi aş vrea ca ei să te accepte ca pe confratele lor.

AL TREILEA DIALOG Despre filozofia lui Epicur şi despre Teologia greacă

CALICRAT

Am vorbit cu bunii noştri epicurieni. Majoritatea con­tinuă să creadă că doctrina lor nu este, în fond, deloc dife­rită de a ta. Şi tu susţii existenţa unei puteri eterne, oculte, invizibile; şi cum ei sînt oameni de bun-simţ, recunosc că trebuie ca această putere să fie gînditoare, de vreme ce a creat animale care gîndesc.

EVHEMEROS

E un mare pas în cunoaşterea adevărului; însă în ceea ce priveşte pe cei care îndrăznesc să spună că ma­teria poate avea prin ea însăşi facultatea gîndirii, îmi este cu neputinţă să judec la fel ca ei, căci eu plec de la un principiu: „Pentru a da naştere unei fiinţe gîn­ditoare, trebuie să fii o fiinţă gînditoare", iar ei pleacă de la o supoziţie: „Gîndirea poate fi dată de o fiinţă care nu gîndeşte", să spunem mai mult, de o fiinţă care nu există: căci am văzut limpede că nu există o fiinţă numită naturală, aceasta nefiind decît un nume abstract dat mulţimii lucrurilor.

CALICRAT

Spune-mi în ce fel această putere tainică şi nesfîr-şita j>e care o numeşti Dumnezeu ne dă viaţa, simţurile şi gîndirea. Avem, oare, un suflet? Ajunge el în trupul nostru atunci cînd sîntem în embrion în Irupul mamei? Unde merge atunci cînd trupul dispare?

EVHEMEROS

Sînt convins că Dumnezeu ne-a dăruit nouă, anima­lelor, vegetalelor stelelor şi grăunţelor de nisip tot ceea ce avem toate facultăţile, toate proprietăţile noastre fcste o arta atit de profundă şi de neînţeles în organele

44 Volta

663

care ne aduc pe lume, care ne fac să trăim, care ne fac să gîndim, şi în legile cărora li se supun toate lucrurile, încît mă simt uimit şi copleşit atunci cînd îndrăznesc să privesc cea mai neînsemnată parte din acest resort universal ce le dă viaţă tuturor.

Am, la început, simţuri care-mi produc plăcere sau durere. Am idei, imagini ce-mi vin prin simţurile mele şi care pătrund în mine fără să le chem. Acestor idei nu eu le dau naştere; şi cînd se adună în mine într-o cantitate suficientă, sînt uluit simţind puterea de a ex­prima unele dintre ele. Proprietatea ce se dezvoltă în mine, de a-mi reaminti ceea ce am văzut şi ceea ce am simţit, face să alătur în capul meu imaginea dădacei mele celei a mamei, şi imaginea casei în care am crescut celei a casei vecine. Unesc astfel o mie de idei diferite, dintre care n-am creat nici una: aceste operaţii sînt efectul unei alte facultăţii, aceea de a repeta cuvintele pe care le-am auzit şi a le da un înţeles. Mi se spune că toate acestea poartă numele de memorie.

In sfîrşit, după ce timpul a întărit puţin organele mele, mi se spune că facultăţile mele de a simţi, de a-mi aminti, de a asocia idei sînt ceea ce se numeşte suflet.

Acest cuvînt nu înseamnă şi nu poate să însemne decît ceea ce ne animă. Toate naţiunile orientale au nu­mit viaţă ceea ce noi numim suflet: avem facultatea de a da nume generale şi abstracte lucrurilor pe care nu le putem defini.* Dorim, dar nu există în noi o fiinţă reală care să se numească dorinţă. Vrem, dar nu există în inima noastră o persoană numită voinţă. Creăm ima­gini fără să existe în creier o fiinţă anume care imagi­nează. Oamenii din toate ţările — prin aceasta înţeleg oamenii care raţionează — au inventat termeni generali pentru a exprima toate operaţiile, toate efectele a ceea ce simt şi a ceea ce văd: au numit viaţa şi moartea,

* Concepţie importantă pentru gîndirea lui Voltaire: ideile generale sau abstracte nu sînt decît cuvinte comode ce nu acoperă nici o realitate concretă. Pericolul este de a lua aceste cuvinte drept lucruri şi fiinţe reale: de unde erorile de filozofie, super­stiţiile, ridicarea la rang de cunoştinţă a misterului şi a visului. Se va observa cu cîtă precizie şi preocupare pentru luciditate analizează Voltaire noţiunea abstractă de suflet, şi de asemenea cu cîtă răbdare revine, în ultimii ani ai vieţii, asupra acestei pro­bleme fundamentale, pe care are curajul de a nu o rezolva în sensul certitudinii liniştitoare a nemuririi. (N.ed. fr.)

664

forţa şi sfăbiciunea. Nu există, totuşi, o fiinţă reală care să fie slăbiciune, sau forţă, sau moarte, sau viaţă; însă acest fel de a ne exprima este atît de comod, încît a fost adoptat dintotdeauna de naţiunile înzestrate cu ju­decată.

Dacă aceste expresii au folosit la uşurarea exprimării, ele au dus şi la multe neînţelegeri. Pictorii, de exemplu, şi sculptorii, au vrut să reprezinte forţa, şi au închipuit un bărbat impunător, cu pieptul păros şi braţe muscu­loase; au desenat un copil pentru a da o idee despre slăbiciune. Au fost personificate astfel pasiunile, vir­tuţile, viciile, anii şi zilele. Oamenii s-au obişnuit, prin această deghizare continuă, să ia toate facultăţile" lor, toate proprietăţile lor, toate raporturile lor cu restul naturii, drept fiinţe reale, iar cuvintele drept lucruri.

Din acest cuvînt suflet, care este abstract, ei au făcut o persoană ce locuieşte în trupul nostru; au împărţit această persoană în trei, şi pretinşi filozofi au spus că acest număr trei e perfect, fiindcă se compune din uni­tate şi dualitate. Ujia dintre aceste părţi au făcut-o să domnească peste cele cinci simţuri şi au numit-o psyche; alta se află în piept, şi anume pneutna, răsuflarea, res­piraţia, spiritul; a treia este în cap, şi e gîndirea, nous. Din aceste trei suflete l-au făcut pe al patrulea, atunci cînd eşti mort, pe nume skia, umbre, duhuri sau spiri-duşi.

S-a ajuns curînd să nu se mai înţeleagă nimic atunci cînd se pronunţă acest cuvînt, suflet. El a făcut să se nască o mie de întrebări ce-i obligă pe savanţi să tacă şi le permite şarlatanilor să vorbească. Aceste suflete, se spune, vin, oare, toate de la primul bărbat creat de eternul Demiurgos sau de la prima femeie? Sau, poate, s-au format în altă parte, toate deodată, pentru a coborî apoi, pe rînd, printre noi? Substanţa lor este, oare, eter sau foc, sau, poate, nici unul, nici celălalt. Femeia sau bărbatul dau drumul unui suflet împreună cu lichidul prolific? Apare el în uter înainte sau după ce membrele copilului au prins formă? Simte, gîndeşte, oare, în înve­lişul de amnios în care este închis fătul? Fiinţa sa creşte împreună cu trupul? Toate sufletele sînt de aceeaşi na­tură? Nu există nici o diferenţă între sufletul lui Orfeu şi cel al unui imbecil?

După ce acest suflet a reuşit să iasă din mitra în care a zăcut nouă luni, între o vezică plină de urină şi un maţ

665

umplut cu excremente, oamenii au îndrăznit să se în­trebe dacă această persoană a ajuns în acea cloacă cu o idee clară asupra infinitului, eternităţii, abstractului şi concretului, frumosului, binelui, adevărului şi ordinii. Apoi s-au certat pentru a şti dacă această sărmană creatură gîndea, ca şi cum ai gîndi într-un somn greu şi profund, într-o beţie adîncă, în golul de idei ce rezultă dintr-o apoplexie completă sau dintr-o epilepsie. Cîte dispute absurde, Dumnezeule, între toţi aceşti orbi despre natura culorilor! în sfîrşit, ce se întîmplă c acest suflet atunci cînd trupul nu mai există? Marii preceptori ai neamului omenesc, Orfeu, Homer, au spus: el este skia, umbră, duh. Ulise vede la intrarea în infern spirîduşi, umbre, ce vin să lingă sînge şi să bea lapte dintr-o groapă. Vrăjitori şi vrăjitoare, cu spirit de Python, evocă fantome, umbre ce se ridică de pe pamînt. Există suflete cărora vulturii le mănîncă ficatul; altele se plimbă veşnic pe sub copaci, şi aceasta e fericirea suverană, paradisul lui Homer.

Oamenii cinstiţi n-au fost satisfăcuţi de aceste ne­numărate copilării. Eu am luat hotărîrea să mă întorc către Dumnezeu şi să-i spun: „Ţie, stăpîn absolut al na­turii, îţi datorez totul; tu m-ai înzestrat cu darul sim­ţirii şi al gîndirii, aşa cum mi-ai dat şi facultatea de a digera şi de a merge. îţi mulţumesc şi nu-ţi cer să-mi dezvălui secretul tău". Această rugăciune este, după părerea mea, mai rezonabilă decît zadarnicele şî interminabilele dispute despre psyphe, pneuma, nous şi skia.

CALICRAT

Dacă tu crezi că Dumnezeu e cel care ne ţine loc de suflet, nu eşti, deci, decît o maşină căreia Dumnezeu îi împinge rotiţele: eşti în el, vezi totul în el, el acţio­nează în tine. Fii sincer, găseşti oare acest sistem mai bun decît al nostru?

EVHEMEROS

Prefer să am încredere în Dumnezeu decît în mine. Cîţiva filozofi gîndesc astfel; chiar numărul lor mic ma face să cred că au dreptate. Ei susţin că acela care creează trebuie să fie stăpînul operei sale şi că nimic nu se poate întîmplă în univers fără a se supune crea­torului suveran.

668

CALICRAT

Cum?! îndrăzneşti să spui că Dumnezeu este ocupat fără încetare ca să pună în mişcare toate aceste maşini?

EVHEMEROS

Doamne fereşte! Iată în ce fel toate disputele au pus în gura adversarului ceea ce el n-a spus niciodată. Eu pretind, dimpotrivă, că suveranul etern a stabilit dintot-deauna legile sale, care vor fi mereu respectate de toate fiinţele. Dumnezeu a poruncit o dată, iar universul se supune veşnic.

CALICRAT

Mi-e teamă ca teologii mei epicurieni să nu-ţi repro­şeze că faci din Dumnezeu autorul păcatului: căci dacă el te conduce şi tu faci o greşeală, înseamnă că el e cel care o comite.

EVHEMEROS

Acesta e un reproş ce poate fi făcut tuturor sectelor, cu excepţia ateilor; orice sectă care admite deplinătatea puterii divine o acuză de delictele pe care nu le îm­piedică. Ea îi spune lui Dumnezeu: „Stăpîne al tuturor lucrurilor, trebuie să îndepărtezi tot răul; este greşeala ta dacă laşi duşmanul să intre în lăcaşul pe care tu l-ai clădit". Dumnezeu îi răspunde: „Fiica mea, au nu pot face lucruri contradictorii, e contradictoriu ca răul să nu existe acolo unde binele există; e contradictoriu să existe foc, iar acest foc să nu poată da naştere la in­cendiu; să existe apă, iar această apă să nu poată îneca un animal".

CALICRAT Găseşti că această soluţie este suficientă?

EVHEMEROS Nu cunosc alta mai bună.

CALICRAT

Ai grijă, se va spune că adoratorii zeilor din Egipt şi din Grecia au judecat mai consecvent decît tine atunci cînd au inventat un Tartar unde crimele sînt pedepsite: atunci dreptatea divină e justificată.

667

EVHEMEROS

Ciudată manieră de a justifica zeii! Şi ce zei! Adul­teri, ucigaşi, pisici şi crocodili? E vorba de a şti pentru ce există răul. Grecii şi egiptenii îi explică, oare? îi schimbă natura? îndulcesc grozăviile prezentîndu-ne o serie de crime şi de chinuri veşnice? Aceşti zei nu sînt, oare, nişte monştri de barbarie dînd naştere unui Tantal care-şi mănîncă fiul, pentru a fi apoi devorat de foame, rămînînd la masă un şir nesfîrşit de secole? Un alt prinţ îşi învîrte fără încetare roata înconjurată de şerpi; pa­truzeci şi nouă de fiice ale unui rege şi-au sugrumat soţii şi umplu pe veşnicie un butoi gol; desigur, ar fi fost cu mult mai bine ca aceste patruzeci şi nouă de fiice şi toţi ceilalţi prinţi blestemaţi să nu fi fost niciodată pe lume: nimic nu era mai simplu decît să-l fi scutit de existenţă, de crime şi de suplicii. Grecii tăi îşi des­criu zeii ca pe nişte tirani şi călăi nemuritori, ocupaţi fără încetare să dea naştere unor urime trecătoare şi să impună apoi suplicii fără sfîrşit. Vei recunoaşte că această teologie e infernală. Cea a epicurienilor e mai umană; îndrăznesc, însă, să cred că a mea este mai divină: Dum­nezeul meu nu e nici nu voluptuos leneş, ca acela al lui Epicur, nici un monstru barbar ca zeii Egiptului şi Greciei.

CALICRAT

Dumnezeul tău îmi place mai mult decît toţi cei­lalţi, dar îmi mai rămîn destule scrupule: am să te rog să mi le risipeşti în următoarea noastră convorbire.

EVHEMEROS

Nu-ţi voi împărtăşi niciodată părerile mele decît ca pe nişte îndoieli.

AL PATRULEA DIALOG

Dacă unzeu care acţionează nu e de preferat zeilor lui Epicur, care nu fac nimic

CALICRAT

Sînt convins că întreg pămîntul, şi tot ceea ce-l în­conjoară, genurile uman şi animal, şi tot ceea ce este dincolo de noi, într-un cuvînt, universul, nu s-au format

668

de la sine şi că peste tot domneşte o artă infinită; pri­mesc cu respect ideea unui creator unic, a unui stăpîn suprem, pe care numeroasa sectă a epicurienilor o res­pinge. Presupun că acest suveran al materiei este, în multe privinţe, ceea ce era Dumnezeul lui Timeus, Dum­nezeul lui Ocellus Lucanus şi al lui Pitagora: el n-a creat materia din neant, căci neantul, aşa cum ştii» n-are proprietăţi; din nimic nu se naşte nimic, rfîmic nu se întoarce în nimic; cred că universalitatea lucrurilor a emanat de la acest Dumnezeu, care singur există prin el însuşi şi a cărui operă sînt toate celelalte; el a orînduit totul după legile universale care rezultă atît din, înţe­lepciunea, cît şi din puterea sa; sînt de acord cu o mare parte din filozofia ta, deşi ea îi revoltă pe majoritatea înţelepţilor noştri, însă două mari dificultăţi mă opresc: mi se pare că nu-l faci pe Dumnezeul tău nici suficient de liber, nici suficient de drept.

Nu e liber, de vreme ce el este fiinţa necesară de Ia care imensitatea lucrurilor a emanat în mod necesar; nu e drept, căci majoritatea oamenilor de bine sînt per­secutaţi în timpul vieţii lor, şi să nu-mi spui mie că Ii se face dreptate după ce ei nu mai sînt şi că sceleraţii sînt pedepsiţi după moarte. Religiile greacă şi egipteană au un mare avantaj asupra teologiei tale. Ele au ima­ginat pedepse şi răsplăţi. Acesta mi se pare a fi singurul fel de a conduce oamenii: pentru ce îl treci cu-vederea?

EVHEMEROS

Am să-ţi răspund în legătură cu libertatea, iar apoi am să-ţi răspund în legătură cu dreptatea. A fi liber în­seamnă a face ceea ce vrei; şi, cu siguranţă, Dumnezeu a făcut tot ceea ce a vrut. A binevoit să ne transmită o parte din această admirabilă libertate, de care ne bu­curăm atunci cînd acţionăm după voinţa noastră. A îm­pins bunătatea pînă la a da acest privilegiu tuturor ani­malelor, care fac ceea ce vor, după puterile lor.

Deşi Dumnezeu e foarte puternic şi foarte liber, n-am să-ţi spun, totuşi, că este astfel fără limite; căci, în ciuda a ceea ce spun geometrii, eu nu ştiu ce înseamnă infinitul actual. îţi voi spune doar că Dumnezeu nu e liber să facă imposibilul, fiindcă aceasta este o contra­dicţie în termeni; el nu e liber să facă astfel încît cele două laturi ale triunghiului lui Pitagora să formeze două pătrate mai mici sau mai mari decît pătratul format de

669

latura lungă, fiindcă ar fi o contradicţie, un lucru impo­sibil. Este oarecum ceea ce ţi-am spus: Dumnezeu e atît de perfect, încît n-are libertatea de a face rău.

în ceea ce priveşte dreptatea sa, ai rîde de mine dacă ţi-aş vorbi despre infernul grecilor. Cîinele Cerber care latră din cele trei guri ale sale, cele trei Parce, cele trei Eumenide sînt închipuiri atît de ridicole, încît fac şi co­piii să rîdă. Dumnezeu nu mi s-a arătat, nu m-a făcut să-l văd pe Alexandru biciuit de cele trei furii ale infernului pentru că l-a trimis la moarte într-un mod atît de ne­drept pe Calistene⁹¹; şi nu l-am văzut pe Calistene stînd la masă cu Dumnezeu în al zecelea cer, bînd nec­tar servit de mîna lui Hebe. Dumnezeu mi-a dat destulă raţiune pentru a mă convinge de existenţa sa; nu mi-a dat însă o vedere atît de pătrunzătoare încît să văd ce se petrece pe malurile Flegetonului şi în Empireu. Rămîn într-o respectuoasă tăcere în privinţa pedepselor cu care-i osîndeşte pe criminali şi a recompenselor pen­tru cei drepţi. Tot ceea ce-ţi pot spune este că n-am văzut niciodată vreun om rău fericit, dar că am văzut mulţi oameni cumsecade foarte nenorociţi: asta mă su­pără şi mă pune în încurcătură; însă epicurienii au de luptat cu aceleaşi greutăţi. Ei sînt, probabil, asemenea mie, gem ca şi mine văzînd cum triumfă crima atît de des şi cum virtutea e călcată de picioarele păcătoşilor. E o atît de mare mîngîiere pentru nişte oameni cinstiţi, aşa cum sînt bunii epicurieni, aceea de a nu avea nici o speranţă?

CALICRAT

Aceşti epicurieni au asupra ta o superioritate certă: n-au reproşuri de făcut unei fiinţe supreme, unui Dum­nezeu drept, care lasă virtutea fără ajutor; n-au recunos­cut existenţa zeilor decît din bună-cuviinţă, pentru a nu înfuria plebea Atenei; dar nu fac din ei creatori ai oa­menilor, judecători ai oamenilor, călăi ai oamenilor.

EVHEMEROS

Epicurienii tăi sînt, oare, mai buni prieteni ai omului, dau o temelie mai solidă virtuţii, împacă mai bine du­rerile noastre nerecunoscînd decît nişte zei inutili, ocu­paţi să bea şi să mănînce? Vai, ce importanţă are că, într-un colţ al Siciliei, există o mică societate de animale

670

cu două picioare, care gîndesc bine sau rău despre pro­videnţă?

Pentru a şti dacă vom fi fericiţi sau nefericiţi după moartea noastră, ar trebui să ştim dacă poate exista în noi ceva înzestrat cu simţire, după ce toate orgartele sim­ţirii sînt distruse, ceva are să gîndească după ce cre­ierul, în care se năşteau gîndurile, este mîncat de viermi şi după ce şi viermii şi creierul s-au transformist îrfţărî-nă; dacă o facultate, o proprietate a unui animal îşi pot continua existenţa după ce animalul a dispărut. Aceasta e o problemă pe care nici o sectă n-a putut-o rezolva pînă astăzi, nimeni nu-i înţelege nici măcar sensul: căci dacă, în timpul unei mese, cineva va întreba: „Iepurele acesta din farfurie şi-a păstrat, oare, facultatea de a alerga? Porumbelul acesta şi-a păstrat facultatea de a zbura?", întrebările vor fi absurde şi vor trezi rîsul. Pentru ce? Fiindcă imposibilul, contradictoriul din ele sare în ochi. Am văzut că Dumnezeu nu poate face ceea ce este impo­sibil, contradictoriu.

Dar dacă în animalul gînditor, numit om, Dumnezeu ar fi pus o scînteie invizibilă, impalpabilă, ceva mai greu de atins decît atomul unui element, ceea ce filozofii greci numesc monadă; dacă această monadă ar fi indestructi­bilă, dacă ea ar fi cea care gîndeşte şi simte în noi, atunci nu mai văd că ar fi absurd să spui: Această mo­nadă poate să existe, poate să aibă idei şi simţjre după ce trupul al cărui suflet îl formează va dispărea.

CALICRAT

Vei recunoaşte că, dacă inventarea acestei monade nu este total absurdă, ea e, totuşi, foarte hazardată, şi nu trebuie să-ţi întemeiezi filozofia pe probabilităţi. Dacă ar fi permis să faci dintr-un atom un suflet nemuritor, epicurienilor le-ar reveni acest drept, căci ei sînt inven­tatorii atomilor.

EVHEMEROS

într-adevăr, nu ţi-am prezentat monada mea ca pe o demonstraţie; ţi-am propus-o ca pe o închipuire gre­cească ce-ţi permite să vezi, deşi într-un mod imperfect, în ce fel o parte invizibilă şi esenţială din noi înşine ar putea, după moartea noastră, să fie pedepsită sau răs­plătită, să se scalde în delicii sau să sufere în dureri; nu ştiu nici măcar dac-aş putea, cu raţionamentele şi

671

supoziţiile mele, să reuşesc a afla dreptatea în pedepsele pe care Dumnezeu le-ar da oamenilor după moartea lor, căci mi s-ar putea spune: Nu el este cel care, dîndu-le naştere, i-a determinat să facă rău? în cazul acesta, pentru ce să fie pedepsiţi? Există, poate, alte maniere de a justifica Providenţa; însă noi nu le putem cunoaşte.

CALICRAT

Mărturiseşti că nu ştii ce este nici sufletul despre care îmi vorbeşti, nici Dumnezeul pe care-l propovădu­ieşti?

EVHEMEROS

Da, mărturisesc cu umilinţă şi cu durere; nu le pot cunoaşte substanţa, nu pot şti în ce fel se formează gîn-direa mea, nu-mi pot închipui cum este alcătuit Dumne­zeu: sînt un ignorant.

CALICRAT

Eu de asemenea: să ne mîngîiem unul pe celălalt Toţi oamenii ne sînt tovarăşi de ignoranţă.

AL CINCILEA DIALOG

Şărmanr oamenr care scormonesc într-un abis. Insffncful, principiu al oricărei acţiunr în genul animal

CALICRAT

Dacă nu ştii nimic, te rog, totuşi, să-mi spui ceea ce bănuieşti; nu mi te-ai explicat în întregime. Rezerva e un semn de neîncredere; un filozof lipsit de candoare nu este decît un om politic.

EVHEMEROS Nu sînt neîncrezător decît faţă de mine însumi.

CALICRAT

Vorbeşte, vorbeşte; cîteodată, încercînd la întîmplare, o nimereşti.

EVHEMEROS

Ei bine, bănuiesc că oamenii din toate timpurile, din toate locurile, n-au spus niciodată şi nici n-au putut să

672

spună decît banalităţi despre toate lucrurile de care vrei să-ţi vorbesc; bănuiesc mai ales că nu ne e de nici un folos să ştim mai mult despre ele.

CALICRAT

Cum, de nici un folos! Nu este, dimpotrivă, absolut necesar să ştim dacă avem un suflet şi din ce e făcut? N-ar fi, oare, cea mai mare dintre plăceri să Vezi cu lim­pezime că puterea sufletului este diferită de esenţa sa, că ea e totul şi că are virtutea senzitivă deplină fiind formă şi entelechie, cum a spus atît de bine Aristotel,* şi mai ales că sinderesa nu este o putere obişnuită?

EVHEMEROS

Toate acestea sînt foarte frumoase; dar o cunoaştere atît de sublimă pare a ne fi interzisă. Dacă Dumnezeu nu ne-a dat-o, pesemne că nu ne este necesară. Lui îi dato­răm, fără îndoială, tot ceea ce ne poate servi pentru a ne conduce în viaţă, raţiune, instinct, facultatea de a începe mişcarea, facultatea de a da viaţă unei fiinţe din specia noastră. Primul dintre aceste daruri este cel care ne deosebeşte de toate celelalte animale; însă Dum­nezeu nu ne-a făcut niciodată să ştim care este princi­piul raţiunii: deci, n-a vrut ca noi să-l cunoaştem. Nu putem nici măcar să ghicim pentru ce mişcăm, un deget atunci cînd vrem s-o facem, care este raportul între această mişcare neînsemnată a unuia dintre membrele noastre şi voinţa noastră. între una şi cealaltă se află infinitul. Să doreşti să-i smulgi lui Dumnezeu secretul, să crezi că ştii ceea ce el ne-a ascuns e, cred, o blasfe­mie ridicolă.

CALICRAT

Cum?! N-am să ştiu niciodată ce este sufletul? Nu mi se va demonstra că am şi eu suflet?

EVHEMEROS

Nu, prietene.

*Sfîntul Toma explică minunat toate acestea de la întrebarea a LXXV-a pînă la întrebarea a LXXXIl-a, din prima parte din oumma; dar Evhemeros nu avea de unde să ştie. (N. a.)

673

CALICRAT

Spune-mi, atunci, ce este instinctul despre care mi-ai vorbit acum cîteva clipe. Mi-ai spus că Dumnezeu ne-a dăruit nu numai raţiunea, ci şi instinctul: mi se pare că aceasta proprietate nu e recunoscută decît animalelor, şi chiar că nu se ştie prea bine ce se înţelege prin ea. Unii spun ca este un suflet de un tel diferit de al nos­tru; alţii cred că e vorba de acelaşi suflet, însă cu alte organe; cîţiva visători au presunus ca n-ar fi decit o maşină: tu ce crezi?

EVHEMEROS

Eu cred că Dumnezeu ne-a dat totul, noua şi ani­malelor, şi că animalele sînt mult mai fericite decît fi­lozofii noştri; ele nu se frămîntă să afle ceea ce Dum­nezeu vrea să le rămînă necunoscut; instinctul lor este mai sigur decît al nostru; nu-şi fac o problemă din ceea ce se va întîmpla cu însuşirile lor după moarte: nicio­dată vreo albină n-a avut nebunîa să predice într-un stup că bîzîitul ei va trece într-o zi în barca lui Caron şi că umbra ei va face ceară şi miere în Cîmpiile Elizee; raţiunea noastră coruptă e cea care a plăsmuit aceste legende.

Instinctul nostru este cu mult mai înţelept, fără a şti nimic: datorită lui copilul suge sînul doicii sale, fâra a şti că el creează un vid în gura sa şi că acest vid for­ţează laptele să coboare în stomac; toate acţiunile sale sînt din instinct. De îndată ce prinde ceva putere, îşi pune mîinile în faţa capului atunci cînd cade. Dacă vrea să sară un şanţ, îşi ia avînt fugînd, fără a fi învăţat care este rezultatul masei sale înmulţită cu viteza. Cînd gă­seşte o bucată mare de lemn într-un rîu, dacă are pu­ţină îndrăzneală, se va sui pe ea pentru a ajunge pe malul ceălalt şi nu-i va trece prin cap că volumul lem­nului împreună cu cel al trupului său cîntăresc mai pu­ţin decît acelaşi volum de apă. Dacă vrea să ridice o pia­tră, se foloseşte de un băţ ca de o pîrghie, necunoscînd, desigur, teoria forţelor motrice.

Chiar şi acţiunile care par a fi efectul unei raţiuni născute din educaţie provin tot din instinct. El nu ştie ce este linguşirea; dar nu va pierde niciodată prilejul de a linguşi pe cel care-i poate da ceea ce doreşte. Daca vede un alt copil bătut, şi îi vede sîngele curgînd, strigă, plînge, crieamă în ajutor, fâra a sta pe gînduri.

674

CALICRAT

Defineşte-mi acest instinct, în legătură cu care îmi ciai atîtea exemple.

EVHEMEROS Este orice sentiment sau act care premerge reflecţiei.

CALICRAT _¥

îmi vorbeşti despre o calitate ocultă şi ştii că, astăzi, aceste calităţi, atît de dragi multor filozofi greci, sînt luate în rîs.

EVHEMEROS

Puţin îmi pasă; calităţile oculte trebuiau respectate, căci de la firul ,de iarbă pe care chihlimbarul îl atrage, pînă la drumul pe eare atîtea astre îl urmează în spa­ţiu; de la formarea unei gîze într-o bucată de brînză pînă la galaxie; fie că priveşti o piatră în cădere, fie că urmăreşti cursul unei comete ce străbate cerul, totul este calitate ocultă.

Acest cuvînt e mărturisirea respectabilă a ignoranţei noastre: marele arhitect al lumii ne-a lăsat să măsurăm, să calculăm, să eîntărim unele dintre operele sale, dar nu ne permite să descoperim primele resorturi. Calde-enii au bănuit că nu soarele este cel ce se învîrte în jurul planetelor, ci, dimpotrivă, planetele sînt acelea ce se ro­tesc în jurul lui pe orbite diferite; dar mă îndoiesc că se va putea descoperi vreodată care e forţa secretă ce le împinge dinspre apus înspre răsărit. Se va calcula căderea corpurilor; dar se va afla, oare, raţiunea primi­tivă a forţei care le face să cadă? Bărbaţii se îndeletni­cesc de multă vreme cu făcutul copiilor; dar nu ştiu în ce fel femeile lor reuşesc acest lucru: Hipocrate n-a de­bitat despre acest important mister decît raţionamente de moaşă. Veşnic vor avea loc dispute asupra factorului fizic sau moral; dar instinctul va conduce mereu în­tregul pămînt, eăci pasiunile sînt un produs al instinc­tului, şi pasiunile vor domni întotdeauna.

CALICRAT

Dacă e aţa, Dumnezeul tău nu este decît un zeu al răului; nu ne-a dat viaţă decît pentru a ne lăsa în voia unor pasiuni funeste: asta înseamnă a face oameni pen­tru a-i da pradă diavolilor.

675

EVHEMEROS

Deloc; există şi pasiuni foarte bune, iar el ne-a dat raţiunea pentru a le dirija.

CALICRAT

Şi raţiunea ce este? Ai să-mi spui din nou că e un alt fel de instinct?

EVHEMEROS

Oarecum: e un dar inexplicabil acela de a putea compara trecutul cu prezentul şi de a te gîndi la viitor. Iată originea oricărei societăţi, a oricărei instituţii, a ori­cărei poliţii. Acest cadou preţios este urmarea unui alt dar al Domnului, la fel de greu de înţeles, şi anume, memoria: alt instinct pe care-l avem deopotrivă cu ani­malele, dar într-un grad infinit superior lor, astfel încît ar trebui sa ne ia drept zei, dacă nu ne-ar mînca une­ori.

CALICRAT

înţeleg, înţeleg; Dumnezeu se preocupă să reamin­tească tinerelor vulpi că tatăl lor a fost prins într-o capcană; şi aceste vulpi, din instinct, evită capcana care a pricinuit moartea tatălui lor. Dumnezeu are grijă să-i facă pe siracuzani să-şi amintească de faptul că cei doi Denis ai noştri au fost răi conducători şi să inspire ra­ţiunii noastre guvernarea republicană. El aleargă la cîi-nele ciobănesc să-i spună să adune oile, de frica lupilor, pe care i-a creat tocmai pentru a mînca oile. El face to­tul, organizează, tulbură, repară, distruge; se abate în mod continuu de la toate legile sale şi-şi dă, inutil, multă osteneală. Este premoţiunea fizică, decretul predeter­minat, acţiunea lui Dumnezeu asupra creaturilor.*

EVHEMEROS

Sau mă înţelegi foarte prost, sau mă explici cu multă răutate. Eu nu pretind ca stăpînul naturii să se ames­tece în amănunte, deşi cred că nici un amănunt nu l-ar obosi sau înjosi; cred că el a stabilit legi generale, imua­bile, eterne, după care oamenii şi animalele se vor con-

*L'Aclion de Dieu sur Us creatures sau Le primotion physique, carte a teologului Boursier (1679— 1749). (N.ed.fr.)

S76

duce întotdeauna: ţi-am spus-o cu destulă limpezime.

Diagoras, autor al Sistemului naturii* afirmă, în lunga sa declamaţie, cam acelaşi lucru cu tine. Iată cu­vintele sale din capitolul IV, volumul II: „Dumnezeul nostru este ocupat fără încetare, producînd şi distru-gînd; în consecinţă, el nu poate fi numit imuabil în ceea ce priveşte felul său de a exista".

Diagoras pretinde că îl alcătuim pe Dumnezeul nostru din calităţi contradictorii: îl consideră o fantomă în­grozitoare şi ridicolă; să-mi permită, însă, să-i spun că-i o mare îndrăzneală să hotărăşti cu atîta uşurinţă în­tr-un subiect atît de grav. Să produci şi să distrugi al­ternativ, de-a lungul secolelor, urmînd legi mereu ace­leaşi, nu înseamnă să schimbi la întîmplare: dimpotrivă, înseamnă să fii mereu consecvent cu tine însuţi. Dum­nezeu dăruieşte viaţa şi moartea; dar el le dăruieşte tu­turor: a făcut ca viaţa şi moartea să fie necesare; e imuabil, executînd mereu acest plan al creaţiei, condu-cînd mereu într-un mod uniform. Dac-ar face ca unii oa­meni să trăiască veşnic, s-ar putea spune că nu e imu­abil; dar cînd toţi se nasc pentru a muri, permanenţa sa este cu atît mai mult constatată.

CALICRAT

Sînt de acord că Diagoras se înşală asupra acestui punct; n-are însă dreptate atunci cînd reproşează unor greci că-l prezintă pe Dumnezeu ca pe o fiinţă găunoasă, care a făcut lumea pentru gloria sa, pentru a primi apla­uze; că-l descriu ca pe un stăpîn dur şi răzbunător, care pedepseşte nesupunerea cea mai măruntă prin chinuri veşnice; că face din el un tată nedrept şi orb, care fa­vorizează din capriciu pe unii dintre copiii săi şi îi sor­teşte pe toţi ceilalţi unei nenorociri fără sfîrşit; că alege cîţiva virtuoşi spre a-i răsplăti pentru o virtute ce le era hărăzită şi face din toţi ceilalţi nişte ticăloşi, spre a-i pedepsi pentru crimele pe care nu puteau să nu le co­mită; în sfîrşit, că fac din Dumnezeu o fantomă absurdă şi un tiran barbar.

EVHEMEROS Acesta nu e zeul înţelepţilor: este zeul cîtorva preoţi

Lucrarea lui d'Holbach. (N. ed. fr.) 677

te

l\

ai zeiţei Siriei, care sînt ruşinea şi ororea neamului ome­nesc.

CALICRAT

Ei bine, defineşte-ne, în sfîrşit, Dumnezeul tău, pentru a ne spulbera îndoielile.

EVHEMEROS

Cred că ţi-am dovedit că el există, doar prin acest argument de necombătut: lumea este o operă admirabila; există, deci, un creator şi mai demn de admiraţie. Ra­ţiunea ne obligă să-i recunoaştem existenţa, nebunia în­cearcă să-l definească.

CALICRAT

A zice fără încetare: exista acolo ceva extraordinar dar nu ştiu ce este, înseamnă a nu şti nimic şi chiar a nu spune nimic.

EVHEMEROS

Aminteşte-ţi de acei călători care, acostînd pe o in­sulă, au găsit figuri geometrice desenate pe nisipul pla­jei. „Curaj, au spus ei, iată paşi ai oamenilor". Noi, stoi­cii, văzînd această lume, spunem: „Iată paşi ai lui Dum­nezeu."

CALICRAT

Arată-ne aceşti paşi, te rog.

EVHEMEROS

Nu i-ai văzut, oare, peste tot? Raţiunea, instinctul de care ne bucurăm nu sînt în mod evident daruri aK^v acestei mari Fiinţe necunoscute? Căci ele nu vin niu din noi înşine, nici din noroiul pe care trăim.

CALICRAT

Ei bine, reflectînd asupra a tot ceea ce mi-ai spus şi în ciuda tuturor dificultăţilor pe care râul, răspîndit pretutindeni pe pămînt, le face să se nască în mintea mea, nu renunţ, totuşi, la ideea că un Dumnezeu dom­neşte peste globul nostru. Dar gîndeşte-te, asemenea grecilor, că fiecare planetă l-ar avea pe al ei; că Jupiter. Saturn şi Marte domnesc asupra planetelor ce poarta

678

numele lor aşa cum regii Egiptului, Persiei şi Indiei domnesc fiecare peste ţara sa.

EVHEMEROS

Ţi-am dat de înţeles că nu cred nimic din toate aces­tea; şi iată argumentul. Fie că soarele se roteşte în ju­rul planetelor şi al pămîntului nostru, aşa cum îsi în­chipuie poporul de rînd, care nu crede decît ceea ce vede cu ochii; fie că pămîntul şi planetele se rotesc ele în jurul soarelui, aşa cum noii caldeeni au bănuit, şi cum e infinit mai probabil, este, totuşi, sigur că aceleaşi to­rente de lumină, plecînd în mod continuu de la soare înspre Saturn, ajung la toate aceste globuri în intervale de timp proporţionale cu depărtarea lor. E sigur că aces­te săgeţi de lumină se reflectă de pe suprafaţa lui Sa­turn către noi, şi de la noi către el, cu o viteză mereu i egală. Or, un mecanism atît de imens, o mişcare atît de rapidă şi de uniformă, o comunicare a luminii între glo­buri atît de îndepărtate, toate acestea par a nu putea fi întemeiate decît de aceeaşi Providenţă. Dac-ar exista mai mulţi zei la fel de puternici, sau ar avea vederi di­ferite, sau ar avea aceleaşi vederi; dacă n-ar fi de acord, n-ar exista decît haosul; dacă au toţi acelaşi scop, e ca şi cum n-ar exista decît un singur Dumnezeu. Nu trebuie înmulţite fiinţele, şi mai ales zeii, dacă nu e nevoie.

CALICRAT

Dar dacă marele Demiurgos, Fiinţa supremă, ar fi dat naştere unor zei subalterni pentru a conduce sub su­pravegherea lui; dac-ar fi încredinţat soarele nostru vizitiului său Apolo, o planetă — frumoasei Venus, alta — lui Marte, mările — lui Neptun, atmosfera — Iunonei; acest gen de ierarhie ţi-ar părea atît de ridicol?

EVHEMEROS

Mărturisesc că nu e nimic incompatibil în asta. Se poate, fără îndoială, ca marea Fiinţă să fi populat ceru­rile şi elementele cu creaturi superioare nouă; este un cîmp atît de vast, un spectacol atît de frumos pentru imaginaţia noastră, încît toate naţiunile cunoscute au îmbrăţişat această idee. Dar să nu admitem, crede-mă, aceşti semizei imaginari decît atunci cînd ne vor fi de-nionstraţi. Nu cunosc în univers, prin raţiunea mea, de­cît un singur Dumnezeu, a cărui existenţă ea mi-a dove-

⁴⁵ VolUi_re 679

dit-o, şi operele lui, cărora le sînt martor. Ştiu că este, fără a şti ce este: să ne mărginim, deci, să-i cercetăm operele.

AL ŞASELEA DIALOG