Sau optimismul

Plafon, Aristotel ne-au învăţat, oare, despre Dumnezeu şi despre formarea lumii?

CALICRAT

Ei bine, spune-mi întîi în ce fel a procedat Dumnezeu pentru a forma lumea. Care este sistemul tău în pri­vinţa acestei mari lucrări?

EVHEMEROS

Sistemul meu în ceea ce priveşte operele lui Dumne­zeu este ignoranţa.

CALICRAT

Dar dacă ai buna-credinţă de a mărturisi că nu cu­noşti secretul lui Dumnezeu, o vei avea şi pe aceea de a ne spune ce crezi despre cei care pretind că-l ştiu, ca, şi cum ar fi fost prezenţi în laboratorul lui. Aristotel şil Platon te-au învăţat ceva?

EVHEMEROS

M-au învăţat să nu mă încred în ceea ce au scris. Ştii că avem la Siracuza familia Arhimezilor, care cul­tivă fizica practică din tată în fiu: asta este ştiinţa ade­vărată întemeiată pe experienţă şi pe geometrie; această familie va ajunge departe dacă va continua, dar am fost foarte uimit cînd l-am citit pe divinul Platon, care a vrut, de asemenea, să folosească puţina geometrie pe care o ştia pentru a da o aparenţă de exactitate închi­puirilor sale.

După el, Dumnezeu şi-a propus să aranjeze cele patru elemente după dimensiunile unei piramide, ale unui cub, ale unui octaedru, ale unui icosaedru şi, mai ales, spune el, ale unui dodeeaedru: piramida a fost, în vîrful ei, sălaşul focului; aerul a avut pentru sine octaedrul; ico-saedrul a fost pentru apă; cubul a aparţinut de drept pămîntului, datorită solidităţii sale; dar triumful lui Platon este dodecaedrul. Căci această figură, fiind alcă-

680

tuită din douăsprezece feţe, ea formează zodiacul, compus din douăsprezece animale: aceste douăsprezece feţe se pot împărţi în treizeci de părţi, ceea ce formează în mod evident cele trei sute şaizeci de grade ale cercului pe care soarele îl parcurge într-un an.

Platon a luat aceste frumoase lucruri cuvînt cu cu-vînt de la Timeu Locrianul. Timeu le luase de la Pita -gora, iar Pitagora le ştia, se spune, de la, brahmani. E greu să împingi şarlatanismul mai departe; totuşi, Platon se întrece pe sine adăugind de la el că Dumnezeu, după ce şi-a consultat Verbul, adică inteligenţa, cuvîntul său, pe care-l numeşte fiu al lui Dumnezeu, a făcut lu­mea, compusă din pămînt, soare şi planete. El a zeificat lumea, dăruindu-i un suflet: toate acestea au alcătuit faimoasa trinitate a lui Platon. Şi pentru ce acest uni­vers era Dumnezeu? Pentru că era rotund, şi cercul este figura cea mai perfectă.

El explică toate perfecţiunile sau imperfecţiunile acestei lumi cu aceeaşi uşurinţă cu care a creat-o. Mai ales felul în care dovedeşte nemurirea sufletului omenesc, în Phedon, este de o claritate desăvîrşită:

„Nu spui tu, oare, că moartea e contrariul vieţii? Da.— Şi că ele se nasc una din cealaltă? — Da. — Ce naşte din viu? — Un mort.— Şi cine se naşte din mort? — Cel viu.— Deci, din morţi s-au născut toţi cei vii şi, în consecinţă, sufletele oamenilor se duc în infern după moartea lor? — Concluzia e sigură!"

Acesta e felul în care Platon îl face pe Socrate să raţioneze în dialogul Phedon. Istoria spune că Socrate, citind această scriere, a exclamat: „Cîte prostii îmi pune în seamă prietenul Platoni"

Dacă i s-ar fi arătat lui Dumnezeu tot ceea ce acest grec îi reproşează probabil ar fi spus; „Cîte prostii îmi pune în seamă grecul ăsta!"

CALICRAT

Da, Dumnezeu ar avea dreptate să-şi bată put,in joc de el. Reciteam ieri dialogul său intitulat Banchetul. Am rîs mult văzînd că Dumnezeu i-a creat pe bărbat şi pe femeie legaţi unul de celălalt prin buric, şi, totuşi, stă­teau unul în spatele celuilalt. N-aveau împreună decît un creier şi fiecare un chip. Purtau numele de andro­gin: acest animal era atît de mîndru că are patru braţe şi patru picioare, îneît a vrut să declare război cerului, asemenea titanilor. Dumnezeu, pentru a-l pedepsi, 1 a

681

tăiat în două; şi de atunci fiecare aleargă după jumă­tatea sa, pe care rareori o întîlneşte. Trebuie să mărturi­sesc că această idee de a-ţi căuta mereu jumătatea e in­genioasă şi plăcută; dar o asemenea glumă este, oare, demnă de un filozof? Legenda Pandorei este cu mult mai frumoasă şi explică mai bine greşelile şi nenorocirile speciei umane.*

Spune-mi acum ce crezi despre sistemul lui Aristotel, căci văd că acela al lui Platon nu-(i place.

EVHEMEROS

L-am văzut pe Aristotel: mi s-a părut a fi înzestrat cu un spirit mai larg, mai solid decît al maestrului său Platon, mai bogat în cunoştinţe adevărate. El este pri­mul care a făcut din raţionament o artă. Era nevoie de noua sa metodă. Recunosc că, pentru minţile înzestrate ea e inutilă şi obositoare; dar e foarte folositoare pentru a clarifica echivocurile sofiştilor care abundă în Grecia. El a descifrat cîmpul imens al istoriei naturale. Istoria sa despre animale este o frumoasă lucrare şi, ceea ce mă uimeşte şi mai mult, lui îi datorăm cele mai bune reguli ale poeticii şi retoricii; vorbeşte despre aceasta mai fru­mos decît Platon, care se fălea atît de mult cu spiritul său.

Aristotel admite, ca şi Platon, existenţa unui prim motor, a unei Fiinţe supreme, eterne, indivizibile,- ne­clintite. Nu ştiu dacă, spunînd că cerul este perfect, are dreptate să aducă drept dovadă faptul că acesta conţine lucruri perfecte. Vrea să spună, după toate aparenţele, că planetele din cer conţin zei, şi prin aceasta e de

*Atitudinea lui Voltaire în ceea ce-l priveşte pe Platon este în general defavorabilă. El îi reproşează mai ales faptul de a le fi format oamenilor gustul pentru metafizică şi de a-i fi convins că problemele insolubile ale lumii şi ale destinului pot fi rezolvate:

„O, Platon atît de admirat! Mi-e teamă că nu ne-ai povestit decît nişte legende şi nu ne-ai vorbit decît în sofisme. O, Pla­ton! Ai făcut cu mult mai rău decît crezi" (Dictionnaire philosophique, articolul CHAINE DES ETRES CREES).

De citit în legătură cu aceasta, în Dicţionar, articolele BIEN, SOUVERAIN BIEN şi PLATON.

Una dintre raţiunile profunde ale ostilităţii lui Voltaire este faptul că Platon îi pare a se afla la originea metafizicii creştine: „Trebuie neapărat să fie privit ca unicul fondator al metafizicii creştine... Platonismul este tatăl creştinismului, iar religia evreiasciL. îi este mamă" (Dieu et Ies hommes, 1769", Addition du traducteur^-. (N. ed. fr.)

682

acord cu superstiţia grecilor de rînd, care cred că pla­netele sînt locuite de zei sau, mai degrabă, spun acest lucru fără a-l crede.

El afirmă că lumea este unică. Dă ca motiv făptui că, dac-ar exista două lumi, pămîntul uneia ar pleca în mod necesar în căutarea pămîntului celeilalte, şi aceste două pămînturi ar ieşi fiecare din locurile lor: ^această afirmaţie ne lasă să înţelegem că el n-a şt'Tut mai mult decît noi dacă pămîntul se roteşte în jurul soarelui, cen­trul său, şi care e forţa prin care e ţinut pe locul pe ca-re-l ocupă. Există, la naţiunile pe care le numim bar­bare, filozofi care au descoperit aceste adevărurij şi am să-ţi spun îp treacăt că grecii, care se laudă că instru­iesc alte popoare, nu sînt, poate, vrednici încă să-i as­culte pe aceşti pretinşi barbari.

CALICRAT Mă uimeşti; dar continuă.

EVHEMEROS

Aristotel crede că lumea, aşa cum o vedem, este veş­nică; şi el îl dojeneşte pe Platon pentru că a spus că e zămislită şi de neschimbat. Ţi se pare, ca şi mine, că se certau amîndoi pentru umbra unui măgar, care nu-i aparţine unuia mai mult decît celuilalt.

Stelele, spune el, au aceeaşi natură ca şi .corpul care le poartă, doar că sînt mai dense şi mai compacte. Ele sînt cauza căldurii şi a luminii pe pămînt, frecînd aerul cu rapiditate, aşa cum mişcarea dă foc lemnului şi li­chefiază plumbul. După cum vezi. nu e o fizică foarte

sănătoasă.

CALICRAT

Cred că grecii noştri trebuie să-i studieze încă mult timp pe barbarii de care vorbeai.

EVHEMEROS

Mă deranjează că, după ce declară că lumea este eternă, spune că elementele nu sînt; căci, desigur, dacă grădina mea este eternă, şi pămîntul din grădină va fi. Aristotel pretinde că elementele nu pot dura la nesfîrşit, fiindcă se transformă continuu unul in altul. Focul, spune el, devine aer, aerul se schimbă în apă, şi apa în pă­mînt; dar aceste elemente, schimbîndu-se fără încetare, nu împiedică lumea care se compune din ele să rămînă veşnică.

683

Mărturisesc că nu cred, aşa cum crede el, că aerul devine loc, şi focul devine aer; de asemenea, îmi e foarte greu să înţeleg ceea ce spune el despre generaţie şi co­rupţie; „Orice corupţie, spune el, urmează generaţiei; corupţia este termenul următor, iar generaţia este ter­menul premergător".

Daca prin asta vrea să spună că tot ceea ce a luat naştere se distruge prin moarte, acesta nu e decît un adevăr evident, ce nu merită osteneala de a fi spus, cu atît mai puţin de a fi anunţat în mod misterios.

CALICRAT

Mi-e teamă că înţelege ceea ce poporul de rînd în­ţelege, şi amrrne, că trebuie ca toate seminţele să pu­trezească şi să moară pentru a germina. N-ar fi un lu­cru demn de un observator înţelept ca el. N-avea decît să urmărească un grăunte de grîu îngropat de cîtva timp în pămînt. L-ar fi găsit proaspăt, bine hrănit, spriji-nindu-se în rădăcinile sale şi nedînd nici un semn de corupţie. Un om care răspunde că grîul creşte din corup­ţie ar avea judecata într-adevăr coruptă. E un lucru per­mis doar ţăranilor grosolani de pe malurile Nilului. Ei au crezut că văd şobolani jumătate noroi, jumătate în­sufleţiţi, care nu erau decît şobolani mînjiţi eu noroi.

EVHEMEROS

Renunţă, deci, la Epicur al tău, care şi-a întemeiat filozofia pe această absurdă neînţelegere. El a pretins că oamenii se trag din putreziciune, asemenea şobo­lanilor din Egipt, şi că noroiul le ţinea loc de Dumnezeu creator.

CALICRAT

îmi e puţin ruşine pentru el, dar revino, te rog, la Aristotel: mi se pare că el, ca toţi ceilalţi oameni, a amestecat greşelile cu unele adevăruri.*

* Tot acest pasaj este un bun rezumat al opiniei lui Voltaire despre Aristotel. Se poate vedea, de exemplu, la articolul ARIS-TOTE din Questions sur l'i.ncyclopedie, că îl dispreţuieşte pentru fizica şi metafizica sa, dar că face mare caz de logica sa (aproape în aceraşi termeni ca aici), de tratatul asupra animalelor, de morala, de retorica şi poetica sa, şl conchide: [...}

„Cît de mare om este Aristotel, care trasează regulile tragediei cu aceeaşi mînă cu care \e-a scris pe cele ale dialecticii, ale moralei,

634

EVHEMEROS

Vai, a amestecat atîtea, îneît, vorbind de animalele născute din întîmplare, spune: „Atunci cînd căldura naturală este îndepărtată, ceea ce se desprinde din co­rupţie încearcă să se alăture micilor molecule care sînt gata să primească viaţa prin acţiunea soarelui; şi ast­fel se zămislesc viermii, viespile, puricii şi^celelalte in­secte", îi sînt recunoscător cel puţin că n-a aşezat omiil în rîndul viespilor şi puricilor născuţi atît de întîmplător.

Subscriu bucuros la tot ceea ce spune despre dato­riile omului. Morala sa mi se pare la fel de frumoasă ca retorica şi poetica sa; n-am putut însă să-l- urmă­resc în ceea ce numeşte metafizica sa şi, cîteodată, în teologia sa. Fiinţa care nu este decît fiinţă, substanţa care n-are decît o esenţă, cele zece categorii mi s-au părut a fi subtilităţi inutile: acesta e, în general, spiritul Gre­ciei; fac excepţie Demostene şi Homer. Cel dintîi nu prezintă auditorilor săi decît raţiuni puternice şt lim­pezi; cel de-al doilea nu oferă cititorilor săi decît ima­gini măreţe; dar majoritatea filozofilor greci sînt mai preocupaţi de cuvinte decît de lucruri. Ei se înconjoară de o multitudine de definiţii ce nu definesc nimic, de distincţii ce nu dezvoltă nimic, de explicaţii ce nu cla­rifică nimic sau foarte puţin.

CALICRAT

Fă, atunci, ceea ce ei nu fac; explică-mi ceea ce Aristotel nu explică în legătură cu sufletul.

EVHEMEROS

îţi voi spune ceea ce spunea el, fără a-l explica; şi nu mă vei înţelege, pentru că nici eu nu mă înţeleg:

„Sufletul este ceva foarte uşor; el nu se mişcă de la sine; e mişcat de obiecte. El nu este, aşa cum au pre-

ale politicii, şi cu care a ridicat, pe cît i-a stat în putinţă, marele văl al naturii"

în Eclaircissements necessair.es (1738). Voltaire spusese: [...] «Era un geniu care avea, faţa de Descartes, Malebranche sau New­ton, avantajul de a_ alătura unei ştiinţe nemăsurate şi filozofiei timpului său cea mai profundă cunoaştere a" elocinţei şi a poeziei".

în sfîrşit, în Le phifosophe ignorant (1766), îi e recunoscă­tor mai ales pentru a fi spus că „incredulitatea este izvorul înţelep­ciunii". (N. ed. fr.)

685

supus atîţia alţii, o armonie, căci încearcă în mod con­tinuu discordanţa sentimentelor contrare. Nu e răspîndit peste tot, căci lumea e plină de lucruri neînsufleţite; este o entelechie cuprinzînd laolaltă principiul şi actul, avînd ca putere viaţa. E ceea ce ne face să trăim, să simţim şi sa judecăm".

CALICRAT

Mărturisesc că, dacă, la sfîrşitul acestei conversaţii, aş întîlni în drumul meu un suflet, nu l-aş putea recu­noaşte. Ce m-ar putea învăţa un suflet grec cu subtili­tăţile sale de neînţeles? Mi-ar plăcea să mă instruiesc alături de acei filozofi barbari despre care mi-ai vorbit. Vei fi atît de bun încît să mă înveţi înţelepciunea hu­nilor,a goţilor şi a celţilor?

EVHEMEROS Voi încerca să-ţi desluşesc puţinul pe care-l ştiu.

AL ŞAPTELEA DIALOG Despre filozofii care au înflorit înfre barbari

EVHEMEROS

Fiindcă voi îi numiţi barbari pe toţi cei care n-"au trăit în Atena, Corint sau Siracuza, îţi voi repeta că există printre aceşti barbari genii pe care nici un grec nu este încă în stare să le înţeleagă şi cărofa ar trebui să le fim cu toţii discipoli.

Primul despre care am să-ţi vorbesc e un fel de hun sau sarmat, care locuia între cimerieni, la nord-vestul munţilor Rifei; el se numea Perconic* Acest om a ghi­cit şi dovedit adevăratul sistem al lumii, despre care caldeenii îşi făcuseră în mod confuz o idee imperfectă.

Acest adevărat sistem e acela că toţi, atîţia cîţi sîn-tem, atunci cînd spunem că soarele răsare şi apune, că micul nostru pămînt este centrul universului, că toate planetele, toate stelele fixe, toate cerurile se învîrtesc în jurul micii noastre locuinţe, nu ştim nimic din ceea

* Perconic este, bineînţeles, Copernic, iar Leuliga — Galileu. (N. ed. fr.)

686

_ce spunem. Ce iluzie, într-adevăr, ca atîtea astre, de­părtate de noi la atîtea milioane de miliarde de stadii, şi de atîtea miliarde de ori mai mari decît pămîntul, să nu fi fost făcute decît pentru a ne bucura vederea în tim­pul nopţii, să nu fi dansat în jurul nostru, în' imensi­tatea spaţiului, timp de douăzeci şi patru de ore în fiecare zi, pentru a ne amuza! Această ridicolă himeră se întemeiază de două defecte ale naturii ttmane, pe care nici un filozof grec n-a putut vreodată să le în­drepte, şi anume, slăbiciunea ochilor noştri şi mărimea orgoliului nostru: credem că vedem stelele şi soarele mergînd, pentru că avem vederea proastă; şi credem că toate acestea sînt făcute pentru noi, pentru că' sîn-

tem îngîmfaţi.

Sarmatul Perconic şi-a susţinut sistemul înainte de a-l publica în scris. El a înfruntat ura druizilor, care pretindeau că acest adevăr va face mult rău vîscului de fag. Savanţi adevăraţi i-au făcut o obiecţiune care ar fi pus în încurcătură un om mai puţin convins şi mai puţin ferm decît el. El dădea asigurări că pămîntul şi planetele îşi făceau revoluţia periodică în jurul soarelui în timpi diferiţi. „Mergem, zicea el, Venus, Mercur şi noi, în jurul soarelui, fiecare în cercul său.— Dacă asta ar fi adevărat, îi spuneau savanţii, Venus şi Mercur ar trebui să vă arate faze asemănătoare celor ale lunii.— Aşa este, răspundea sarmatul; le veţi vedea atunci cînd veţi avea ochi mai buni".

A murit fără a le fi putut da ochii cei noi de care

aveau nevoie.

Un om şi mai mare, pe nume Leuliga, născut la ve­cinii noştri etrusci, a găsit aceşti ochi ce aveau să lă­murească întreg pămîntul. Acest barbar, mai educat, mai filozof şi mai harnic decît toţi grecii după o simplă po­vestire ce i s-a făcut despre o joacă de copii, a tăiat şi aranjat cristale cu care se pot vedea ceruri noi: el a adus în faţa ochilor, concret, ceea ce sarmatul ghicise atît de bine. Venus s-a arătat cu aceleaşi faze ca şi luna; iar dacă Mercur n-a făcut la fel, e pentru că se află mult prea aproape de razele soarelui.

Etruscul nostru a făcut mai mult; a descoperit pla­nete noi. A văzut şi a arătat că soarele, car.e- se ridica, după cum se spunea, ca un soţ şi ca un uriaş pentru a-şi parcurge calea, nu-şi părăseşte niciodată locul şi se roteşte doar în jurul lui în douăzeci şi cinci de zile şi

687

jumătate, aşa cum noi ne rotim în douăzeci şi patru de ore. Oamenii au fost uimiţi să afle în Occident acest secret al creaţiei, care nu fusese niciodată cunoscut în Orient. Druizii au izbucnit împotriva etruscului cu şi mai multă violenţă decît împotriva sarmatului: puţin a lipsit să nu-i dea să bea cucută amestecată cu măsela-riţă, aşa cum nebunii de atenieni i-au dat să bea lui Socrate.

CALICRAT

Tot ceea ce-mi spui mă lasă încremenit de admiraţie. Pentru ce nu mi-ai vorbit mai devreme despre toate acestea?

EVHEMEROS

Pentru că nu m-ai întrebat. Nu-mi vorbeai decît despre greci.

CALICRAT

N-am să-ţi mai vorbesc. Etruria aceasta, care are filozofi atît de mari, are şi poeţi?

EVHEMEROS

Are unii care mi-ar părea superiori lui Horner, dacă Homer nu i-ar fi precedat cu cîteva secole, căci înseamnă foarte mult să fi fost primul.

QALICRAT

Dar nu-mi spui pentru ce ticăloşii de druizi l-au per­secutat atît de mult pe Leuliga, acest respectabil în­ţelept al Etruriei?

EVHEMEROS

Pentru motivul că citiseră, în nu ştiu care carte a lui Herodot*, că soarele şi-a schimbat de două ori cursui în Egipt; or, dacă şi-a schimbat cursul, înseamnă că el e cel care se mişca, şi nu pămîntul. însă adevă­ratul motiv este că erau invidioşi.

CALICRAT Invidioşi?! Pentru ce?

I

*E vorba, desigur despre Biblie. Mai departe, „republica vecină" este Venejia. (N. ed. fr.)

688

EVHEMEROS

Ei pretindeau că numai druizii au dreptul să-i înveţe pe oameni, iar Leuliga îi învăţa fără a fi druid: acest lu­cru nu se iartă. Furia druizilor a ajuns la culme mai ales atunci cînd adevărurile anunţate de marele Leu­liga au fost demonstrate într-o republică vecină.

CALICRAT

Cum, în republica romană? Mi se pare că pînă astăzi n-a prea interesat-o studiul fizicii.

EVHEMEROS

într-o republică total diferită de cea romană. Cea despre care-ţi vorbesc se află între Iliria şi Italia. Departe de a se asemăna Romei, ea îi este adeseori opusă, mai ales în maniera de a gîndi. Republica Romei trece drept cotropitoare, iar cea iliriană nu vrea să fie cotropită. Roma are mai ales o manie ciudată: vrea ca toată lumea să gîndească asemenea ei; cea iliriană, pentru a gîndi, nu-şi consultă decît raţiunea. Leuliga a avut întregul mecanism al cerului. El a fost interpretul lui Dumnezeu pe lîngă cei mai respectabili oameni ai pămîntului. Această scenă s-a petrecut pe platforma unui turn ce domină Marea Adriatică. A fost cel mai frumos spectacol ce se va da vreodată. Se reprezenta natura. Leuliga era părnîntul; conducătorul republicii, Sagredo, juca rolul soarelui. Alţii erau Venus, Mercur, Luna: se mişcau purtînd torţe, în aceeaşi ordine în care aceste astre se rotesc pe cer.

Atunci ce au făcut druizii? L-au condamnat pe bă-trînul filozof să postească, hrănindu-se cu pîine şi apă, şi să recite în fiecare zi un anumit număr de rînduri din cele pe care le învaţă copiii, pentru a ispăşi adevărurile pe care le demonstrase.

CALICRAT

Cucuta Atenei e mai rea. Fiecare ţară are druizii ei Cei din Etruria s-au căit, oare, precum cei din Atena?

EVHEMEROS

Da; ei roşesc astăzi atunci cînd li se spune că soa­rele nu se mişcă şi îngăduie să se creadă că el este cen­trul lumii planetare, cu condiţia să nu se afirme acest lucru. Dacă ai declara eă soarele rămîne în locui în care

689

l-a aşezat Dumnezeu, ai fi ţinut timp îndelungat cu pîine şi apă, după care ai fi obligat să mărturiseşti cu voce tare că ai hulit.

CALICRAT

Druizii aceştia sînt nişte oameni ciudaţi.

EVHEMEROS E un obicei vechi: fiecare ţară are ceremoniile ei.

CALICRAT

Cred că această ceremonie i-a dezgustat oarecum pe filozofii etrusci, goţi şi celţi de a mai construi sisteme.

EVHEMEROS

Nu mai mult decît l-a descurajat pe Epicur moartea lui Socrate. De la moartea etruscului, nordul Occidentu­lui abundă în filozofi. Mi-am dat seama de acest lucru în călătoriile mele în Galia, în Germania şi într-o insulă din ocean: s-a întîmplat cu filozofia ceea ce s-a întîm-plat cu dansul.
Cum adică?

CALICRAT

EVHEMEROS

Druizii, într-una dintre ţărişoarele cele mai sălbatice din Europa,* proscriseră dansul şi pedepsiră cu seve­ritate un magistrat împreună cu soţia lui pentru a fi dansat un menuet. De atunci, toată lumea a învăţat să danseze; această artă agreabilă a înflorit peste tot. In acest fel spiritul uman a luat un avînt nou: fiecare a studiat natura; s-au făcut experienţe; s-a cîntărit ae­rul; s-a scos aerul din locurile în care se afla închis; au fost inventate maşini utile societăţii, ceea ce constituie adevăratul scop al filozofiei: mari filozofi au luminat şi slujit Europa.

CALICRAT

Te rog să mi-i spui pe cei care s-au bucurat de cea mai mare reputaţie.

* Elveţia. Amintire a necazurilor lui Voltaire la Geneva, în legătură cu instalarea unui teatru la Delices. (N. ed. fr.)

690

EVHEMEROS

Mă aşteptăm să mă întrebi nu cine a făcut cel mai tnult zgomot, ci cine a fost de cel mai mare folos.

CALICRAT Te întreb şi una şi cealaltă.

EVHEMEROS

Cel care a făcut cea mai mare vîlvă după etrusc a fost un gal, pe nume Cardestes: era foarte bun geome­tru, însă prost arhitect, căci a construit un edificiu fără temelie, iar acest edificiu era universal. El. nu-i cerea lui Dumnezeu, pentru a clădi acest univers, decît să-i împrumute materie: din ea a făcut zaruri cu şase feţe, pe care le-a aruncat astfel încît, în ciuda imposibi­lităţii de a se mişca, ele au dat naştere dintr-o dată soa­relui, stelelor, planetelor, cometelor, pămîntului, ocea­nelor. Nu exista nici un fel de fizică, geometrie sau bun-simţ în acest straniu roman: dar galii de atunci nu ştiau mai mult: ei erau foarte renumiţi pentru romanele lor. Pe acesta l-au adoptat cu atît entuziasm, încît un des­cendent al lui Esop în linie dreaptă a spus: Cardestes, acest muritor din car£~ in secolele trecute Un zeu s-ar ţi făcut, şi car^ stă la jumătatea drumului între om şi spirit, aşa cum alţii dintre noi, Adevărate vite de povară, într-e animal şi om se află.

Aceste cuvinte ale unui celt din familia lui Esop sînt vocea poporului, nu şi vocea unui înţelept.

CALICRAT

Creatorul acesta, Cardestes, nu era decît jumătatea lui Platon, căci galul forma pămîntul din zaruri cu şase părţi, în timp ce Platon cerea zaruri cu douăsprezece părţi. Aceştia sînt filozofii tăi, la a căror şcoală ar tre­bui să înveţe toţi grecii voştri? Cum de o naţiune în­treagă a putut să creadă asemenea extravaganţe?*

EVHEMEROS

Aşa cum Siracuza crede în nebuniile absurde ale lui Epicur, în atomii ce declină, în interlumi, în animalele apărute întîmplător din noroi, şi în alte o mie de ne-

Diatribă împotriva lui Descartes: admiră metoda filozofului, aar condamnă toate construcţiile sale metafizice. (N. ed. fr.)

691

ghiobii debitate cu atîta încredere. în plus, exista o pu­ternică raţiune care împingea cea mai bună parte a naţiunii să adopte cu ochii închişi sistemul lui Cardestes. Acesta era faptul că el se opunea în mai multe puncte doctrinei druizilor. Nu ştiu cum se întîmplă că aceşti druizi nu sînt iubiţi nici în Italia, nici în Galia, nici în Germania, nici în Nord. Poate pentru că poporul, care se înşală atît de des, îi crede prea puternici, prea bogaţi şi prea orgolioşi: de aceea l-au persecutat pe sărmanul Cardestes, aşa cum l-au persecutat pe Leuliga; Socratc şi Anitus nu se întîlnesc într-o singură ţară. Europa de nord a răsunat mult timp de disputele stîrnite în legă­tură cu trei feluri de materie ce n-au fost văzute niciodată, în legătură cu uîrtejuri ce n-au putut exista niciodată, în legătură cu graţia nestatornică şi alte o sută de nerozii mai himerice decît formele substanţiale ale lui Aristotel şi androginii lui Platon.

CALICRAT

Dacă este aşa, ce superioritate pot avea barbarii tăi asupra filozofilor Greciei?

EVHEMEROS

Am să-ţi spun. în toiul disputelor despre cele trei materii şi atîtea alte idei nătînge, au existat oameni de bun-simţ care n-au vrut să recunoască drept adevăruri decît pe cele pe care le simţeau prin experienţă sau care le erau demonstrate de matematică; iată pentru ce nu-ţi voi vorbi nici despre un om de geniu al cărui sis­tem a fost de a discuta cu Verbul, nici despre altul, cu şi mai mult geniu, care a avut o uimitoare revelaţie despre suflet.*

CALICRAT

Cum spui? Conversaţii cu Verbul! Este, oare, ver­bul lui Platon? Ar fi curios.

EVHEMEROS

Cu un verb, se zice, mai respectabil; dar cum nimeni nu înţelege nimic şi nimeni n-a luat parte la conversa­ţia aceasta, nu pot să ştiu ce s-a spus acolo.

* Malebrache şi Leibniz. (N. ed. fr.)

692

CALICRAT

Şi celălalt barbar, care a spus lucruri atît de surprin­zătoare despre suflet, ce ne-a învăţat?

EVHEMEROS

Că există o armonie.

CALICRAT

Nu mai spune! De atîta timp sîntem bătuţi la cap cu această pretinsă armonie a sufletului, pe care Epicur a combătut-o atît de bine.

EVHEMEROS O, aici e cu totul altceva: o armonie prestabilită.

CALICRAT Prestabilită sau nu, nu înţeleg nimic.

EVHEMEROS

Nici autorul; însă ceea ce a spus este că nici trupul nu depinde de suflet, nici sufletul de trup, că sufletul simte şi gîndeşte pe de o parte, în timp ce trupul face acelaşi lucru de cealaltă parte. Astfel încît un trup poate fi la un cap al universului, iar sufletul — la celălalt capăt, ambele formînd o unitate perfectă, fără a-şi co­munica nimic: unul cîntă la vioară în străfundul Afri­cii, celălalt dansează în cadenţă în India. Sufletul e în­totdeauna de acord cu trupul, soţul său, fără a-i vorbi niciodată, căci el este o oglindă concentrică a univer­sului, înţelegi?

CALICRAT

Nici un cuvînt, mulţumesc lui Dumnezeu! Dar aceste lucruri frumoase sînt dovedite?

EVHEMEROS

Din cîte ştiu eu, nu; însă gazetele de spirit, care sînt oglinzile concentrice a tot ceea ce se numeşte ştiinţă, vorbesc despre ele o dată pe an pentru treizeci de oboli, iar asta e de ajuns pentru gloria inventatorului şi sa­tisfacţia partizanilor ei zeloşi.

Nu ţi-am vorbit despre oamenii care stau de vorbă cu verbul şi despre cei al căror suflet este o oglindă concentrică, decît pentru a te face să-ţi dai seama că

693

în zonele cu climă rece imaginaţia e înfierbîntată. De­seară, dacă vrei, îţi voi spune lucruri mai solide şi mai strălucitoare.

CALICRAT

Sînt nerăbdător să le aud; mă transporţi într-o lume nouă.

AL OPTULEA DIALOG

Mari descoperiri ale filozofilor barbari. Grecii na sînt, pe lingă ei, decît nişte copii

EVHEMEROS

De cînd în mai multe ţări cîţiva oameni au început să-şi cultive însuşirea de a raţiona, s-a cercetat mereu în zadar pentru ce corpurile, oricare ar fi, cad din cer pe pămînt, şi pentru ce ele ar cădea pînă în centrul glo­bului dacă n-ar îi oprite de suprafaţă, aşa cum s-a ex­perimentat în faimoasele puţuri din Memfis şi din Sl-enna, în care corpurile cele mai grele şi cele mai uşoare, aruncate în sus de maşini puternice, au fost văzute că-zînd înapoi. Omul de rînd nu este mai surprins cînd vede un corp din aer căzînd înspre pămînt, decît este cînd vede că noaptea urmează zilei, deşi aceste fenomene merită curiozitatea lui. Filozofii s-au învîrtit în jurul cauzei greutăţii fără a o putea găsi. In sfîrşit, în insula Cas-siteride,* ţară neştiută de nimeni, insulă sălbatică în care oamenii umblau goi, nu demult, s-a găsit uji înţe lept care, profitînd de descoperirile altor înţelepţi şi adăugîndu-le acestora pe ale sale, superioare, a prezentat Europei surprinse soluţia şi demonstraţia unei probleme ce ocupa zadarnic spiritul tuturor savanţilor încă de la naşterea filozofiei: el a arătat că legea gravitaţiei nu e decît un corolar al primei teoreme a lui Dumnezeu însuşi, acest etern geometru.

Pentru a ajunge la această cunoaştere a trebuit să se ştie diametrul pămîntului şi cu cîte asemenea diametre luna, satelitul său, e îndepărtată de centrul pămfhtului. Apoi a trebuit calculată căderea corpurilor şi dovedit

* Anglia, iar mai departe, Newton. în legătură cu Newton, vezi Lettres philosophiques (XIV, pînă la XVII). (N. ed. fr.)

694

: că nu fluidul de aer este cel ce le face să cadă, aşa cum se credea. Filozoful din insula Cassiteride a demonstrat că forţa gravitaţiei, care determină greutatea, acţionează proporţional cu masa, cu cantitatea de materie, şi nu proporţional cu suprafeţele, aşa cum acţionează fluidele, că, astfel, această gravitaţie acţionează ca o sută asupra unui corp care are o sută de unităţi de materie _şi ca zece asupra unui corp a cărui materie nu esle decît o

zecime.

A trebuit să se descopere că un corp, oricare ar fi el, aflîndu-se aproape de pămînt, parcurge, căzînd, cinci­zeci şi patru de mii de picioare într-un minut; iar jiacă ar cădea de la înălţimea de şaizeci de raze terestre, nu s-ar deplasa decît cu cincisprezece picioare în acelaşi timp. S-a dovedit prin calcul că luna este corpul care, aflîndu-se la şaizeci de raze terestre, parcurge în meri­dianul său, în timp de un minut, o mică linie de cinci­sprezece picioare în direcţia pămîntului.

S-a demonstrat nu numai că acest astru gravitează, e atras, apasă în funcţie directă de materia sa; dar şi că el apasă asupra pămîntului cu atît mai mult cu cît se apropie şi cu atît mai puţin cu cît se îndepărtează, şi aceasta conform cu pătratul distanţei sale.

Această lege e respectată de toate astrele, unele faţă de celelalte, orice lege a naturii fiind uniformă; astfel încît fiecare planetă e atrasă, gravitează, apasă asupra soarelui, şi soarele asupra ei, după conţinutul de materie al fiecăreia şi conform pătratului distanţei dintre ele. Şi asta încă nu e totul: aceşti barbari au mai desco­perit că, dacă un corp se mişcă înspre un centru, el des­crie în jurul acestui centru arii proporţionale cu timpul în care le parcurge, şi că dacă descrie aceste arii propor­ţionale cu timpul, el gravitează, e atras, apasă asupra acestui centru. Din această lege şi din altele încă, omul din Cassiteride a demonstrat imobilitatea soarelui şi cursul planetelor şi chiar al cometelor care circulă pe elipse în jurul lui.

Această creaţie n-a fost făcută nici ca aceea a lui Platon, cu triunghiuri şi decaedre, nici ca aceea a lui Pi-tagora, cu cele şapte note muzicale, ci cu ajutorul celei mai sublime geometrii. Pari surprins; ai dreptate să fii. Vei fi, poate, şi mai mult cînd vei afla că barbarul a arătat oamenilor ce este lumina şi că a ştiut să facă ana­tomia razelor de soare cu mai multă dexteritate decît

46 Volta

695

a avut vreodată Hipocrate în dezvăluirea resorturilor tru­pului uman. în sfîrşit, cu multă dreptate un mare astro­nom din ţara sa, care era şi un mare preot, a spus despre el:

Dintre toţi muritorii este cel mai aproape de zei. CALICRAT

Iar tu, dintre toţi muritorii, eşti cel care mi-a făcut cel mai mult bine, căci m-ai eliberat de prejudecăţi; Epicur al nostru, care era un om foarte bun şi înzes­trat cu toate virtuţile sociale, nu era decît un ignorant îndrăzneţ, care a avut trufia de a crea un sistem. îmi închipui că insularul tău, care este un om atît de mare, a avut mulţi discipoli şi rivali în rîndul naţiunilor vecine.

EVHEMEROS

Ai dreptate; a dat naştere la mai multe dispute decît numărul adevărurilor pe care le-a dezvăluit.

CALICRAT

Vreunul dintre cei care au intrat în dispută fără în­doială trebuie să fi descoperit ce este sufletul: asta mă nelinişteşte, acest mare mister despre care filozofii greci au vorbit atît, fără a ne fi lămurit nimic. La ce-mi va folosi să ştiu că o planetă apasă asupra alteia şi că lumina poate fi disecată, dacă nu mă cunosc pe mine însumi.

EVHEMEROS

Vei învăţa, măcar, să cunoşti mai bine natura şi marea Fiinţă care o conduce.

CALICRAT

Dacă sufletul nostru este atît de dificil de mînuit, marii gînditori din Nord vor fi reuşit poate, să ne cu­noască perfect trupul: asta mă interesează cel puţin la fel de mult ca şi sufletul. Cred că nişte oameni care au cîntărit astrele ştiu perfect în cel fel a apărut omul pe pămînt, cum s-a format pămîntul, ce revoluţii a îndurat şi cînd va fi distrus. Vreau să aflu întreg misterul ză­mislirii animalelor; de unde vine această căldură ce în­sufleţeşte întreaga natură şi care trăieşte pînă şi în gheaţă. Sînt revoltat că nu ştiu în ce fel exist şi cum

696

r există acest glob care mă poartă, aceste animale, aceste ; vegetale care mă hrănesc şi elementele ce compun acest [mare întreg.

EVHEMEROS

Văd că ai pretenţii mari. Te asemeni unui marchiz gal pe care l-am cunoscut în călătoriile mele. El^ şi-a scris memoriile, în care spune: „Cu cît m-artl cercetat mai mult, cu atît mai mult mi-am dat seama că nu eram făcut să fiu decît rege". Tu vrei să ştii totul; probabil, te crezi făcut să fii zeu.

CALICRAT

Nu rîde de curiozitatea mea; n-am cunoaşte nicio­dată nimic dacă n-am fi curioşi. Eu nu pot merge să învăţ de la savanţii barbari; sînt reţinut la Siracuza de soţia mea: spune-mi în ce fel a reuşit să-mi dăruiască un copil, fără a şti mai mult decît mine ce se petrece în măruntaiele ei. Savanţii tăi, care au văzut atît de bine mecanismul prin care Dumnezeu face să se mişte toate lumile, trebuie să fi văzut şi în ce mod se perpe­tuează lumea noastră.

EVHEMEROS

Foarte adeseori şi în multe privinţe ştim mai bine ce se află în afara noastră decît ce se află în noi înşine; vom vorbi despre asta în următoarea noastră convorbire.

AL NOUĂLEA DIALOG Despre zămislire

CALICRAT

Am fost întotdeauna uimit că Hipocrate, Platon şi Aristotel, care au avut copii, nu s-au pus de acord asupra modului în care natura împlineşte acest miracol per­petuu. Ei spun cu toţii că cele două sexe cooperează, furnizînd o cantitate mică de lichid; dar Platon, pu-nînd mereu teologia în locul naturii, nu ia în conside­rare decît armonia numărului trei, zămislitorul, zămisli-tul şi femeia în care se zămisleşte: ceea ce alcătuieşte o proporţie armonică, pe care, însă, niciodată o moaşă n-o va înţelege Aristotel se mărgineşte să spună că femeia

697

produce materia embrionului, iar masculul răspunde de formă; prin aceasta nu sîntem mai luminaţi.

Nu există, oare, nimeni care să fi văzut natura în acţiune, aşa cum vezi un sculptor acţionînd asupra ar­gilei, lemnului sau marmurei, şi scoţînd din ele o fi-

gură?

EVHEMEROS

Sculptorul lucrează la lumină, iar natura în întune­ric. Tot ceea ce s-a ştiut pînă în prezent despre această natură s-a redus la lichidul pe care-l emit întotdeauna masculii ce se împreunează şi pe care unele femele se spune că nu-l au; dar fizica celor două lichide genera­toare, admisă de Hipocrate, este cea care a prevalat. Epicur face din acest amestec un fel de divinitate, şi anume, plăcerea. Această plăcere e atît de puternică, încît ea n-a mai permis Greciei să caute alte cauze.

în sfîrşit, un mare fizician, tot din insula Cassiteride, ajutat de descoperirile unor fizicieni din Italia, a sub­stituit ouăle celor două fluide generatoare. Acest mare disecator, pe nume Aryvhe, era cu atît mai demn de cre­zare, cu cît el a văzut în trupul nostru circulaţia sîn-gelui, pe care Hipocrate n-o văzuse niciodată, iar Aris-totel nici n-o bănuia. El a disecat o mie de mame patru­pede ce primiseră licoarea masculului; dar după ce a examinat şi ouălele găinilor, a decis că totul vine de la ou; că diferenţa între păsări şi celelalte specii este că pă­sările clocesc, iar celelalte specii nu: o femeie nu este decît o găină albă în Europa şi o găină neagră în adîncul Africii. Oamenii au repetat după Aryvhe: Totul se trage de la un ou.

CALICRAT

Iată, deci, misterul descoperit.

EVHEMEROS

Nu; de cîtva timp, totul s-a schimbat: nu ne mai tragem dintr-un ou. A apărut un batav* care, cu aju­torul unei sticle artistic tăiate, a văzut în lichidul semi­nal al masculilor un întreg popor de foarte mici copii

* Leuwenhoeck. Aryvhe este Harvey. Mai departe, „creatorul de tipări" este Needham; celălalt „creator de sisteme" este Maupertuis, iar „noul filozof" este Buffon. (N. ed. fr.)

698

gata formaţi, care alergau cu o agilitate uimitoare M?.i mulţi curioşi şi curioase au făcut aceeaşi experienţa, şi lumea a fost convinsă că misterul zămislirii e, în sfîrşit, descoperit, căci fuseseră văzuţi oameni minuscul] în viaţă în sămînţa tatălui lor. Din nefericire, vivacitatea cu care .înotau i-a discreditat. Cum puteau nişte oameni, care alergau cu atîta iuţeală într-o picătură de lichid, să ră-mînă apoi nouă luni întregi aproape imobili' în uterul

mamei Jor?

Cîţiva observatori au crezut că văd în aceste mici animale spermatice nu fiinţe vii, ci filamente ale lichi­dului însuşi, cîteva particule ale acestui lichid cald agitat prin propria sa mişcare şi prin cea a aerului; mai mulţi curioşi au încercat să vadă, şi n-au văzut nimic; în sfîr­şit, oamenii s-au scîrbit, nu de a contribui la aceste ex­perienţe, ci de a-şi folosi ochii pentru a contempla în­tr-o picătură de spermă un popor atît de dificil de ob­servat şi care, probabil, nici nu exista.

Un om, tot din insula Cassiteride, dar care nu trebuie numărat printre filozofi, a luat un alt drum: era unul dintre acei semidruizi cărora nu le este permis să se priceapă la lichidul spermatic; el a crezut că puţină făină de grîu putred e de ajuns pentru a face să se nască ţipari. Prin această pretinsă experienţă i-a înşelat pe cei mai buni naturalişti. Epicurienii tăi din Siracuza s-ar fi lăsat şi ei păcăliţi cu plăcere. Ei ar fi spus: „Grîul stri­cat dă naştere ţiparilor: deci, grîul bun poate face să se nască oameni; deci, nu e nevoie de un Dumnezeu pentru a popula lumea, acest lucru e făcut de atomi!".

Curînd, creatorul de ţipari a dispărut: un alt om, creator de sisteme, i-a luat locul. Aşa cum adevăraţii fi­lozofi recunoscuseră şi demonstraseră că există o gravi­taţie, o greutate, o atracţie reciprocă între toate globu­rile lumii planetare, acest om şi-a închipuit că există de asemenea o atracţie între toate moleculele ce trebuie să alcătuiască un copil în pîntecele mamei sale. Ochiul drept atrage ochiul stîng; iar nasul, atras în mod egal şi de unul şi de celălalt, vine să se aşeze exact între ei; acelaşi lucru se întîmplă cu coapsele şi cu partea care se află între şolduri. E dificil, în acest sistem, de expli­cat pentru ce capul se aşază deasupra gîtului în loc să ocupe un loc mai jos între umeri. La asemenea rătăciri ajungi cînd vrei să impui oamenilor idei, în loc să-i lu­minezi. Oamenii şi-au bătut joc de acest sistem, ca şi

699

de tipării născuţi din grîul mânat: căci galii sînt la fel de zeflemitori ca grecii.

Căderea atîtor sisteme nu l-a descurajat pe un nou filozof, vrednic într-adevăr de acest nume, care şi-a pe­trecut viaţa între matematici şi experienţe, singurele călăuze ce pot duce la adevăr. Convins de insuficienţele tuturor sistemelor, deşi unele ar fi putut părea plau­zibile, el a crezut că acei corpusculi observaţi de atîţia fizicieni, ca şi de el însuşi, în fluidul seminal, nu erau animale, ci molecule în mişcare, care se aflau, cum s-ar spune, la porţile vieţii.

„Natura, spune el, în general mi se pare a tinde mult mai mult înspre viaţă âecîi înspre moarte; ea încearcă să organizeze corpurile atît pe cît e posibil. înmulţirea germenilor, ce poate fi dusă pînă la infinit, e o dovadă a acestui lucru, şi s-ar putea spune cu oarecare temei că, dacă materia nu este în întregime organizată, aceasta se datoreşte faptului eă fiinţele organizate se distrug unele pe celelalte: căci putem spori aproape la nesfîrşit cantitatea de fiinţe vii şi vegetale, dar nu putem spori cantitatea de pietre sau de alte materii brute.

CAUCRAT

Are dreptate; acest pasaj pe care mi l-ai citat mi se pare pe cît de nou, pe-atît de adevărat: semănăm oa­meni, iar ei se distrug în război, asemenea războinicilor pe care Cadmus i-a făcut să se nască din dinţii unui dragon. Pămîntul este un vast cimitir ce se acoperă fără încetare de muritori îngrămădiţi deasupra predece­sorilor lor. Nu există animal care să nu fie victimă şi hrană a unui alt animal. Vegetalele sînt în mod continuu devorate şi reproduse. Dar nu putem reproduce metalele, mineralele, rocile. îmi place galul tău, aş vrea să-l cunosc. Ce mijloc extrage el din această observaţie, prin care să iasă copiii?

EVHEMEROS

El a presupus că natura poate da naştere unor mici matriţe, aşa cum sculptorii în fontă plămădesc modele din lut, în jurul cărora lasă să curgă metalul încins ce ia forma acestor figuri. El îşi închipuie că aceste modele, tipare organizate de natură, se aplică nu numai între­gului exterior al corpurilor, dar şi întregului lor inte­rior. Nu-ţi pot reprezenta mai bine acest mecanism decît

780

închipuindu-mi-l pe Prometeu făcînd tiparul Pandorei atît pe dinafară, cît şi pe dinăuntru: astfel încît ea avea nu numai un bust graţios, dar şi inimă şi plămîni.

Inventatorul acestui sistem se întemeiază pe faptul că materia posedă calităţi inerente ce aparţin interiorului corpurilor, asemenea gravitaţiei, întinderii. El pretinde că aceste tipare organice interioare alcătuiesc întreaga materie vie şi vegetală. *

„A te hrăni, spune el, a te dezvolta şi a te reproduce sînt efectele aceleiaşi cauze; corpul organizat se hră­neşte prin părţile afectate acestui scop; se dezvoltă prin asimilarea părţilor organice care-i convin şi se reproduce datorită existenţei în el a altor părţi organice care'i se aseamănă... Atunci cînd materia organică nutritivă este supraabundentă, ea e trimisă în rezervoare sub forma unui lichid ce conţine tot ceea ce e necesar reproducerii unei mici fiinţe asemănătoare celei dintîi."

în altă parte, zice: „Cred... că moleculele organice, trimise din toate părţile corpului în testiculele şi în veziculele seminale ale masculului şi în ovarele sau cine ştie ce altă parte a femeii, alcătuiesc acolo lichidul se­minal, care şi la un sex şi la celălalt este, aşa cum se vede, un fel de extras al tuturor părţilor corpului...; iar cînd în amestecul care s-a făcut se găsesc mai multe molecule organice ale masculului decît ale femelei, va rezulta un mascul; dimpotrivă, dacă există mai multe particule organice ale femelei decît ale masculului, va lua naştere o mică femelă".

CAL1CRAT

Dacă toate s-ar întîmpla aşa cum spune, un copil s-ar putea naşte două treimi bărbat şi o treime femeie, şi nimic n-ar fi mai obişnuit decît hermafrodiţii, atunci cînd femeile secretă la fel de mult lichid seminal ca bărbaţii; din nefericire, ştii că există multe femei care nu secretă deloc, care au groază de mîngîierile soţilor lor şi care, totuşi, au mai mulţi copii.

Sistemul acesta, care mă cucerise atît de mult şi în care vedeam atîta perspicacitate şi imaginaţie, începe să mă pună în încurcătură. Nu pot să-mi fac o idee clară despre aceste tipare interioare. De vreme ce copiii se află în tipare, ce nevoie mai e de lichidul prolific? Iar dacă sînt alcătuiţi din acest lichid, ce nevoie e de tipare? în afară de asta, mi se pare foarte ciudat ca nişte tipare

701

organice, care n-au hrănit trupul nostru, să devină apoi un trup uman înzestrat cu mişcare şi gîndire, astfel încît o moleculă organică se poate transforma într-un Alexandru sau o picătură de urină. Spune-mi în ce fel a fost primit acest sistem.

EVHEMEROS

Cei care cercetează noutăţile filozofice l-au combă­tut şi l-au negat; cei care nu cercetează l-au respins pe baza simplelor aparenţe; toţi însă au elogiat Istoria naturală a omului din copilăria sa pînă la moarte, descrisă de acelaşi autor. Această mică lucrare ne în­vaţă să trăim şi să murim; este istoria întregii specii omeneşti întemeiată pe faptele cunoscute, în timp ce tiparele organice nu sînt decît o ipoteză. Cred, deci, că trebuie să ne mulţumim a nu ne cunoaşte originea: sîntem asemenea egiptenilor, care află atîta binefacere în Nil, fără a-i cunoaşte încă izvoarele; poate într-o zi le vor descoperi.

AL ZECELEA DIALOG