Sau optimismul

594

asupra altor cîteva milioane de oameni ce-i urmăreau pe hoţi. Acestea nu sînt nişte fapte obscure şi obişnuite, pe care un istoric serios le trece sub tăcere. Sanchoniat­hon nu spune nici un cuvînt despre aceste minuni demne de Gargantua: deci, nu ştia nimic despre ele; deci, era anterior lui Moise, ca şi Iov, care, de asemenea, nu spune nimic. Eusebiu, abreviatorul său, ca-te adtină atî-tea fabule, n-ar fi pierdut prilejul de a se mîndri cu o mărturie atît de strălucită.

Argumentul acesta este fără replică. Nici o-naţiune în trecut n-a vorbit despre evrei, nici asemenea lor; nici una n-a avut o cosmogonie care să prezinte cea mai mică asemănare cu cea a evreilor. Aceşti nefericiţi de evrei sînt atît de noi, încît nici măcar n-aveau, în limba lor, un nume pentru Dumnezeu. Au fost obligaţi să îm­prumute numele de Adonai de la sidonieni şi numele de Iehova sau Iao de la sirieni. încăpăţînarea, superstiţiile şi camătă sînt singurele lucruri care le aparţin cu adevă­rat. Şi după toate aparenţele, aceşti nevrednici, pentru care cuvintele geometrie şi astronomie au fost întotdea­una absolut necunoscute, n-au învăţat să citească şi să scrie decît în vremea cînd erau sclavi la Babilon. S-a dovedit că acolo au cunoscut numele îngerilor şi chiar numele de Israel, aşa cum acel transfug evreu Flavius Iosif însuşi mărturiseşte.

Cum?ţ Toate popoarele vechi au avut o geneză an­terioară celor a evreilor şi diferită de a lor?

E un lucru incontestabil. Vedeţi Shasta şi Veidam ale indienilor, cei cinci King ai chinezilor, Zend-ul pri­milor persani, Thaut sau Mercur trismegistrul al egip­tenilor; Adam le este la fel de necunoscut pe cît sînt strămoşii atîtor marchizi şi baroni care mişună prin Europa.

Adam nu există! E un lucru trist. Toate almanahu­rile noastre încep socoteala de la Adam.

595

Să socotească aşa cum le place; Micile daruri- mu ■sînt arhiva mea.

Deci domnul A este preadamit?

A Sînt presaturnian, preosirit, prebramit, prepandorit.

c

Şi pe ce întemeiaţi frumoasa dumneavoastră ipoteză a unei lumi veşnice?

Penfru a afla, trebuie mai întâi să asculţi ou răbdare cîteva lucruri.

Nu ştiu dacă noi am raţionat pînă acum bine sau rău? dar ştiu că am raţionai şi că sîntem toţi trei fiinţe inteligente: or, fiinţele inteligente nu se poate sa fi fost create de o fiinţă brută, oarbă, insensibilă; exista cu si­guranţă o diferenţă între ideile lui Newton şi balega unui catîr. Inteligenţa lui Newton venea, deci, dîtrii-o altă inteligenţă.

Atunci eînd vedem o maşina frumoasă, spunem că a' fost făcută de un bun mecanic şi că acest mecanic are o excelentă judecată. Lumea este cu siguranţă o maşină admirabilă: deci, există în lume o inteligenţă admirabilă, oriunde, ar fi ea. Acest argument e vechi, fără a li rau prin asta.

Toate corpurile vii sînt alcătuite din pîrghii, din scri­peţi, care acţionează după legile mecanicii, din lichide pe care legile hidrostaticii le fac să circule încontinuu; şi cînd te gîndeşti că toate aceste fiinţe au sentimente ce nu sînt în legătură cu organizarea 'lor,, eşti copleşit de uimire.

Mişcarea astrelor, cea a micului nostru glob pÂ-mîntesc în jurul soarelui, totul are loc în virtutea legi­lor matematicii celei mai profunde. în ce fel Platon, care nu cunoaşte nici una dintre aceste legi; hiţnericui Platon, care spunea că pămîntul e aşezat pe un triunghi echi­lateral, iar apa — pe un triunghi dreptunghic; ridico­lul Platon, care spunea că nu pot

S96

fiindcă nu există decît cinci corpuri regulate; în ce fel, spun, ignorantul Plafon, care nu cunoştea nici măcar trigonametria sferică, a avut, totuşi, geniul, instinctul fericit d'e a-l numi pe Dumnezeu eternul geometru, de a simţi că există o inteligentă creatoare?

B

M-am amuzat pe vrenruri citindu-f pe Platon. E limpede că îi datoram întreaga metafizica a creştinis­mului: toţi Pârmţir greci au fost, fără d'iscuţie, platoni-cieni; dar ce legătură are asta cu eternitatea lumii, des­pre care ne vorbiţi?

A

Sa înaintam pas eu pas, va rog. Exista o inteligenta care însufleţeşte lumea: Spinoza însuşi o luarteiustfştie-. E im|>osi,bil sa te ©pui acestui adevăr, care ne îrteon-joaFă din toate părţile.

Am eunoscut, totuşi, nebeli care sp,u» ea n,u există inteligenţă creatoare şi. câ singură mişcarea a format pcin ea însăşi, tot ceea ce vedem şi tot ceea ce sîntem. Ei spun. cu îndrăzneală: alcătuirea acestui, univers era posibilă de vreme ce ea. există: deci, era posibil ca miş­carea singură să-l aranjeze. Luaţi doar patru astre: Marte, Venus, Mercur şi Pamintul; sa nu ne gîndim, deocamdată, decît la locul unde se af!â, făcînd abstrac­ţie de restul, şi. să vedem cîfcă probabilitate exista pen­tru, ca mişcarea să le aşeze im locurile respective. N-avem decît douăzeci şi patru? de posibilităţi în această combi­naţie,, adică, nu trebuie să pariezi decît douăzeci şi patru contra unu că aceste astre se vor afla acolo unde sînt unele faţă de celelalte. Să adă-ugăm acestor patru glo­buri pe cel al lui Jupiter: nu vom avea de pariat decît o suta douăzeci contra unu că Jupiter, Marte, Venus, Mercur şi planeta noastră- vor fi aşezate acolo unde le vedem.

Adaugaţi-I,. în sfîrşit, pe Saturn: nu vor exista decît şapte sule douăzeci de posibilităţi contra una de a pune aceste şase mari planete în aşezarea pe care o păstrează între ele» la distanţele date. Este, deci, demonstrat că în şapte sute douăzeci de aruncări, mişcarea singură a putut să pună aceste şase planete principale în ordi­nea pe care o au.

597

Luaţi apoi toate astrele secundare, toate combinaţiile lor, toate mişcările lor, toate fiinţele care vegetează, care trăiesc, simt, gîndesc, acţionează pe toate plane­tele, nu veţi avea altceva de făcut decît să sporiţi numă­rul posibilităţilor; înmulţiţi acest număr în veşnicie, pînă la numărul pe care slăbiciunea noastră îl nu­meşte infinit, va exista mereu o unitate în favoarea for­mării lumii, aşa cum este, doar prin acţiunea mişcă­rii: e, deci, posibil ca, în eternitate, mişcarea materiei să fi dat naştere universului aşa cum există el. Iată raţionamentul acestor domni.

Mă iertaţi, dragul meu prieten C; această supoziţie mi se pare din cale afară de ridicolă din două motive: primul este acela că în acest univers, există fiinţe inteli­gente, şi nu-mi veţi putea dovedi că e posibil ca doar mişcarea să dea naştere înţelegerii; al doilea este acela că, chiar după spusele dumneavoastră, se poate paria infinitul contra unu că o cauză inteligentă* creatoare e cea care animă universul. Cînd eşti singur şi ai tot infi­nitul împotrivă, eşti foarte sărac.

încă o dată, însuşi Spinoza admite existenţa acestei inteligenţe. Pentru ce vreţi să mergeţi mai departe de­cît el şi, dintr-un orgoliu prostesc, să aruncaţi slaba dumneavoastră raţiune într-un abis în care Spinoza n-a îndrăznit să coboare? Vă daţi seama de nebunia extremă de a spune că o cauză oarbă este aceea care face ca pătratul revoluţiei unei planete să fie faţă de pătratul revoluţiilor celorlalte planete în acelaşi raport cu rădăcina cubului distanţei sale faţă de rădăcina cu­bului distanţelor celorlalte în raport cu centrul comun? Prieteni, sau astrele sînt mari geometri, sau eternul geometru a orînduit astrele.

Fără injurii, vă rog. Spinoza nu le rostea: este mai uşor să înjuri decît să judeci. Sînt de acord cu dumnea­voastră că există o inteligenţă creatoare răspîndită în această lume: spun împreună cu Virguliu (Eneida, VI, 727):

Metis agitat moletn et magno se corpor& miscet*

* Mintea pune in mişcare imensa materie şi cu marele corp se amestecă (N. t.)

598

Nu sînt dintre acei oameni care afirmă că astrele, oamenii, animalele, vegetalele, gîndirea sînt efectul unei aruncături de zaruri.

Mă iertaţi că m-am înfuriat, eram într-o stare de spteen; dar, supărîndu-mă, n-aveam mai pjjţină- drep­tate.

B

Să cercetăm faptele fără să ne supărăm. în ce fel, admiţînd existenţa unui Dumnezeu, puteţi susţine prin ipoteză că lumea este veşnică?

Aşa cum susţin ca teză că razele soarelui sînt la fel de veghi ca şi astrul în sine.

Iată o imaginaţie amuzantă! Cum?! Bălegarul, li­cenţiaţii în teologie, puricii, maimuţele şi noi sîntem cu toţii emanaţii ale Divinităţii?

Există, desigur, ceva divin într-un purice: el sare de cincizeei de ori mai sus decît înălţimea lui; nu şi-a dă­ruit singur această însuşire.

B

Cum?! Puricii există dintotdeauna?

Trebuie să fie aşa, căci ei sînt astăzi, şi erau şi ieri, şi nu este nici o raţiune să nu fi existat mereu. Căci dacă sînt inutili, ar trebui să nu existe; iar din momen­tul în care o specie există, e imposibil să dovedeşti că n-a fost dintotdeauna. Vreţi ca eternul geometru să fi stat înţepenit o întreagă veşnicie? N-ar merita să fii geo­metru şi aţhitect dac-ar trebui să petreci o veşnicie fără a combina şi a clădi. Esenţa lui e de a produce; fiindcă a produs, există în mod necesar: deci, tot ceea ce se află în el este esenţial necesar. Nu poţi despuia o fiinţă de esenţa sa, căci atunci ar înceta de-a mai fi. Dumnezeu e o fiinţă care acţionează: deci, a acţionat întotdeauna; deci, lumea este o emanaţie eternă a sa;

40 Voltaire 599

deci', oricine admite existenţa unu* Dumnezeu trebuie să actori-tă ltawnea ca fiind eternii. Razele de lumirfă pleacă în mod- necesar din astrul luminos dintotdeauna, şi toa­te combinaţiile pleacă de la Fiinţa combinatoare din­totdeauna. Omul, şarpele, păianjenul, scoica, melcul au existat întotdeauna, pentru- că erau posibile.

Cum?l Credeţi că Derrriurgos, puterea t-ormatoare, marea Fiinţa a Lnut tot ceea, ce era de făcut?

Aşa-mi închipui. Altfel n-ar fi fost Fiinţa în mod necesar creatoare; aţi face din el un lucrător neputin­cios şi. leneş care n-a: muncit deeît la o mică. parte din opera sa.

c

Cum?! Alte lumi ar fi imposibile?

S-ar putea: altfel ar însemna: că. exi&tîă ©. eauză eter­nă, necesară, creatoare prin esenţa sa, care, putînd să te facă, nu fe-a făcut: or, o asemenea eauză fără efect rni se pare la fel de a.hsurdâ ca un, efect fără cauză.

Mulţi oameni spun, totuşi, că această cauză eternă a ales această lume între toate lumile posibile.

deci, daca nu ne-a dăruit acest paniînt bun este pentru că, probabil, era imposibil să-l formeze.

B

Şi cine v-a spus că acest patnînt nu există? El există, probabil, într-unui dintre globurile ce se învîrt ia jurul foi Sirius, sau a! ciinelui, =au al ochiului Taurului.

A

în acest caz, sîntem de acord, inteligenţa suprema a făcut tot ceea ce-i stătea în putere să facă; şi rărnjn la ideea mea ca tot ceea ce m este nu poate "fi.

Deci, spaţiul ar fi plin de globuri ce se ridică perfect unul deasupra celorlalte: iar noi, desigur, îl avem pe unul dintre cele mai rele. Aee'astă închipuire e frumoasă; dar nu ne consolează.

în sfîrşit, dumneavoastră credeţi că de la puterea eternă formatoare, de la inteligenţa -universală, într-un cuvînt, de la marea Fiinţă, provine în mod necesar, din veşnicie, tot ceea ce există?

Cred ca aşa este.

Ele nu par a fi posibile daeă nu există. Aceşti domni ar fi putut spune fa fel de bine că Dumnezeu a ales în­tre lumile imposibile. Desigur, eternul artizan ar fi aran­jat aceste lumi posibile în spaţiu. Există mult loe pentru asta. Pentru ce, de exemplu, inteligenţa universală, eternă., necesara, care eirmuieşte această lume, ar fi respins î.n mintea sa existenţa unui pămînt fără plante otrăvitoare, fără vărsat, fâpa scorbut, fără ciumă şi fără Inchiziţie?- E foarte posibil ca un asemenea pămînt să existe: el trebuie să.-i fi părut marelui- Demiurgos mai bun deeît al nostru; şi, totuşi, îl' avem pe cel râu. A spune că acest pămînt bun este posibil şi ca- nu ni' l-a dăruit înseamnă, desigur, a spune că> n-a avut nici raţiune, nki bunătate, maci putere; or, asta na se poate spune:

Dar, în acest caz, marea Fiinţă n-a fost liberă?

1

A fi liber, v-am spus de o sută de ori în alte convor­biri, înseamnă a putea. Ea a putui şi a faciH. Nu con­cep alt fel ele libertate. Ştiţi că libertatea indiferenţei este un cuvînt gol de înţeles.

B

Sînteţi sigur .de sistemul dumneavoastră?

A

Nu sînt sigur de nimic. Cred că există o fiinţă inteli­gentă, o putere creatoare, un Dumnezeu.. Bîjbîi în întu-

€01

neric în privinţa tuturor celorlalte. Afirm o idee astăzi, mă îndoiesc de ea rhîine; poimîine o combat; mă pot înşela în fiecare zi. Toţi filozofii de bună-credinţă pe care i-am cunoscut mi-au mărturisit, după ce băuseră puţin, că marea Fiinţă nu le-a dat dovezi mai puternice decît mie.

Credeţi că Epicur a văzut întotdeauna limpede decli-naţia atomilor, ca Descartes era convins de materia sa striată? Credeţi mă, Leibnitz rîdea de monadele lui şi de armonia prestabilită. Telliamed* rîdea de munţii săi creaţi de mare. Autorul moleculelor organice e destul de savant şi are destulă minte pentru a-şi bate joc de ele. Doi prevestitori, după cum ştiţi, rîd ca nişte nebuni atunci cînd se întîlnesc. Dar iezuitul irlandez Needham⁸⁰ nu rîde de anghilele sale.

B

E adevărat că, atunci cînd e vorba de sisteme, tre­buie să-ţi rezervi dreptul de a rîde mîine de ideile de azi.

S,înt foarte mulţumit că am găsit un bătrîn filozof englez care rîde după ce a fost supărat, şi care crede cu seriozitate în Dumnezeu. Este un lucru foarte educativ.

Da, la naiba; cred în Dumnezeu, şi cred cu mult mai mult decît universităţile din Oxford şi Cambridge şi toţi preoţii din ţara mea: căci toţi aceşti oameni sînt destul de mărginiţi pentru a dori ca el să nu fie adorat .decît de şase mii de ani încoace, în timp ce eu doresc ca el să fi fost adorat dintotdeauna. Nu cunosc stăpîn fără slugi, rege fără supuşi, părinte fără copii sau cauză fără efect.

De acord, ne-am înţeles asupra acestui lucru; dar,
* Pseudonim al lui Benoit de Maillet (1656- 1738) care în Entretienx d'un philosophe indien avec un missionnaire franqais, (apărut în 1748), avansa ipoteze geologice pe care Buffon şi Cu-vier le-au adoptat mai tîrziu Se ştie că Voltaire n-a avut niciodată încredere în aceste construcţii preistorice, a căror inspiraţie epică i se părea primejdioasă pentru spiritul de observaţie şi de prudentă exacte. (N. ed. fr.)

602

cu mîna pe suflet, credeţi în existenţa unui Dumnezeu care /ăsplăteşte şi condamnă, care distribuie premii şi pedepse unor creaturi ce emană din el şi care sînt în mîinile lui ca argila în mîinile olarului?

Nu găsiţi că e foarte ridicol ca Jupiter să-l fi arun­cat, dîndu-i un picior, pe Vulcan din cer pe pămînt, pentru că Vulcan şchiopăta de amîndouă pjcioapele.* Mu cunosc nimic mai nedrept: or, eterna şi suprema inteligenţă trebuie să fie dreaptă; eterna iubire trebuie să-şi îndrăgească pruncii, să-i ferească de lovituri şi să nu-i alunge din casă fiindcă ea însăşi i-a născut cu pi­cioare strîmbe.

Ştiu tot ceea ce s-a spus în această privinţă, şi nu-mi pasă. Vreau ca procurorul meu, croitorul, valeţii mei, chiar soţia mea să creadă în Dumnezeu; şi-mi închi­pui că astfel mă vor fura şi mă vor încornora mai pu­ţin.

Vă bateţi joc de lume. Am cunoscut zeci de femei cucernice care le-au dăruit soţilor lor urmaşi străini.

Iar eu am cunoscut una pe care teama de "Dumne­zeu a oprit-o, şi asta mi-e de-ajuns. După părerea dum­neavoastră, acele zeci de neruşinate ar fi fost mai cre­dincioase fiind atee? într-un cuvînt, toate naţiunile civi­lizate au admis existenţa unor zei care răsplătesc şi pe­depsesc, iar eu sînt cetăţean al lumii.

E foarte bine; dar n-ar fi, oare, şi mai bine dacă inteligenţa creatoare n-ar avea nimic de pedepsit? Şi, de altfel, cînd şi în ce fel va pedepsi?

A

Eu însumi nu ştiu nimic despre acest lucru; dar, încă o dată, nu trebuie să tulburăm o părere atît de folositoare omenirii. Toate celelalte le las la discreţia dumneavoastră. V-aş lăsa chiar şi lumea mea veşnică,

* Aluzie transparentă la Adam, alungat din paradisul terestru. (N. ed. fr.)

603

daeă vreţi neapărat, deşi ţin foarte mult la acest sis­tem.³" Ce importanţă are, la urma urmei, că lumea aceasta e dintotdeauna sau de alaltăieri? Să trăim în armonie, să-l iubim pe Dumnezeu, să fim drepţi şi să facem bine: iată esenţialul, iată sensul oricărei dispute. Barbarii intoleranţi să fie ruşinea omenirii şi fiecare să gîndească aşa cum doreşte!

Amin! Sa bem, să ne bucurăm şi să binecuvîntăm rrfarea Fiinţă.*

XXVIII

ADORATORII

sau

LAUDA DOMNULUI,

OPERA UNICA A DOMNULUI IMHOF,

TRADUSA DIN LATINEŞTE*

PRIMUL ADORATOR

Tovarăşii mei, fraţii mei, oameni înzestraţi eu inte­ligenţă, această emanaţie a lui Dumnezeu însuşi, adora-ţi-l împreună cu jnine pe cel care v-a dăruit-o, pe Li, Changti, Tien, în care serrii, vechii locuitori din Cathai, c£pd de cinci mir de ani încoace, după cum arată analele )or publice, anale pe care nici un tribunal de învăţaţi nu le-a pus vreodată la îndoială şi eare nu sînt combă­tute la popoarele occidentale decît de nişte ignoranţi smintiţi, care măsoară restul pămrntului şi timpurile vechi cu mica măsură a provinciei lor abia scăpată de barbarie.

Să adorăm această Fiinţă a fiinţelor pe care popoa­rele Gangelui, civilizate încă înaintea serrilor, o recu­noşteau în timpuri şi mai vechi, sub numele de Birmah, părinte al lui Brama şi al tuturor lucrurilor, şi care a

*Ansambrul' dialogurilor între A, B, C, care este, în acelaşi timp o trecere în revista a greşelilor, o analiză a eonie fericire practicii, apare, deci, ca uh comentariu filozofic la Candide. Este una dintre cele mai bune „sinteze" scrise «te Voltaire. fcixk ed. fr.) * Publicat în 1769. (N. ed. fr.)

fosl invocata, fâra îndoiala, în revoluţiile nenumărate care au schimbat a^;tît de des chipul Pâmîntirkti nostru.

Să adorăm această mare Fiinţă numită Oromas — la vechii perşi. Să-I adorăm pe Demiurgos, pe care Platon l-a cîntat pentru greci, pe acest Dumnezeu foarte bun şi foarte mare, optimum, maximum, care nu era chemat cu alt nume \a romani, atunci cînd ta senatul lor ei dictau legi pentru trei sferturi din pămîntui cu­noscut în acea vreme.

Tfl este cel care, dintotdeauna, a orînduit materia în imensitatea spaţiului. £1 a spus, şi totul a existat; dar a spus înaintea timpurilor; el este Fiinţa necesară: tleci a existat mereu. Este Fiinţa creatoare: deci a acţionat întotdeauna; căci altfel, într-o eternitate trecută, n-ar fi fost decît Fiinţa inutilă. E'l n-a -creat universul doar de cîtva timp încoace, căci atunci n-ar fi decît o Fiinţa capricioasă.

Nu de şase mii de ani sau de o suta de mii de ani îi datorează recunoştinţă ■creaturile sale, ci dintotdeauna. Ce îngustime de spirit, ce grosolănie absurdă să spui: haosul era etern, iar ordinea nu exista decit de ieri! Nu, ordinea a existat mereu, fiindcă Fiinţa necesară, creatoare a ordinii, a existat mereu.

în acest fel gîndea marele sîînt Toma în Suma cre­dinţei catolice {c. II, cap. III). „Dintotdeauna, Dumne­zeu a avut voinţă fie de a crea, fie de a nu crea'univer-sul; este un lucru manifest că voinţa sa a fost de a-l crea: deci i-a dat naştere dintotdeauna, căci efectul iar-mează întotdeauna puterii unui factor ce acţionează prin voinţă".

La aceste cuvinte înţelepte, pe care cu mirare le aflăm la sfîntul Toma, adaug că efectul unei cauze eterne şi necesare trebuie să îie etern şi necesar, ase­menea ei.

Dumnezeu nu a lăsat materia în voia unor atomi care au avut fără încetare o tendinţă de deviaţie spon­tană, aşa cum a cîntat Lucreţiu, mare pictor, într-ade­văr, al lucrurilor comune şi uşor de pictat, însă fizi­cian de completă ignoranţă.

Această fiinţă supremă nu s-a folosit de cuburi, mici zaruri, pentru a forma din ele pămîntui, planetele, lu­mina, materia magnetică, aşa cum şi-a închipuit hime­ricul Descartes în romanul său numit Filozofia.

Ci el a vrut ca părţile materiei să se atragă reci-

685

proc, în raport direct cu masa lor şi în raport invers cu pătratul distanţei dintre ele; a poruncit ca în centrul micii noastre lumi să fie soarele, iar toate planetele noastre să se rotească în jurul lui, astfel încît cubul dis­tanţelor lor să fie mereu egal cu pătratul revoluţiilor lor. Jupiter şi Saturn respectă aceste legi parcurgîn-du şi orbitele; iar sateliţii lui Saturn şi ai lui Jupiter se supun aceloraşi legi cu aceeaşi exactitudine. Aceste divine teoreme, reduse în practică la naşterea eternă a lumilor, n-au fost descoperite decît în zilele noastre; dar ele sînt' astăzi la fel de cunoscute ca primele enun­ţuri ale lui Euclid.

Se ştie că totul este uniform în întinderea ceruri­lor; o mie de miliarde de sori ce o populează nu sînt decît o slabă expresie a imensităţii existenţei. Toţi îm­prăştie din interiorul lor aceleaşi torente de lumină ce pleacă din soarele nostru; şi lumi nenumărate se lumi­nează unele pe celelalte. Se pot număra pînă la două mii într-o parte doar a constelaţiei Orion. Această lungă şi largă fîşie de puncte albe ce se remarcă în spaţiu şi pe care legendara Grecie o numea calea lactee, în-chipuindu-şi că un copil numit Jupiter, Dumnezeu al universului, a lăsat să curgă puţin lapte în timp ce sugea; această cale lactee, spuneam, este o mulţime de sori, fiecare avînd o lume planetară proprie, ce se ro­teşte în jurul lui. Şi dincolo de acest şir de lumini şi de sori se văd spaţii în care lumi şi mai îndepărtate se pot distinge, avînd dincolo de ele alte spaţii şi alte lumi.

Am citit într-un poem epic aceste versuri care ex­primă ceea ce am vrut să spun:

Dincolo de cursul lor, şi departe Ui acest spaţiu

în care materia pluteşte, şi pe care singur Dumnezeu îl cuprinde,

Sini sori fără de număr şi lumi fără sftrşit;

în acest abis imens, el le deschide drum.

Dincolo de toate aceste ceruri se află Dumnezeul cerurilor.*

Mi-ar fi plăcut mai mult ca autorul să fi spus: în aceste ceruri nesfirsite, se află Dumnezeul

Căci forţa, virtutea atotputernică ce le conduce

* Heariada, VII, 61—65. (N. ed. Ir.)

606

şi le animă trebuie să fie peste tot: aşa cum gravitaţia se afla în toate componentele materiei, aşa cum forţa motrice se află în întreaga substanţa a corpului în mişcare.

Cum ar fi posibil ca forţa activă să fie pretutin­deni, iar marea Fiinţă să nu fie?

Virgiliu a spus:

Mens agitat tnolem et tnagno se corpors miscet*

Cato a spus.

Jupiter est quodcumque vides, quodcumque moveris.**

0

Sfîntul Pavel a spus:

In ipso enim (Deo) vivimus, et movemus, et sumus

Căci in el însuşi (Dumnezeu) trăim, ne mişcăm, existăm

Noi am fost atît de neghiobi, încît să facem din el un rege care are curtezani în cabinetul sau şi uşieri în anticameră. In cîteva temple gotice sînt cîntate aceste versuri noi ale unui smintit:

Illic secum habitans in penetmlibus, Se r&x suo contuitu beat

Acolo, locuind cu sine, în cea mai retrjzsă încăpere, Regele însuşi se mingtie cu privirea.

Aceasta înseamnă, de fapt, să-l descrii pe Dumne­zeu ca pe un înfumurat care se priveşte în oglinda, contemplîndu-se mulţumit; omul l-a făcut pe Dumnezeu după chipul sau.

Să gîndim, deci, asemenea lui Platon, Virgiliu, Cato, sfîntului Pavel, sfîntului Toma, despre acest subiect măreţ, şi nu asemenea autorului imnului de mai sus. Să nu încetăm a repeta că inteligenţa infinită a fiinţei necesare, a fiinţei creatoare, dă naştere la toate, însu­fleţeşte totul, dintotdeauna. Nouă, umbre trecătoare, atomi de o clipă, atomi gînditori, nouă ne trebuie o fă-rîmă de inteligenţă rara, bine exersată, pentru a înţe­lege doar o mică parte din matematica sa veşnică..

Prin ce legi pămîntul are, oare, o mişcare periodică

* Eneida, VI, 627. (N. ed. fr.)

** Jupiter este orişice vezi şi oriunde te-ai mişca. (N. t.) Lu-can, Farsala, IX, 580. (N. ed. fr.)

607

de douăzeci şi şapte fie mii nonă sute douăzeci de ani, în afara cursului orbitei bale şi a rotaţiei în jurul axei? în ce fel se înclina astrul nopţilor noastre, şi pentru ce pamîntul şi acest astru işi schimba în mod continuu, timp de nouăsprezece ani, locul in care orbitele lor tre­buie să se întîlneasca. Numărul oamenilor care se ridica la aceste cunoştinţe divine nu este mai mare de unu la un milion; 5.1 asta în timp ce aproape toţi oamenii, în­covoiaţi spre glodul pămîntului, sau îşi macină viaja în intrigi mărunte, sau îi ucid pe fraţii lor. oamenii, şi sînt ucişi de aceştia pentru baiu.

într-un milion de oameni ce-şi petrec viaţa tîrîndu-se sau împăunîndu-se, cu greu se pot găsi cincizeci care să aibă idei cît de cit aprofundate iu privinţa acestor auguste adevăruri.

Acestui mic număr de înţelepţi mă adresez eu, pen­tru a admira împreună cu ei imensitatea ordinii lucru­rilor, atotputernica intelige-nţă ce respiră -din ele şi eter­nitatea în care plutesc, eternitatea din care o clipa le este acordată indivizilor trecători care vieţuiesc, simt şi gîndesc.

AL DOILEA ADORATOR

Ai admirat şi ai adorat; aş fi vrut ca aceasta să mă impresioneze. Lauzi,, însă n-ai mulţumit niciodată. Ce importanţă au pentru mine milioanele de universuri,-necesare fără îndoială., de vreme ce există, dar care nu-mi vor face nici un bine şi pe care nu le voi vedea niciodată? Ce contează pentru mine imensitatea,, eînd eu sînt abia un punct? Ce-mi pasa de eternitate, cînd existenţa mea se mărgineşte Ja această clipa ce se scurge? Ceea ce-mi poate trezi recunoştinţă este faptul că sînt o fiinţă vie, simţitoare, avînd plăceri cîteodată. Lăudată fie în veci această fiinţă necesară,, eternă, inteligenta, atotputernică, care i-a înzestrat dintot-deauna pe confraţii mei animalele cu viaţă şi cu un organism bine orînduit! Ea a dorit ca noi toţi să avem plarnîni, ficat, pancreas, stomac, inimă cu auricule, vene, artere sau echivalentul tuturor acestora. Este un artificiu tot atît de demn de admiraţie ca acel al atîtor lumi ce se rotesc în jurul sorilor lor; dar acest artifi­ciu prodigios nu ar fi nimic daca nu afn avea simţirea care dă esenţă vieţii. Ea ne-a dăruit tuturor dorinţele şi organele ce păstrează v.ara şi, ceea ce merită şi mai