Sau optimismul

(-08

multă, recunoştinţa, îi datorăm instrumentele atît de scumpe şi atît de greu de închipuit prin care viaţa este data fiinţelor ee se nasc din noi¹.

Marea Fiinţa ne dăruieşte tuturor şase ©rgane, că­rora te sînt ataşate simţuri¹ eu totul străine unul' altora: pipăitul, raspîndit în toate părţile corpului, dar mai sen­sibil fa mîini: auzul, pe care multe animate, ron-fraţii noştri, îl au incomparabil mai fin deeît al nostru, dar care ne oferă faţa de ele un avantaji 1 al muzicii; moi auzim acorduri, acolo unde aproape toate animalele nu aud decit sunete; armonia nu este făcută decit penhu noi; iar daca privi­ghetorile au glasul mai uşor, noi îl¹ avem cu mult mai întins şi mai variat.

Vederea omului e mai puţin pătrunzătoare 6'et'rt cea a tuturor păsărilor de pradă, mai. puţin ascuţtfă cPeeît cea a- tuturor insectel'or, cărora fe e dat să vadă un uni­vers in, mic, care nouă ne seapa; dar, aşezaţi între vul­tur şi muscă, trebuie sa fim mufţurniţi de ecMi noştri; este un simţ ce se prelungeşte pin» îa stele. Yeetem prin-tr-un singur orificiu un sfert din eer proprietatea aeeas-ta e un mare avantaj.

Gustul e, de asemenea, un dar făcut d'e natură tu­turor fiinţelor vii. E greu d'e ghicit eare specie este cea mai pofticioasa sau are gustul¹ ceT mai delicat: se spune că nu trebuie sa ne certăm pentru as'fa; dar să recunoaştem că, lipsit de gust, nici un animal' nu s-ar gîndi să se hrănească; nimic n-ar fi mai insuportabil deeît să manînci şi sa bei, dacă Dumnezeu n-ar fi înso­ţit aceasta acţiune de tot ati-ta plăcere cita necesitate. Plăcerea vine în mod vădit de la Dumnezeu. Acest ade­văr este atît de la îndemina, încit e cu neputinţa să ai sau chiar sa-ţi închipui o senzaţie pl-acufă care să nu provină din organele pe care le avem şi pe care sa n-o fi simţit.

Al şaselea simţ, eel mai. minunat dintre toate, dăruit întregii specii animale, este cel eare uneşte într-un mod atît de plăcut eele doua sexe, cel a cărui dorinţa doar depăşeşte toate eefelalte voluptăţi; cel care, chiar şi nu­mai prin ceea ce-F precede, este o pl'âcere inefabilă. Celelalte simţuri, se mărginesc la satisfacerea indivi­dului care le poseda; simţul dragostei, insa, îmbată în acelaşi timp d'oua fiinţe gmditoare şi duce Ia naşterea celei de-a treia. Ce dulce mister! Bucuria devine creaţie.

669

Contele de Rochester a spus că plăcerea dragostei ar fi de-ajuns pentru a face ca Dumnezeu să fie binecu-întat într-o ţară de atei; iar marele Mahomed a promis dragostea ca răsplată pentru bravii săi războinici. El n-a avut extravaganţa absurdă de a-şi închipui că se poate învia, avînd toate organele, dar fără a te folosi de ele: el a ales cel mai nobil, cel mai plăcut simţ, pentru a fi veşnic preţul curajului şi al virtuţii.

Las altora grija de a face să fie admirate unghiu­rile egale în vîrf pe care lumina le formează în corneea noastră, refracţiile pe care ea le suportă în uvee, în cristalin, tablourile pe care le trasează pe retină. îi las să laude melcul urechii, osul pietros, tamburul, timpanul şi coarda sa, ciocănelul, nicovala şi scăriţa; şi, după ce au examinat toate aceste instrumente ale auzului, să ignore, totuşi, întru totul cum se face ca auzim. Sa fie disecate o mie de creiere fără a se putea bă­nui prin ce resorturi va lua naştere în ele gîndul. îl las pe Borelli sa atribuie inimii o forţă de optzeci de mii de livre, iar pe Keill s-o reducă la cinci uncii, îl las pe Hecquet să facă din stomac o moară, iar Van Helmont — un laborator de chimie.*

Eu mă mulţumesc sa privesc, cu tot atîta recunoş­tinţă cîtă uimire, mulţimea, fineţea, forţa, supleţea, pro­porţia resorturilor prin care am primit şi dăm mai de­parte viaţa.

Despoaie aceste organe de carnea care le acoperă şi de ceea ce le încojoară, priveşte-le cu ochii unui ana­tomist: te vor îngrozi. Dar cele două sexe, în tinereţe, nu le văd decît cu ochii voluptăţii; ele vorbesc imagina­ţiei, o înflăcărează, se gravează în memorie. Un nerv pleacă de la creier, ocoleşte ochii, gura, trece pe lingă inimă, coboară la organele înmulţirii, şi aşa se face că ochii sînt cei care prevestesc plăcerea.

Daca în timpul acestei plăceri ai şti ceea ce faci, dacă

* Italianul Barilii (1608—1679) conducea şcoala „iatro-mate-matică" ce explica fenomenele vitale prin legile mecanicii.

Keill este fratele matematicianului englez John Keill.

Philippe Hecquet (1661 — 1737) a fost decan al Facultăţii de medicină din Paris; a făcut studii serioase despre sîngerare, des­pre stomac, despre convulsii etc.

Belgianul Van Helmont (1577—1644) a avut originalitatea de a dori să vindece bolile prin mijloace chimice; adeseori s-a înşelat, dar a făcut şi descoperiri importante, cum este cea a sucului gas­tric. (N. ed. fr.)

610

ai fi atît de neferiecit îneît să te ocupi de prodigiosul artificiu al înmulţirii, de acest mecanism admirabil de pîrghii, de această contradicţie a fibrelor, de filtrarea li­chidelor, ai face un lucru împotriva naturii, ai trăda marea Fiinţă, care ţi-a dat organele înmulţirii pentru a o produce, şi nu pentru a o cunoaşte. Trebuie să i te supui pe nevăzute, şi cu cît eşti mai ignorant, cîi atît o slujeşti mai bine Nu cunoşti mai multe despre fondul a-pstui mister decît privighetorile sau turturelele

Vei şti doar că din toate timpurile viaţa a trecut dintr-un trup într-altul şi că, astfel, ea este veşnica, asemenea marii Fiinţe, de la care emana.

în sfîrşit, să ne închinăm Fiinţei supreme, care ne'a dăruit plăcerea. Astrele nu cunosc aşa ceva; din acest punct de vedere, un păianjen e mai cîştigat decît întreaga mulţime a stelelor ce depăşesc de un milion de ori în mărime soarele nostru.

PRIMUL ADORATOR

Dragul meu frate, păianjenul şi elefantul, materia brută, materia organizată, materia în mişcare, materia sensibilă să fie veşnic recunoscătoare marelui Demiur-gos, cel care acţionează în veci prin natura sa, şi de la care emană tot ceea ce există, aşa cum n-a existat vreo­dată soare fără lumină. I-ai mulţumit pentru acel dar al simţirii pe care-l ai de la el, căci' n-ai fi putut sâ ţi-l dăruieşti singur; nu i-ai mulţumit însă pentru darul gîndirii. Instinctul şi simţirea sînt divine, fără îndoială. Datorită instinctului iau naştere toate mişcările şi ne­voile noastre. Lucrurile sînt însă în aşa fel combinate, îneît, dacă celelalte animale sînt înzestrate cu un in stinct ce-l depăşeşte pe al nostru, noi avem o raţiune ce o depăşeşte, nemăsurat de mult pe a lor. în o mie de prilejuri urmează-ţi cîinele sau calul; indianul sâ-şi consulte elefantul. Dar, în matematici, consultă-I pe Arhimede. Dumnezeu a dat materiei brute forţa centri-pefâ, forţa centrifugă, rezistenţa şi reacţia acesta este instinctul ei, şi el nu poate fi înţeles; al animalelor — de asemenea, iar gîndirea e şi mai vrednică de admi­raţie. Facultatea de a preciza o eclipsă şi de a urmări drumul cometelor pare sâ aibă, dacă putem îndrăzni a spune, ceva din atotputernica inteligenţă a marii Fiinţe care le'a făcut să existe. Prin aceasta noi părem a nu fi decît o emanaţie a ei.

611

Orice materie are legile sale invariabile de mişcare, orice specie de animale are instinctul ei, aproape întot­deauna, destul de uniform, şi care nu se perfecţionează derii in limite foarte strimte; dar raţiunea omului se ridica pînă 1a divinitate.

E foarte sigur ca animalele siftt înzestrate cu facul­tatea memoriei. Un dine, un elefant îşi recunosc stâ-p'mul şi după zece ani. Ca sa aibă aceasta memorie, pe care n-o putem explica, trebuie sa aibă idei pe care, de asemenea, nu le puterii explica.

Cine dăruieşte animalelor memoria şi ideile? Cel care le dăruieşte singele, organele, mişcările; ceJ de ia care emană totul, de la care porneşte orice fiinţă, şi, deci, şi felul ei de a fi.

Unele animale au darul de a-şi perfecţiona instinc­tul. Există elefanţi, maimuţe, care au mai multa minte decît altele, adîca mai multa memorie, o mai mare apti­tudine de a combina un număr de idei. Vedem cîini de vînătoare¹ ce-şi învaţă meseria în trei luni şi devin ex­celenţi şefi de haita, în timp ce alţii rămîn mereu în mediocrîtale. Mulţi cai şi-au iubit şi apărat stăpînii; alţii au fost rebeli şi ingraţi, dar în număr mai mic decît cei dinţii. Un cal bine îngrijit, baie hrănit, mîngîiat de stapînul sau, es>te mult mai recunoscător decât un curtean. Aproape toate patrupedele şi chiar reptilele îşi perfecţionează cu vîrsta instinctul pînâ la Umilele pres­crise: diherii, vulpile, lupii sini o mărturie eyidentâ în acest sens; un lup bairîu cu lupoaica lui se luptă în­totdeauna mai bine decît unii tineri. Numai ignoranţa şi nebunia pot combate aceste adevăruri cărora le sînteni martori în fiecare zi. Cei ce n-au avut timp sau răb-daie să observe purtarea animalelor să citească exce­lentul articol INSTINCT din Enciclopedie: se vor con­vinge de existenţa acestei facultăţi care este raţiunea animalelor, raţiune ce nu se poate compara cu a omu­lui, aşa cum o irigare nu se poate compara cu orologiul din Slrasbourg; raţiune limitata, dar reala; inteligenţă grosolană, dar inteligenţă depinzînd de simţuri, ca şi a noastră: un fir subţire şi curat din acea inteligenţa imensă şi de neînţeles ce domneşte peste toate, din-

totdeauna.

Un spaniol pe nurne Pereira,⁸¹ care n-avea decît ima­ginaţie, şi-a folosit-o pentru a îndrăzni să spună ei animalele nu sînt deeît maşini lipsite de orice simţire-

612

l-a transformat pe Dumnezeu într-un mintiilor de ma­rionete ocupat permanent cu trasul sforilor acestor per-..se>na)e. făeîndtt-le sa scoată strigăte de bucurie şi de durere fără ca ele să simtă durere sau bucurie, impreu-nîndu-le fără dragoste, făeîndtj-le sa rrtâmnee şi sa bea Sară sa le fie foame şi sete. Descartes, în romanele safe, a adoptat această şartatanie impertinenta: s-a bucurat de trecere la ignoranţi ce se credeau învăţaţi.

Cardinalul de Polignac¹¹"', om cu mult spirit şi care, in lucruri de amănunt, a arătat chiar genki, bun poet latin, dacă aşa ceva mai poate exista printre moderni, iusă foarte putui filozof., şi neewnoseînd, din netendre, «tecît absurdul sistem al lui Deseartes, s-a hotiirit să acrie nn poem împotriva Iui Luerefiu;, Insă, fiind mult mai. puţin poet decît romanul, s-a arătat la îel de prost fizician: n-a făcut decît să opună unar erori afte erori în lucrarea sa uscata şi descărnată, care a iost mult lăudată, dar care nn se poate citi.

Dă''în poemul său exemple greu «te crezul despre isteţimea animalelor care ar dovedi o inteligenţă cel puţin egala eu cea p-e care ne-a dârurt-o nouă natura. Ptme în versuri, de pilda. în etntul al şaselea, o poves­tire p^e care a repetat-o des la curtea Franţei, după ce se întorsese din Polonra, şt de care s-a făcut onili haz. Spune că o gaie, atacînd mtr-o zi un vultur, r-a smuls o pană; ca vulturul, citva timp după aceasta, a lasat-o de toi fără pene, fără a se obosi, însă, sâ-i ia viaţa. Gaia, urinează el, s-a gîrtdit cum sâ se răzbune în tot timpul cit i-au crescut peneie la loc. în sfîrştt, a găsit pe un pod vechi o deschizătură prin care trupul ei putea trece în toată vrteza, dar care era prea strimtă pentru vultur, mai mare decît ea. După ce a repetat de mai multe ori, îşi provoacă duşmanul; îl găseşte intr-un moment potri­vii: incepe lupta; gaia, prmtr-o retragere abilă, plon­jează în deschizătură şi trece dincolo: vulturul o urmă­reşte cu repeziciune; capul şi gîtul trec cu uşurinţă, dar testul trupului se înţepeneşte. Se zbate ca să se desprindă: în limp ce el se chinuie să iasă, gaia revine şi, pe îndelete, ii smulge penele aşa cum şi ei îi fuseseră smulse şi-i dăruieşte cu generozitate viaţa, aşa cum şi vulturul i-o dăruise ei; dar îl lasă pradă bătăii de joc a tuturor palatinilor Poloniei, martori at acestei frumoase lupte.

în Stratagemele Atu Erori lin⁸³ nu găsim nici un şi-

613

i

lei

an

Iu

dii

gn

noi

im

toi

gin ani

retlic de război care să se apropie măcar de acesta, iar Scipio Africanul nu a fost niciodată atît de generos. Ne-am aştepta ca Polignac să tragă concluzia că gaia avea un suflet deosebit; deloc: el conchide că ea e un automat lipsit de minte şi simţire.

Astfel, fiul marelui Racine, care a moştenit de la tatăl său talentul versificaţiei, îşi aduce, într-o epistolă, obiectiunile cele mai puternice care dovedesc că anima­lele au raţiune, şi nu răspunde la ele decît dînd asigu­rări, fără a raţiona, că ele nu sînt decît nişte simple

maşini.

Da, fără îndoială, ele sînt maşini, dar maşini cu sim­ţire, maşini cu idei, maşini mai mult sau mai puţin gîn-ditoare, după cum sînt construite. Există mari diferente între talentele lor, aşa cum există şi între cele ale oa­menilor Oare un cîine de vînâtoare, un urangutan, un elefant bine construiţi nu sînt superiori imbecililor noş­tri pe care-i închidem, bătrînilor noştri hulpavi loviţi de apoplexie, tîrînd rămăşiţele unei vieţi inutile în abru­tizarea unei stări de vegetaţie neîntruptâ, fără me­morie, fără idei, lîncezind între cîteva senzaţii şi neant? Oare un animal nu este de o sută de ori superior copiilor noştri nou-născuţi, cărora totuşi Dumnezeu, după teo­logii noştri, le-a transmis un suflet nemuritor, la vîrsta de şase săptămîni, în uterul mamei lor? Dar ce spun! Ce diferenţă există între noi şi noi înşine! Ce -distan­ţă imensă între tînărul Newton inventînd calculul infi­nitului, şi Newton expirînd fără cunoştinţă, fără urmă din acel geniu care cîntărise lumea! Aceasta este ur­marea legilor eterne ale naturii, pe care Newton însuşi nu le-a putut înţelege, fiindcă nu era Dumnezeu. Să adorăm marea Fiinţă de la care aceste legi emană; sâ-i mulţumim pentru că a acordat, cîteva zile, organe­lor noastre darul gîndirii, care ne ridică pînă la ea. Un filozof profund, care ar fi găsit adevărul daca n-ar fi vrut sâ-l amestece cu minciunile prejudecăţi­lor, a spus că noi vedem totul în Dumnezeu. Dar mai degrabă Dumnezeu este cel care vede totul în noi, care face totul în noi, căci el e în mod necesar marele, sin­gurul, eternul creator al întregii naturi.

Cum de gîndim? Cum de simţim? Cine va putea să ne spună? Dumnezeu n-a pus (trebuie să repetăm fără încetare), Dumnezeu n-a ascuns în plante o fiinţă secretă care se numeşte vegetaţie; ele trăiesc pentru

614

[ că aşa a fost poruncit dintotdeauna. Nu există în ani­mal o creatură secretă care se numeşte senzaţie; cerbul I aleargă, vulturul zboară, peştele înoată, fără a avea ne-v' voie de o substanţă necunoscută, ce se găseşte în ei, care să-i facă să zboare, să alerge sau sa înoate. Ceea ce noi am numit instinctul lor e o facultate inefabilă, ce le este inerentă prin legile inefabile ale marii Fiinţe. Şi noi avem o facultate inefabila în inteligenţa umană; dar nu există o fiinţa reala care să fie inteligenţa umană, nici alta care sa se numească voinţă. Omul raţionează, omul doreşte, omul vrea; dar voinţa sa, dorinţele, ra­ţionamentele sale nu sînt substanţe distincte. Merele defect al şcolii platoniciene şi, în continuare, al tuturor şcolilor noastre a fost de a lua cuvintele drept lucruri: să nu cădem în această greşeala.

Sîntem cînd gînditori, cînd lipsiţi de gînduri, aşa :um sîntem cînd treji, cînd adormiţi, cînd excitaţi de dorinţe involuntare, cînd căzuţi într-o apatie trecătoa­re; sclavi, din copilăria noastră pîna la moarte, a tot ceea ce ne înconjoară; neputînd nimic doar prin noi în­şine, primind toate ideile fără a putea vreodată să le prevedem pe cele pe care le vom avea în clipa urmă­toare, şi mereu sub mina marii Fiinţe care acţionează în întreaga natură prin căi la fel de neînţelese ca ea însăşi.

AL DOILEA ADORATOR

O ador împreună cu tine, recunosc în ea cauza, sco­pul, învelişul şi miezul tuturor lucrurilor; dar mă tem, vorbind, să nu-i aduc vreo jignire, dacă, totuşi, fini­tul poate ultragia infinitul, dacă o fiinţă mizerabilă care este doar un mod de existenţă al Fiinţei, un embrion născut între urină şi excremente, excrement el însuşi pentru îngrăşarea pămîntului- din care iese, poate aduce o injurie Fiinţei eterne.

Văd, tremurînd, adorîndu-l iubindu-l ca pe autorul veşnic a tot ceea ce a fost şi a tot ceea ce va fi, cum facem din el izvorul răului. Cred, cu durere, că toate sectele care au admis, asemenea nouă, existenţa unui singur Dumnezeu au căzut în această capcana în care ma tem să nu fie prinsă şi raţiunea mea. Pretinşii lor înţelepţi au răspuns că Dumnezeu nu face rău, dar că-l îngăduie. Tot atît de bine ar fi sa mi se spună, atunci cînd razele prea arzătoare ale soarelui au orbit un copil,

41 VolUire 615

ca nu soarele ia fâcut acest râu, ci că el a permis raze­lor să-i ardă ochii.

îţi spuneam adineauri că sînt pătruns de recunoş­tinţă şi de bucurie; dar fiindcă şi alte idei mi-au venit în mod necesar, aşa cum se întîmplă tuturor oameni­lor, mulţumirile mele sînt urmate de nemulţumire in­voluntară; mă tîngui şi mă pierd în lacrimi, asemenea copilului care, de Ta o clipă la cealaltă, trece de la rîs la plîns, în braţele doicii sale.

întreaga antichitate a admirat şi a plîns ca mine. Ea a căutat cauza imperfecţiunilor lumii cu tot atît de multă rîvnă cît şi deznădejde. Grecii i-au închipuit pe Titani, copii ai cerului şi ai pămîntului, care i-au cerut Iui Jupiter partea ce li se cuvenea din bunurile tată­lui şi mamei lor, şi au declarat război zeilor. Alţii au inventat frumoasa legendă a Pandorei. Alţii (mai filo­zofi, poate, deşi n-o lasă să se vadă) l-au aşezat pe Jupiter între două butoaie, vărsînd binele picătură cu pi­cătură, iar răul în şiroaie. Şi-au imaginat nişte andro­gini care, posedînd ambele sexe în acelaşi timp, au de­venit foarte obraznici şi, drept pedeapsă, au fost îm­părţiţi în două. Indienii au scris în Shasta, care dăinuie de cinci mii de ani în mîinile brahmanilor, scrisă în limba sanscrită, că îngeri, genii s-au revoltat în cer împotriva lui Dumnezeu. Sirienii spuneau că planeta noastră n-a fost făcuta, la început, pentru a fi locuită de oameni înzestraţi cu judecată: dar că, printre cetă­ţenii cerului, s-au găsit doi mîncăi, bărbat şi femeie, care au îndrăznit să mănînce o plăcintă. împinşi apoi de o nevoie ce urmează lăcomiei, l-au întrebat pe unul dintre principalii servitori ai firmamentului unde este privata. Acesta le-a răspuns: „Vedeţi pămîntul, acel mic glob ce se află la o mie de milioane de leghe? Acolo este latrina universului". Ei s-au dus, iar Dumnezeu i-a lăsat acolo pentru a-i pedepsi.

Alţi asiatici spun că Dumnezeu, plămădind omul, i-a dăruit reţeta nemuririi scrisă pe un frumos perga­ment; omul a pus-o în spatele măgarului său, împreună cu alte lucruri, şi a început să colinde lumea. Astfel mergînd, măgarul s-a întîlnit cu şarpele şi l-a întrebat dacă nu există prin împrejurimi vreo fîntînă unde ar putea să bea: şarpele l-a condus cu amabilitate; dar, în timp ce măgarul bea, iar omul se îndepărtase, şar­pele a furat reţeta: în ea a aflat secretul de a-şi schim-

616

ba pielea, ceea ce l-a fâcut nemuritor, potrivit ideii răs-pîndite în Asia. Omul şi-a păstrat pielea şi a rămas supus morţii.

Egiptenii şi, mai mult decît ei, persanii au recunos­cut un zeu-diavol, duşman al zeului bun, un Typhon, un Ariman, un Satan, un principiu râu care găsea plă­cere în a strica tot ceea ce făcea bine principiul cel bun. Această idee îşi avea izvorul în ceea ce li se întîmplă în fiecare zi bieţilor oameni. Noi ne aflăm aproape me­reu în război. Capul unei naţiuni ruinează pe cît poate tot ceea ce capul naţiunii opuse a întemeiat. Laomedon clădeşte un oraş frumos, Agamemnon ³⁴ îl distruge; aceasta este istoria neamului omenesc. Oamenii au tran­sportat întotdeauna în cer toate prostiile de pe pămtnt, prostii atroce sau prostii ridicole. Doctrina lui Zoroas-tru şi cea a lui Manes nu sînt, în fond, altceva decît ideea unor popoare americane care, ca explicaţie a cau­zei ploii, pretindeau că există acolo sus un băiat şi o fată, frate şi soră; că fratele sparge din cînd în cînd ulciorul surorii sale, şi că atunci vin ploi şi furtuni.

Iată întreaga teologie a maniheismului, şi toate sis­temele asupra cărora s-au purtat atîtea dispute nu sînt cu nimic mai bune.

Să iertam oamenilor, copleşiţi de griji şi suferinţe, că şi-au imaginat cu atîta naivitate Providenţa, în cli­pele bune în care vreo uşurare a nevoilor le lăsa liber­tatea de a gîndi. Sâ-i iertăm pentru ca au presupus existenţa unei raari Fiinţe malefice, veşnic duşman al unei mari Fiinţe binevoitoare. Cine poate sâ nu fie în-spăimîntat atunci cînd gîndeşte că pămîntul întreg nu este decît împărăţia distrugerii? Zămislirea, viaţa ani­malelor sînt opera unei mîini atît de puternice şi de abile, încît puterea tuturor regilor şi geniul a o suta de mii de Arhimede nu ar putea m veci sâ fabrice măcar aripa unei muşte. Dar la ce foloseşte tot acest artificiu divin ce străluceşte în structura miliardelor de fiinţe sensibile? La a le face să se devoreze unele pe altele. Desigur, daca un om ar fi construit un automat admi­rabil ce merge prin propriile forţe şi cîntă din fluier şi l-ar fi zdrobit în clip* următoare, l-am lua drept un mare geniu transformat în nebun primejdios.

Globul e plin de capodopere, dar şi de victime; el nu e decît un întins cîmp de măcel şi de boală. Orice specie este în mod nemilos urmărită, sfîşiată, mînca-

617

tă pe pămînt, în aer şi în apă. Omul e mai nenorocit decît toate animalele la un loc; el se afla mereu pradai a două rele necunoscute acestora, neliniştea şi plicti­sul, care nu sînt decît dezgustul de el însuşi. Iubeşte viaţa, dar ştie că va muri. Dacă s-a născut pentru a gusta din cîteva plăceri trecătoare, pentru care aduce laude Providenţei, s-a născut şi pentru suferinţe fam număr şi pentru a fi mîncat de viermi; el o ştie, pe cînd animalele — nu. Această idee funestă îl frămîntă; el îşi consumă clipa detestabilei sale existenţe aducînd nefe­ricire semenilor lui, sugrumîndu-i cu laşitate pentru o răsplată mîrşavă, înşelînd şi fiind înşelat, jefuind pen­tru a fi jefuit, slujind pentru a porunci, căindu-se fără încetare. Cu excepţia cîtorva înţelepţi, mulţimea oame­nilor nu este decît o adunătură oribilă de criminali lipsiţi de noroc, iar globul nu adăposteşte decît cada­vre. Tremur, încă o dată, de a fi nevoit să mă plîng de Fiinţa fiinţelor atunci cînd arunc o privire atentă asupra acestei privelişti înspăimîntătoare. Aş vrea să nu mă fi născut.

PRIMUL ADORATOR

Dragă frate, fiindcă îl iubeşti pe Dumnezeu, fiindcă eşti virtuos, nu-ţi blestema naşterea, ci binecuvînteaz-o. Ai început prin a mulţumi, sfîrşeşte în acelaşi fel. Tră­ieşte pentru a sluji Fiinţei fiinţelor şi creaturilor sale. Toţi cei care au inventat legende pentru a explica ori­ginea răului şi a pretinsei degradări a omului l-au făcut pe Dumnezeu ridicol: fă -l din nou vrednic de res­pect.

Admite că efectele unei cauze necesare sînt, şi ele, necesare. Aceasta este părerea tuturor înţelepţilor; ea dă naştere unei virtuţi consolatoare — resemnarea. Mul­ţumită resemnării, slăbiciunea nevinovăţiei oprimate de tirani gustă o oarecare linişte în exil şi în lanţuri. Prin resemnare, omul se susţine împotriva necesităţii de neînvins ce-i dă ghes. Totul emană, fără îndoială, de la marea Fiinţă: deci şi dreptatea, binefacerea, îngă­duinţa.

Să fim drepţi, binefăcători, îngăduitori, căă acesta e destinul înţelepţilor şi al nostru; să-i lăsăm pe im­becili să-şi irosească zilele fără a gîndi şi pe pungaşi să gîndească în ce fel să persecute sufletele cinstite. Să ne resemnăm atunci cînd vedem un om nevolnic,

618

născut în noroi, plămădit din întregul orgoliu al pros­tiei, din întreaga avariţie legată de educaţia sa, din în­treaga ignoranţă a şcolii sale, vrînd să domine cu in­solenţă, pretinzînd să impună tuturor celorlalte capete himerele capului său, calomniind cu josnicie şi încer-cînd să persecute cu cruzime. Această adunătură de mîrşăvii e potrivită naturii sale, aşa cum dihocului îi aparţine setea de sînge, iar materiei gravitaţia.

De altfel, ne este, oare, interzisă orice mîngîiere? Nu e, oare, posibil să existe în noi vreun principiu in­destructibil ce va renaşte în ordinea lucrurilor? Nimic n-a ieşit din neant, nimic nu se întoarce în neant:.omnia mutantur, nlhll Merit* Dacă e necesar ca un dram de gîndire să existe pentru cîteva clipe, nu ştiu în ce fel, într-un trup de cinci picioare şi jumătate, alcătuit aşa cum sîntem noi, pentru ce acest dar al gîndirii sa nu fie oferit unuia dintre atomi, care a fost principalul şi invizibilul organ al acestei maşini? Sa adăugăm virtu­ţilor noastre pe cea a speranţei; să îndurăm în această scurtă viaţă neghiobiile tiranice pe care nu le putem împiedica; sa încercăm doar să nu spunem prostii des­pre marea Fiinţă.

AL DOILEA ADORATOR

Da, frate, mă resemnez; trebuie. Sper, atît-cît pot, să-ţi spun că nu-mi voi dezonora raţiunea rxin himere pe care atîţia şarlatani le-au debitat despre marea Fi­inţă.

Ştii că înaintea întoarcerii mele de la Pondichery, împreuna cu iezuitul Lavaur, care avea un milion şi o sută de mii de franci în cambii şi diamante, am cunos­cut mulţi ghebri şi brahmani. Aceşti ghebri sau parşi au o vechime foarte mare, faţa de care noi putem spune că existăm abia de ieri; dar cu cît un popor este mai vechi, cu atît şi prostiile sale sînt mai vechi. Am fost nedumerit atunci cînd magii parşi mi-au spus ca vo­inţa Fiinţei necesare, acţionînd veşnic, a fost de a nu crea lumea decît de patru sute cincizeci de mii de ani încoace, şi că i-a dat naştere în şase gahambare, în şase timpi. Bieţii magi! Ei fac din Dumnezeu un om, un lucrător care are nevoie de şase săptamîni pentru a-şi

toate se schimbă, nimic nu moare (N. t.) 619

face treaba şi care şi dăruieşte ceea «ce se cheamă o odihnă binemeritată în cea de-a şaptea) săptămrnâ.

Dacă ai şti ce poveşti de adormit copţii adaugă aceşti visători celor şase gahombare ale lor/ ţi s-ar face milă. Legenda şarpelui care a furat măgarului reţeta nemu­ririi nu poate fi comparată cu cea a ^arşilor, în aceasta întîlneşti şerpi şi măgari ce joacă roFuri foarte comice. Marea Fiinţă, Fiinţa necesara, eternă, infinită, se plim­bă în fiecare zi Ia prînz pe sub palmieri: ea dă naştere unei Pandore, pe care o plămădeşte dintr-o bucată de carne luată de la un bărbat: acest bărbat se numea Misha, iar femeia lui Mishana*

Aproape de un izvor ale cărui ape se întind în toate părţile pînă la capătul lumii, creşte un copac care te învaţă trecutul, prezentul şi viitorul, şi care dă lecţii de morală şi de fizică. Arborii Dodonei nu sînt nimic pe lîngă el. Totul este minune în antichitatea oricărui popor: nimic nu se potriveşte deodată cu natura, fi­indcă n-o cunoaşte. Nu vezi nici un istoric înţelept care să-ţi istorisească secolele trecute; vezi însă peste tot vrăjitori care-ţi povestesc viitorul. Printre toţi aceşti vră­jitori, nu există nici unul care să trăiască asemenea celorlalţi oameni. Unul îşi pune un samar în spinare şi aleargă gol pe străzile capitalei; aftul mănîncâ excre­mente pe pîine; un altul este tras de păr în văzduh; un al patrulea se plimbă prin aer într-un car de foc pur­tat de patru cai de foc. Hercule este înghiţit de un peşte: rămîne în burta acestuia trei zile, dar se hrăneşte foarte bine, căci frige ficatul peştelui şi îl mănîneă; de acolo, aleargă la strîmtoarea Gibraltar, pe care o ia în paharul lui.**

Bachus cu nuiaua sa pleacă să cucerească Indiile; îşi scimbă nuiaua în şarpe şi din nou şarpele în nuia; trece marea Indiilor fără să se ude, opreşte soarele şi luna, şi mai face o sută de isprăvi de acelaşi fel. iată istoria veche.

* Aceştia sînt primii oameni, după Zoroastru, aşa cum, după Sanehoniathon, ei se numesc Protogenos şi Genos, sau cel puţin nişte creaturi pe care traducătorul grec te-a numit astfel. La in­dieni, ei sînt Adimo şi Procriti; ta greci, Prometeu, Epimetcu şi Pandora; la chinezi, Puoncu etc. (N.a.).

** Aluzie la pasaje din Ier-emia, Ezechiel, Daniel şi lona. Hercu­le apare drept lona. Mai departe, găsim adaptări de acelaşi gen (Deucalion etc). (N.ed.Ir.)

620

Toate aceste inepţii te fac să rîzi; iată însă ceea ce te face să verşi lacrimi.

Şarlatanii, care au urcat pe scenă în zilele de tîrg pentru a distra mulţimea cu aceste poveşti, nu s-au mulţumit cu răsplata ce 1i se dădea de buna voie; ei au strigat: „Noi adeverim zeii nemuritori ce sălăşluiesc în vîrful Olimpului şi Alhosuiui, noi jurăm pe-marele demiurgos, pe marele leus, părintele şi stâpînul lor, că tot ceea ce v-am vestit este adevărul curat; siiitem trimişii cerului, plâtiti-ne călătoria. Doua treimi din bunurile voastre ne aparţin conform dreptului divin, iar a treia conform dreptului omenesc. Avem- bună­voinţa sa vă lăsăm să vă bucuraţi de această ultimă treime, dar cu condiţia ca regii să ţină frîul calului nostru şi armătura şeii noastre atunci cînd vom ve«i sa vă vizitam; să-şi pună diademele la picioarele noas­tre; să creadă neabătut că sîntem infailibili; şi, ca răs­plată pentru credinţa lor. nu numai că le vom dărui dreptul de a ne ajuta să ne ştergem cînd ne ducem să ne uşurăm, dar binevoim chiar, ca un hatîr special, să le dăruim excrementele noastre, pe care le vor purta cu respect la gît. Aşa să le ajute Dumnezeu!"

Dacă cineva îndrăzneşte vreodată să se întrebe, chiar şi tu cea mai mare reţinere, despre dimensiunile ceştii lui Hercule, în care a navigat de la una dintre coloanele sale la cealaltă; dacă îndrăzneşte *si se mire cum a putut Hercule să fie înghiţit de un peşte şi cum de a găsit un grătar în burta acestuia pentru a-i frige ficatul, va fi spînzurat pe loc.

Cel care se va îndbi că Deucalion şi Pyrrha, sufle-cîndu-se, au aruncat între picioarele lor pietre care s-au transformat în oameni, va fi ucis cu bolovani, ca şi cum aşa s-ar cuveni, de teologii noştri; şi ziditorul binecu-vîntat al templului nostru, care are o inimă de stîncă, va arunca cea dintîi piatră.

Dacă cineva are atîta îndrăzneală încît să recite un cîntec despre Cibele, mama lui Zeus, sau despre Venus, fiica sa, i se va smulge limba cu cleştele, i se va tăia mîna, i se va străpunge pieptul, din care i se va scoate inima încă palpitînd, pentru a-i lovi peste obraji cu ea; i se vor arunca inima, mina, limba şi trupul în flăcări pentru mîngîierea credincioşilor, pentru mai marea glo­rie a lui Dumnezeu, care e plin de glorie şi căruia îi face mare plăcere să vadă o inimă sîngerîndă cu care sînt plesniţi obrajii purtătorului.

621

Cînd cei care vor dori să îndrepte cîteva puncte din doctrina noastră se vor înmulţi la număr, faceţi repede un sfînt Bartolomeu: este mijlocul cel mai sigur de a lumina mulţimea... Preoţii voştri cei mari să nu aibă niciodată o renta mai mică de zece talanţi de aur, iar preoţii foarte mari să nu aibă niciodată mai puţin de o mie; să se pustiască pămîntul şi apele pentru mesele lor somptuoase, în timp ce săracii vor mînca pîine neagră la uşile lor. Aşa trebuie slujită Fiinţa fiinţelor

PRIMUL ADORATOR

Dragul meu frate, niciodată n-am tăgăduit că există rele mari pe pămîntul nostru. Există, fără îndoială: ne aflăm într-o furtună, scapă cine poate; dar, încă o dată, să sperăm în zile mai bune. Unde şi cînd? Nu ştiu; dar dacă totul trebuie să existe, asta se întîmplă pentru că marea Fiinţă e înzestrată cu bunătate. Cutia Pan­dorei este cea mai frumoasă legendă a antichităţii; speranţa era cuibărită pe fundul ei. Ai vrea să auzi ceva mai convingător. Dacă ştii aşa ceva, binevoieşte a-mi spune şi mie.

XXIX

BOALA, MEDICINA*

Să ne închipuim că o prinţesă frumoasă, care n-a auzit niciodată vorbindu-se despre anatomie, s-a îmbol­năvit pentru că a mîncat prea mult, a dansat prea mult, a pierdut nopţile prea des, a făcut prea mult tot ceea ce fac unele prinţese; presupun că medicul ei îi spune:

— Doamna, ca să vă simţiţi bine, creierul dumnea­voastră, ca şi creierul mic trebuie să distribuie o mă­duvă bine condiţionată în şira spinării pînă în capătul noadei alteţei-voastre, iar această măduvă alungită tre­buie sa însufleţeasccă cincisprezece perechi de nervi la dreapta şi cincisprezece perechi la stînga. Trebuie ca inima dumneavoastră să se contracte şi să se dilate cu o forţă întotdeauna egala şi ca sîngele dumneavoastră, pe care ea îl trimite ca un piston în artere, să circule în toate artelele şi în toate venele cam de şase sute de ori pe zi.

* Publicat în Questions sur l'Encyclopedie, 1771, (N. ed. fr.)

622

Sîngele, circulînd cu această rapiditate pe care n-o are rîul Rhone, trebuie să depună în trecerea sa cele necesare pentru a forma şi a alimenta în mod continuu limfa, urina şi bila, sperma alteţei-voastre, -toate cele­lalte lichide care irigă pe nesimţite pielea dumnea­voastră catifelată, albă şi fragedă şi care fără ele ar Ii galben-pâmîntie, uscată şi încreţită ca ua pergament vechi.

PRINŢESA

Ei bine, domnule, regele vă plăteşte pentru asta; aveţi grijă să puneţi toate lucrurile la locul lor şi să faceţi să-mi circule toate lichidele astfel încît să fiu mulţumită. Vă previn că nu vreau să sufăr niciodată.

MEDICUL

Doamnă, adresaţi poruncile dumneavoastră Autoru­lui naturii. Puterea unică ce a pus în mişcare miliarde de planete şi de comete în jurul milioanelor de sori a condus şi mersul sîngelui dumneavoastră.

PRINŢESA

Cum?! Sînteţi medic şi nu-mi puteţi da nimic? MEDICUL

Nu, doamnă, nu pot decît să vă iau. Naturii nu i se poate adăuga nimic. Valeţii dumneavoastră mătură pa­latul, însă arhitectul este cel care l-a construit. Dacă alteţa-voastră a mîncat cu lăcomie, vă pot uşura mă­runtaiele cu ajutorul plantelor; e ca o mătură pe care o introduc ca să împing excrementele. Dacă aveţi un can­cer, vă tai'un sîn; dar nu pot să vă dau altul. Dacă aveţi o piatră în vezică, pot să vă scap de ea folosin-du-mă de un dilatant; şi vă va durea cu mult mai pu­ţin decît pe un bărbat; vă tai un picior cangrenat şi veţi merge pe celălalt. într-un cuvînt, noi, medicii, se­mănăm perfect cu cei care smulg dinţii; ei va scapă de un dinte stricat fără a vă putea pune în loc unul bun, oricît ar fi de şarlatani.

PRINŢESA

Mă înspăimîntaţi. Credeam că medicii vindecă toate durerile.

623