Sau optimismul

19

263

Fratele ei, ştiind că nu doarme, se duse să vadă ce face. Starea ei îl miră foarte muit. Veniră repede cu toţii. Tînărul veni şi el şi stătu la spatele părintelui Saint-Yves. Dintre toţi, el era desigur cel mai speriat; dar se învăţase acum să adauge şi discreţia fa feri­citele daruri cu care îl binecuvînfase natura, şi simţul sigur al buneicuviinţe începea să domine într-insul.

Chemară un medic din apropiere. Era unul din aceia care îşi vizitează în fugă bolnavii, confundă boata pe care au văzut-o adineauri cu cea pe eare o văd acum şi aplică orbeşte cîteva feacuri, într-o ştiinţă unde nici chiar cu pătrundere şi chibzuială nu te poţi feri de incertitudine şi primejdii. înrăutăţi boata fiindcă se grăbi să prescrie un remediu care era la modă pe atunci. Modă pînă şi în medicină? Mania asta era foarte obişnuită la Paris.

Mai mult chiar decît medicul, domnişoara de Saint-Yves îşi puse ea singură viaţa în primejdie. Sufletul ei ucidea trupul. Mulţimea de gînduri care o frămînta îi împrăştia în vine o otravă mai primejdioasă deeît frigurile cele mai mistuitoare.

Capitolul XX

DOMNIŞOARA DE SAINT-YVES MOARE. CE SE MAI ÎNT1MPLA DUPĂ ACEEA

Chemară alt medic. Acesta, în k>e să ajute natura şi s-o lase să lucreze într-un trup tînăr în care toate organele chemau viaţa, nu se îngriji să facă altceva decît să lucreze împotriva confratelui său. Peste două zile boala deveni mortală. Creierul, care se zice eă e lăcaşul inteligenţei, fu lovit tot atît de tare ca ^i inima care, după cum se spune, e lăcaşul pasiunilor.

Ce mecanică de neînţeles a supus sentimentelor şi gîndirii organele? Cum o singură idee dureroasă tul­bură curgerea sîngelui Şi cum sîngele, fa rîndul lui, duce tulburarea lui în mintea omenească? Ce este acel fluid necunoscut, dar sigur ca exista, care, mai repede şi mai activ decît fumina, zboară în mai puţin de-o clipă în toate canalele vieţii, produce senzaţiile, memo­ria, tristeţea sau bucuria, raţiunea sau ameţeala, ne aduce aminte cu groază de ceea ce am vrea să /uităm

m

_;şi face, dintr-un animal ce gîndeşte, sau un lucru demn de admirat sau ceva vrednic de milă şi do lacrimi?

Aşa spunea bătrînul Gordon, şi gînduriie acestea atît de fireşti, dar care numai rareori le vin oamenilor, nu-i micşorau deloc sentimentele; el nu era dintre filozofii aceia nenorociţi care se silesc să fie nesimţi­tori. Era mişcat de soarta acestei fete, ca urj tată care vede cum îi moare cu încetul copilul iubit.

Părintele Saint-Yves era desperat, unchiul şi cu mătuşa plîngeau de nu mai puteau. Dar starea iubi­tului ei cine ar putea s-o descrie? Nici o limbă n-are cuvinte care să se potrivească cu această culmea du­rerii; limbile sînt prea sărace.

Mătuşa, istovita, ţinea în mîinile ei slabe capul muribundei; fratele ei era în genunchi lîngă pat. iubitul ei îi strîngea mîna şi i-o uda cu lacrimi. îi spunea că e binefăcătoarea lui, că e nădejdea lui, viaţa lui, jumă­tate din el însuşi, iubită, soţie. Cînd auzi cuvîntul soţie, ea oftă adînc, îl privi cu o nesfîrşită dragoste şi deodată scoase un ţipăt de groază; apoi, într-o clipă de răgaz, cînd slăbiciunea, apăsarea şi durerea parcă pier şi sufletul îşi capătă iarăşi libertatea şi vlaga, ea spuse:

— Eu, soţia ta? O, dragul meu, numele acesta, fericirea asta, răsplata asta nu mai sînt pentru mine! Mor, şi' e bine că mor. O, zeu al inimii mele! tu pe care te-am jertfit demonilor iadului, s-a isprăvit, sînt pedepsită, fii fericit!

Vorbele acestea dulci şi cumplite nu puteau fi în­ţelese; ele umpleau însă inimile de spaimă şi durere. Ea avu curajul să le lămurească. Fiecare cuvînt îi făcu pe toţi să se înfioare de uimire, de durere şi de milă. Toţi blestemau deopotrivă pe omul acela puternic care reparase o nedreptate cu o crimă şi silise nevino­văţia să-i fie complice.

— Cum? Tu vinovată? spuse tînărul. Nelegiuirea poate fi numai în inimă şi inima ta e curată şi este a mea!

Vorbele lui păreau că-i dau viaţă; erau pentru dînsa o mîngîiere; se miră că el o mai iubeşte. Bătrînul Gordon ar fi afurisit-o pe vremea cînd era jansenist; acum însă. de cînd se cuminţise.o stima şi îi era milă de dînsa. în mijlocul atîtor lacrimi şi necarurii, în timp ce primejdia în care se găsea fiinţa asta scumpă umplea

265

toate inimile, sosi un curier de la Curte. Un curier! De la cine? Şi pentru ce? Venea din partea duhovni­cului regelui cu o scrisoare către preotul de la Maica Domnului din Munte. Nu scria chiar duhovnicul, ci fra­tele Vadbled, ucenicul lui, om foarte însemnat pe vremea aceea; el aducea la cunoştinţă arhiepiscopilor ordinele cuvioşiei-sale, el dădea audienţe, el făgăduia preben-dele, el trimitea cîteodată scrisorile cu ordinele de arestare sau de exil ce purtau pecetea regelui. Acum el scria părintelui Kerkabon că preacuvioşia-sa auzise de întîmplările nepotului său, că acesta fusese închis din greşeală, că aceste mici necazuri se întîmplau des, că nu trebuia să te sinchiseşti de ele şi că, în sfîrşit, era bine ca el, preotul, să vină a doua zi dimineaţă să-i prezinte pe nepotu-său, că s-aducă la dînsul şi pe Gor-don şi că el, fratele Vadbled, îi va^v introduce la cu-vioşia-sa şi la monseniorul de Louvois care va vorbi cu dînşii în anticameră.

Mai scria că întîmplările Naivului şi lupta lui cu englezii fuseseră povestite regelui, că negreşit regele va binevoi să-l vadă cînd va trece prin galerie şi poate chiar îi va face un semn din cap. Scrisoarea se ispră­vea cu măgulitoarea speranţă că toate doamnele de la Curte vor pofti pe nepotul lui la toaleta lor de dimi­neaţă, că multe îi vor spune: „Bună ziua, domnule Naiv", şi că va fi vorba de dînsul cu siguranţă la masa regelui. Scrisoarea era semnată: Al dumiţale cu prietenie, Vadbled, frate iezuit.

După ce preotul citi cu glas tare scrisoarea, nepotu-său, furios dar stăpînindu-şi o clipă mînia, nu spuse nimic aducătorului scrisorii ci, întorcîndu-se către tova­răşul lui de suferinţă, îl întrebă ce spune despre ase­menea stil. Gordon îi răspunse:

— Aşa sînt trataţi oamenii, ca nişte maimuţe! întîi bătuţi şi pe urmă puşi să danseze.

Naivul, recăpătîndu-şi firea, care iese la iveală totdeauna în marile frămîntări ale sufletului, rupse scri­soarea în bucăţi şi le zvîrli curierului în faţă:

— Iată răspunsul!

Unchiu-său, îngrozit, văzu parcă de pe acum cum cade peste dînsul trăsnetul cerului şi douăzeci de or­dine regale de arestare. Se duse repede să scrie şi să scuze cum putu mai bine ceea ce el lua drept o pornire tinerească, dar era izbucnirea unui suflet mare.

266

Griji" mai dureroase cuprindeau sufletele. Frumoasa şi nefericita Saint-Yves simţea că i s-apropie sfîrşitul. Se liniştise acum; dar era liniştea cumplită a naturii doborîte care nu mai are putere să lupte.

— O, dragul meu! spuse ea cu o voce care se stin­gea, moartea mă pedepseşte pentru slăbiciunea mea. Mor cu mîngîierea că te ştiu liber. Te-am iubit atunci cînd te-am trădat şi te iubesc şi acum cî-fld îrhi iau rămas bun de la tine pentru totdeauna.

Ea nu căuta să se mîndrească cu o zadarnică tărie de suflet şi nici nu se gîndea să-şi dobîndească o biată glorie, făcîndu-i pe cîţiva vecini să spună: „A murit fără frică". Cine poate să-şi piardă la douăzeci de ani iubitul, viaţa şi ceea ce se cheamă onoare fără păreri de rău şi fără sfîşieri? Ea ştia în ce stare îngrozitoare se găsea şi arăta asta prin privirile ei muribunde care vorbeau cu atîta putere. Şi plîngea ca şi ceilalţi în clipele în care mai putea să plîngă.

încerce alţii să proslăvească moartea fastuoasă a celor care intră în nimicnicie fără să simtă: asta e soarta tuturor animalelor. Noi nu murim ca ele decît atunci cînd vîrsta sau boala ne fac asemenea lor prin stupiditatea ogranelor noastre. Cine pierde mult are mari păreri de rău; dacă le înăbuşă, asta înseamnă că îşi duce vanitatea pînă în braţele morţii.

Cînd sosi clipa din urmă, toţi cei care erau acolo scoaseră strigăte şi lacrimi. Tînărul îşi pierdu cunoş­tinţa. Sufletele tari, cînd iubesc, simt mult mai adînc decît altele. Gordon, care îl cunoştea bine, se temu să nu se omoare cînd era să-şi vină în fire. Nu lăsară în preajma lui nici o armă. Tînărul băgă de seamă acest lucru. Spuse rudelor lui şi lui Gordon, fără să se plîngă, fără să se tînguiască, fără să se tulbure:

— Credeţi că este cineva pe lume care să aibă dreptul şi puterea să mă oprească de la moarte?

Gordon se feri să-i expună toate acele plicticoase banalităţi prin care mulţi încearcă să dovedească că nu-i voie să te foloseşti de libertatea ta şi să încetezi de-a fi atunci cînd te simţi rău, că nu trebuie să ieşi din casă cînd nu mai poţi locui într-însa, că omul pe pămînt e ca un soldat la postul lui: asta ca şi cum i-ar păsa ceva Fiinţei fiinţelor că împreunarea cîtorva părţi de materie e într-un loc sau altul; argumente neputincioase pe care o deznădejde dîrză şi chibzuită

267

bu vrea să le audă şi Ia care Cato¹ n-a răspuns decîl cu o lovitură de pumnal.

Tăcerea posomorită şi cumplită a tînărului, ochii lui întunecaţi, buzele tremurătoare, tremurul trupului stîrneau în cei care-l priveau amestecul acela de compă­timire şi de groază care încătuşează toate puterile sufletului, care nu se poate rosti şi se arată numai prin vorbe fără şir. Veniseră şi gazda şi toţi ai casei. Deznădejdea lui îi sperie. Nu-l pierdeau din ochi şi îi urmăreau toate mişcările. Trupul îngheţat al domni­şoarei de Saint-Yves fusese dus într-o odaie de jos, de­parte de ochii iubitului ei, care parcă tot o mai căuta, deşi nu mai era în stare să vadă ceva.

în mijlocul acestui spectacol al morţii, în timp ce trupul e scos în faţa casei, în timp ce doi preoţi lîngă un agheasmatar mormăie rugăciuni cu gîndul aiurea, în timp ce unii trecători stropesc cu agheasmă sicriul fiindcă n-au nici o treabă, iar alţii trec nepăsători mai de­parte, în timp ce rudele plîng şi îndrăgostiţii îşi închipuie că n-ar mai putea trăi după o asemenea pierdere, Saint-Pouange soseşte cu prietena din Versailles.

Pofta lui trecătoare, împlinită numai o dată, se preschimbase în dragoste. Faptul că nu i se primiseră darurile îl necăjise. Părintele de La Chaise nu s-ar fi gîndit niciodată să vină aici, însă Saint-Pouange, care avea mereu în faţa ochilor chipul frumoasei Saint-Yves şi care ardea de nerăbdare să-şi potolească o pasiune care, după ce fusese satisfăcută numai o dată_ţ îi în­fipsese în inimă ghimpele dorinţei, se hotărî să vină chiar el s-o caute pe aceea pe care poate nici măcar de trei ori n-ar fi vrut s-o mai vadă dacă ar fi venit ea singură la dînsul.

Saint-Pouange se dă jos din caleaşca. Cel dintîi lucru pe care îl vede e un sicriu. îşi întoarce în altă parte ochii cu dezgustul omului hrănit cu plăceri care e de părere că n-are nevoie de un spectacol ce-ar putea să-l împingă la contemplarea păcătoşeniei umane. Vrea să intre în casă. Doamna de la Versailles întrebă de curiozitate cine a murit. I se spune că domnişoara de Saint-Yves.

¹ Cato Uticensis (195—46 î.e.n.), republican roman, adversar al lui lulius Caesar. S-a omorît cînd, prin izbînda lui Caesar, re­publica a fost pierdută.

m

La numele acesta ea se făcu galbenă la faţă şi scoase un strigăt. Saint-Pouange îşi întoarse capul, uluit şi îndurerat. Gordon era pe-aproape, cu ochii în­lăcrimaţi, îşi întrerupse rugăciunea şi îi spuse curte­anului toata întîmplarea. Vorbi cu însufleţirea pe care o dă durerea şi virtutea. Saint-Pouange nu era rău din fire. Şuvoiul treburilor şi al plăcerilor îi tîrjse sufletul, care nu se cunoştea încă pe sine însuşi. încă nu ajun­sese la bătrîneţe, care împietreşte de obicei inimile miniştrilor. îl ascultă pe Gordon cu ochii în jos; din cînd în cînd îşi ştergea cîte o lacrimă mirîndu-se că-i vine să plîngă; află atunci şi el ce înseamnă părerile de rău.

— Vreau numaidecît, spuse el, să-l văd şt eu pe omul acela neobişnuit despre care vorbeşti; mă îndure­rează aproape tot atît de mult ca şi fiinţa asta neno­rocită pe care am făcut-o să moară.

Gordon îl urmă pînă în odaia unde preotul, domni­şoara de Kerkabon, părintele Saint-Yves şi cîţiva vecini îl trezeau din leşin pe tînărul care îşi pierduse iarăşi

cunoştinţa.

— Sînt pricina nenorocirilor dumitale, îi spuse sub-ministrul; voi face tot ce pot ca să-mi îndrept gre­şeala.

Cel dintîi gînd al tînărului fu să-l ucidă şi după aceea să se omoare şi el. Nimic nu era mai potrivit. Dar n-avea nici o armă şi era păzit de aproape. Saint-Pouange nu se lăsă descurajat de refuzurile însoţite de mustrări, de dispreţul şi de scîrba pe care le meri­tase şi pe care toţi i le aruncară în faţă. Tim-pul potoleşte tot. Louvois izbuti în sfîrşit să facă un foarte bun ofiţer din Naivul nostru, care mai tîrziu a apărut cu alt nume la Paris şi în armată, bine primit de toţi oamenii de treabă şi care a fost deopotrivă militar şi filozof îndrăzneţ.

Nu vorbea niciodată de întîmplarea asta fără să se tînguie; şi totuşi, cînd vorbea, era pentru el o mîn-gîiere. Amintirea domnişoarei de Saint-Yves i-a fost scumpă pînă în cea din urmă clipă a vieţii. Părin­tele Saint-Yves şi părintele Kerkabon căpătară fiecare cîte o prebendă bună. Mătuşii Kerkabon îi păru bine că nepotu-său s-a făcut militar şi nu preot. Evlavioasa din Versailles păstră cerceii de diamant şi mai căpătă încă un dar frumos. Părintele Bun-la-toate căpătă nişte

269

cutii de ciocolată, cafea, acadele, lămîi zaharisite, pre­cum şi Meditaţiile părintelui Cmiset şi Floarea sfinţi­lor, amîndouă legate în marochin. Gordon stătu împre­ună cu Naivul pînă la moarte, fiind prietenul lui cel mai bun. Dobîndi şi el o prebendă care îl făcu să uite pentru totdeauna doctrina jansenistă.îşi luă drept lozincă: Nenorocirea e bună şi ea la ceva. Cîţi oameni de treabă pe lumea asta n-au spus: Nenorocirea nu-i bună la nimic!

DIALOGURI ŞI ANECDOTE FILOZOFICE

i

DESPRE ÎNFRUMUSEŢĂRILE ORAŞULUI CAŞMIR*

Locuitorii Caşmirului sînt blînzi, uşuratici, se ocupă cu fleacuri, aşa cum alte popoare se ocupă cu lucruri serioase, şi trăiesc asemenea unor copii care nu pricep defel ce li se porunceşte, care crîcnesc pentru orice, se consolează de orice, îşi bat joc de toate şi le uită pe

toate.**

Ei n-aveau, din fire, nici o înclinaţie pentru arte. Re; gatul Caşmirului a trăit mai mult de o mie trei sute de ani fără a fi avut nici adevăraţi filozofi, nici adevă-. raţi poeţi, nici arhitecţi buni, nici pictori, nici sculptori., Timp îndelungat au dus lipsă de meşteşuguri şi de ne­goţ, în asemenea măsură ncît, mai bine de o mie de ani. ori de cîte ori un marchiZ caşmirian avea nevoie de ru-fărie sau de o haină frumoasă, era nevoit să recurgă la un evreu sau la banian. în sfîrşit, pe la începutul seco-

* Dialog publicat în 1756, într-un volum de Melanges de littemtur-e-, d'histgir-e et de philosophie. Redactarea sa este, probabil, anterioară cu cîtiva ani: aluziile la războiul pentru succesiunea Austriei (încheiat în 1748) sînt foarte proaspete; pe de altă parte, în 1750, apăruse un alt opuscul al lui Voltaire, Des embellissements de Paris, care tratează acelaşi subiect, însă la modul serios. (N. ed. fr.)

** „Caşmirienii" îi reprezintă pe francezi. Mat departe, „evreul" şi „banianul" sînt: primul—industriaş, al doilea — comerciant, simbo-tizîndu-i pe englezi şi pe olandezi; „persanii" şi „indienii" înseamnă grecii şi latinii; „sultanul" este Ludovic al XlV-lea, „bunul vizir" — Colbert, iar „filozoful din Hindustan" —fără îndoială, Voltake însuşi. (N. cd. fr.)

Voltaire este în mare parte răspunzător de reputaţia de uşurinţă şi nepăsare atribuită francezilor. în Lettres philosophiques opunea serio­zităţii vanitatea nobililor francezi (vezi mai ales scrisoarea a X-a sur le Gommer^e). Filozoful nu pierde nici un prilej să minimalizeze orgo­liul naţional al „primului popor al universului", satira sa ajuagînd pînă la celebrul Discour^ aux Welches (1764), diatribă a unui antic împotriva fanfaroaadei moderne. (N. ed. fr.)

271

lului trecut, s-au ridicat în 'Caşmir cîţiva oameni ce pă­reau a nu aparţine naţiei lor şi care, hrăniţi cu învăţătura persanilor şi a indienilor, aii dus raţiunea şi geniul atît de departe, pe cît era cu putinţă. S-a găsit un sultan care i-a încurajat pe aceşti oameni mari şi care, cu ajutorul unui bun vizir, a şlefuit, a înfrumuseţat şi a îmbogăţit regatul. Caşmirienii au primit în glumă toate binefacerile sale şi au născocit cîntece împotriva sultanului, a mini­strului şi a marilor oameni care-i luminau.

De atunci, artele au lîncezit în Caşmir. Focul, aprins de genii pe care cerul le inspirase, s-a acoperit de cenuşă. Natura părea epuizată. Gloria artelor în Caşmir aproape că n-o mai asigurau decît picioarele şi mîinile. Existau oameni foarte dibaci, care deţineau arta de a trece un picior de deasupra celuilalt, în sunetele instrumente­lor, cu o graţie minunată; alţii, care inventau în fiecare săptămînă un nou fel admirabil de a aranja o panglică, în sfîrşii, excelenţi chimişti, care, cu esenţă de şuncă şi alte elixiruri asemănătoare, în cîţiva ani dădeau o casă întreagă pe mîinile medicilor şi ale creditorilor. Caşmi­rienii au ajuns, prin aceste frumoase arte, la onoarea de a procura moda, dansatorii şi bucătarii aproape în­tregii Asii.

Se vorbea, totuşi, mult despre cum s-ar putea face capitala mai comodă, mai curată, mai sănătoasă şi mai frumoasă decît era: se vorbea, dar nu se făcea ni­mic. Un filozof din Hindustan, iubitor al binelui public şi care-şi spunea nesilit şi inutil părerea atunci cînd era vorba să-i facă pe oameni mai fericiţi şi să perfec­ţioneze artele, trecu prin capitala Caşmirului; el purtă cu unul dintre principalii bostangii* o lungă conversaţie despre felul cum s-ar putea da acestui oraş tot ceea ce-i lipsea. Bostangiul recunoştea că este o ruşine să n-ai un templu magnific, asemenea celui din Pekin sau din Agra; că e păcat să nu existe unul dintre acele mari bazaruri, adică pieţe şi magazine publice înconjurate de coloane, ce slujeau deopotrivă utilul şi frumosul. Recu­noştea că sălile destinate jocurilor publice sînt nedemne de un oraş de ordinul al patrulea; că pot fi văzute cu indignare case jalnice, construite pe foarte frumoase po-

* Bostangiul este un grădinar. Bostangi-bascht este grădinarul şef, „intendentul grădinilor Marelui Senior" (Dict. Trevoux). (n. ed.fr.)

272

duri, şi că în zadar oamenii doresc pieţe, fîntîni, sta­tui şi alte monumente ce fac gloria unei naţiuni.*

— Permiteţi-mi, spuse filozoful indian, să vă pun o mică întrebare. Pentru ce nu vă procuraţi toi ceea ce vă lipseşte?

— Oh! spuse micul bostangiu, nu e cu putinţă: ar costa prea scump. *

— N-ar costa nimic, spuse filozoful.

— Am mai auzit acest frumos paradox, răspunse cetăţeanul; dar astea sînt vorbe de înţelept, adică lu­cruri admirabile în teorie şi ridicole în practică; sîntem sătui de cuvinte frumoase. •

— Dar ce le-aţi răspuns, spuse filozoful, eelor ce v-au arătat că nu este vorba decît să vrea cu tot dina­dinsul, şi că n-ar păgubi cu nimic statul Caşmirului dacă v-aţi înfrumuseţa capitala şi dacă v-aţi face toate lucrurile de care ea are nevoie?

— N-am răspuns nimic, spuse bostangiul; ne-am pus pe rîs, după obiceiul nostru, şi n-am cercetat nimic.

— Ei bine! spuse filozoful, rîdeţi mai puţirt, cerce­taţi mai mult, şi vă voi demonstra acest paradox, care v-ar face fericiţi şi care vă îngrijorează.

Caşmirianul, un om foarte politicos, îşi muşcă buzele de teamă să nu izbucnească în rîs în nasul indianului; şi avură împreună următoarea discuţie:

FILOZOFUL Ce înţelegeţi prin a fi bogat?

BOSTANGIUL A avea mulţi bani.

FILOZOFUL

Vă înşelaţi. Locuitorii Americii meridionale aveau, pe vremuri, mai mulţi bani decît veţi avea dumneavoastră vreodată; dar, fiind lipsiţi de pricepere, nu aveau nimic din ceea ce banii pot să procure; 'trăiau, într-adevăr, în mizerie.

* Iată adevăratul subiect al acestui opuscul. Voltaire a criticat întotdeauna ceea ce noi am numi „urbanismul" Parisului; "în mod deosebit l-a atacat pe Ludovic al XlV-lea pentru că a consacrat milioane unui castel solitar, „favorit lipsit de merit", şi a negKjat ca­pitala (Le Temple du Gout, 1733; Anecdotes sur Louis JUV, 1748, Siecle de Lotus KIV, chap. XXXIX). (N. ed. fr.)

273

BOSTANGIUL

înţeleg: după dumneavoastră", bogăţia constă în po­sesia unui teren fertil.

FILOZOFUL

Nu, căci tătarii din Ucraina locuiesc pe unul dintre cele mai frumoase meleaguri ale universului şi, totuşi, duc lipsă de toate. Opulenţa unui stat este asemenea tuturor talentelor ce depind de natură şuie artă. Astfel, bogăţia constă în pămînt şi în muncă.jHpoporul cel mai bogat şi mai fericit e acela care cultivă cu cea mai mare rîvnă pămîntul cel mai bun, iar darul cel mai frumos pe care Dumnezeu l-a făcut omului este nevoia de a munci.j"

BOSTANGIUL

Fie; dar, pentru a face ceea ce ni se cere, ar fi nevoie de munca a zece mii de oameni timp de zece ani; şi de unde să luăm banii cu care să-i plătim?

FILOZOFUL

N-aţi plătit, oare, o sută de mii de soldaţi, timp de zece ani de război?

BOSTANGIUL

E-adevărat, şi statul nu pare, totuşi, să fi sărăcit.-FILOZOFUL

Cum? Aveţi bani pentru a trimite o sută de mii de oameni să se omoare şi n-aveţi pentru a face să trăiască zece mii?

BOSTANGIUL

Nu este acelaşi lucru: costă mult mai puţin să tri­miţi un cetăţean la moarte decît să-l pui să sculpteze marmură.

FILOZOFUL

încă o dată vă înşelaţi. Treizeci de mii de cavalerişti sînt mult mai scumpi decît zece mii de meşteri; şi ade-

* Idee pe care Voltaire a reluat-o de nenumărate ori, mai ales după 1736. Instalarea sa la Ferney, punerea în valoare a ţinutului, dezvoltarea diverselor meserii constituie aplicarea acestui principiu. Printre scrierile glumeţe consacrate acestei chestiuni, vezi Canonisation de Saint-Cu-okfln (1769). (N. ed. fr.)

274

vărul este că nici unii, nici ceilalţi nu sînt scumpi atunci cînd sînt folosiţi în ţară.

Cît credeţi că i-a costat pe vechii egipteni pentru a clădi piramidele şi pe chinezi pentru a-şî înălţa ma­rele zid? Ceapă şi orez. S-au secătuit, oare, pămîntu-rile lor pentru că au hrănit oameni ce trudeau, în loc să fi îngrăşat nişte trîntori? *' ■*

BOSTANGIUL

Mă scoateţi din fire şi nu mă convingeţi. Filozofia gîndeşte, iar obiceiul îndeplineşte.

FILOZOFUL

Dacă oamenii ar fi urmat mereu această maximă, ar mînca şi acum ghindă* şi n-ar şti ce este aceea lună plină. Pentru cele mai mari opere n-ai nevoie decît de cap şi de mîini, şi astfel orice poate fi dus la bun sfîr-şit. Aveţi pietre frumoase, fier, cupru, lemn bun; nu vă lipseşte, deci, decît voinţa.

BOSTANGIUL

Avem de toate; natura a fost foarte generoasă cu noi; dar ce cheltuieli enorme pentru a folosi atîtea mate­riale!

FILOZOFUL

Nu înţeleg nimic din ceea ce-mi spuneţi. Despre ce cheltuieli vorbiţi? Pămîntul dumneavoastră produce tot ceea ce este necesar pentru a-i hrăni şi îmbrăca pe toţi locuitorii; toate materialele vă stau la picioare; aveţi în preajmă două sute de mii de leneşi pe care-i puteţi fo­losi**; nu vă rămîne, deci, decît să-i puneţi la muncă şi să le daţi drept simbrie atît cît au nevoie ca să se hră­nească şi să se îmbrace bine. Nu văd în ce fel ar păgubi regatul Caşmirului, căci nu veţi plăti nimic persanilor

* Vezi în Queslions sur, l'Encyclopedie, articolul BLE, secţiunea a Vl-a (1770), dezvoltarea acestei maxime: „să nu ne întoarcem la ghindă de vreme ce avem gnu". (N. ed. îr.)

** Este vorba în mod evident despre călugări, dar şi despre soldaţi mercenari. La sfîrşrtul acestui text, se poate citi, în legătură cu călugării, că ei sînt „aproape o sută de mii, de diverse feluri". Vezi, mai departe, începutul dialogului Andri- Destouches â Siam, unde se vorbeşte despre optzeci de mii de soldaţi şi o sută douăzeci de mii de călugări. (N. ed. fr.)

275

şi chinezilor pentru a-i fi pus la muncă pe cetăţenii dumneavoastră.

BOSTANGIUL

Tot ce spuneţi este foarte adevărat, nu vor ieşi din tară nici bani, nici produse.

FILOZOFUL Atunci pentru ce nu începeţi lucrările chiar de astăzi?

BOSTANGIUL E prea greu să pui în mişcare o maşină atît de mare.

FILOZOFUL

Cum aţi procedat pentru a susţine un război care a costat mult sînge şi multe comori?

BOSTANGIUL

I-am făcut să contribuie, proporţional cu bunurile lor, pe posesorii de pămînturi şi de bani.

FILOZOFUL

E bineî/pacă aceştia contribuie la nenorocirea spe­ciei umane, nu vor da, oare, nimic pentru fericirea şi gloria ei?JCum?! De cînd v-aţi întemeiat ca popor, n-aţi găsit încă secretul de-ai obliga pe toţi bogaţii să dea de lucru tuturor săracilor?! N-aveţi, deci, nici măcar primele noţiuni despre poliţie?

BOSTANGIUL

Chiar dacă am face astfel încît posesorii de orez, de in şi de animale să dea pilaf şi cămăşi cerşetorilor pe care i-am folosi la săpat pămîntul şi la cărat poveri­le, tot n-am progresa prea mult. Ar trebui să fie puşi la treabă toţi artiştii care, de-a lungul anului, sînt folo­siţi la alte munci.

FILOZOFUL

Mi s-a spus că aveţi aproape o sută douăzeci de zile pe an în care în Caşmir nu se lucrează. Pentru ce nu transformaţi jumătate din aceste[zile trîndavejjîn zile

* Voltaire a condamnat vehement obiceiul sărbătorilor reli­gioase şi al sărbătorilor în general. Vezi, de exemplu, în Questions sur4'Encyclopedte, articolul F&tes (1771), în care se poate citi scrisoarea

276

utile? Pentru ce nu-i folosiţi la edificiile publice, timp de o sută de zile, pe artiştii rămaşi fără lucru? Atunci, cei care nu ştiu nimic, care n-au decît două braţe, vor avea repede o ocupaţie: veţi forma un popor de artişti.

BOSTANGIUL

Acest timp este destinat chelului şi dezmăţului, iar asta aduce mulţi bani vistieriei publice.

FILOZOFUL

Raţiunea dumneavoastră este admirabilă; dar vistie­ria publică nu se îmbogăţeşte cu bani decît prin circula­ţie. Munca nu dă naştere, oare, unei mai mari circula­ţii decît dezmăţul, care aduce după sine boala? Să fie adevărat că e în interesul statului ca poporul să se îmbe­te o treime din an?

Această conversaţie dură mult timp. Bostangiul re­cunoscu, în siîrşit, că filozoful are dreptate, şi astfel deveni primul bostangiu convins de un filozof. El pro­mise să facă multe; însă oamenii nu îac niciodată nici tot ceea ce vor, nici tot ceea ce pot.

în timp ce înţeleptul şi bostangiul se întreţineau în felul acesta despre probleme înalte, prin faţa lor tre­cură douăzeci de animale frumoase cu două picioare, purtînd un fel de jachetă deasupra reverendei, gluga ţuguiată pe cap şi un curmei de sfoară peste mijloc.

— Iată nişte băieţi bine făcuţi, spuse indianul, cîţi din aceştia aveţi în ţara dumneavoastră?

— Aproape o sută de mii de diverse soiuri, răspunse

bostangiul.

— Iată oamenii potriviţi pentru a munci la înfrumu­seţarea Caşmirului! spuse filozoful. Cît de mult mi-ar plăcea să-i văd cu cazmaua, cu mistria şi cu echerul în mînă!

— Şi mie, spuse bostangiul, dar sînt prea mari sfinţi

pentru a munci.

— Cu ce se ocupă? întrebă indianul.

- Cîntă, beau, digeră, spuse bostangiul.

unui muncitor din Lyon, care se plînge ca nu izbuteşte să-şi hrănească familia din cauza şomajului din zilele de sărbătoare. „Ele n-au putut fi instrtuite decît de cîrciumari şi de cei ce ţin localuri de petreceri..." (N. ed. fr.)

277

— Ce lucruri folositoare pentru un stat! spuse indi­anul.

Această conversaţie dură multă vreme, fără vreun re­zultat demn de pomenit.

II

DIALOG ÎNTRE UN ÎMPRICINAT ŞI UN AVOCAT*

ÎMPRICINATUL

Ei bine, domnule, ce se mai aude cu procesul ce­lor doi orfani?

AVOCATUL

Cum?! Nu sînt decît optsprezece ani de cînd s-a pus sechestru pe bunurile lor; cu cheltuielile de jude­cată nu li s-a consumat decît o treime din avere, iar dumneavoastră vă plîngeţi!

ÎMPRICINATUL

Nu mă plîng de acest fleac. Cunosc obiceiul şi îl respect; dar pentru ce, de trei luni de cînd cereţi audienţă, n-aţi putut-o obţine decît astăzi?

AVOCATUL

Fiindcă n-aţi cerut-o dumneavoastră înşivă pentru proprii pupili. Trebuia să mergeţi de mai multe ori la judecător, să-l rugaţi să vă judece.

ÎMPRICINATUL

Datoria sa este să facă dreptate fără a fi rugat. E un lucru frumos să hotărăşti în tribunal asupra soartei oamenilor; e un lucru josnic să doreşti ca oamenii ne­norociţi să ţi se strîngă în anticameră. Eu nu merg în audienţă la preotul meu ca să-l rog să-şi ţină slujba: atunci pentru ce trebuie să-l rog pe judecător să îndepli­nească sarcinile funcţiei sale? în sfîrşit, după atîtea amînări, vom fi judecaţi astăzi? •

* Publicat în 1751, într-o ediţie de Opere aîfc Jui Voltaire (Pa­ris). (N. ed. fr.)

278

AVOCATUL

Da; şi este foarte probabil că veţi cîştiga un capăt al procesului: căci pledează în favoarea dumneavoastră un articol decisiv din Charondas.*

ÎMPRICINATUL

Acest Charondas e, probabil, vreun cancelar al pri­milor noştri regi, care a emis o lege în favoarea orfani­lor?

AVOCATUL

Deloc: e un individ care şi-a spus părerea În4r-o carte groasa, pe care n-o citeşte nimeni; dar un avocat îl citează, judecătorii îl cred, iar cauza este cîştigată.

ÎMPRICINATUL

Cum?! Părerea lui Charondas ţine loc de lege? AVOCATUL

Ceea ce e trist -este că, îl aveţi împotrivă pe Turent |şi Brodeau¹'*

ÎMPRiefNATUL

Alţi legiuitori de aceeaşi" forţă, fără îndoială? AVOCATUL

Da. Dreptul roman neputînd fi suficient explicat în cazul despre care este'Yorba, există mai multe opinii diferite.

ÎMPRICINATUL

Pentru ce îmi vorbiţi '.despre dreptul roman? Trăim, oare, sub Iustinian sau Teodosie?

AVOCATUL

Nu; însă strămoşilor noştri le plăceau mult vîna-toarea şi turnirurile, şi alergau prin Ţara Sfîntă împre-

* Porecla a lui Loys Le Caron (1536— 1617), care a scris Pondectes du drmt fr-anqain şi Grand Coutumier de France. Tîrnărul Arouet trebuise să-l studieze pe vremea tentativei sale de a îmbrăţişa o carieră juridică şi căpătase repulsie faţă de cutumele franţuzeşti, de care-şi va bate joc cu pofta (vezi Questions, articolul Coutume, 1771). Un alt dia­log va trata în parte această chestiune: vezi mai departe Andre Destouches â Siam. (N. ed. fr.)

** Jurisconsulţi, Brodeau (mort în 1653) scrisese Commentaires sur la Coutume de Paris. (N. ed. fr.)

20 Volta

279

ună cu iubitele lor; vedeţi bine că ocupaţii atît de im­portante nu le lăsau timp să stabilească o jurisprudenţă universală.

ÎMPRICINATUL

Ah, înţeleg; nu aveţi legi, aşadar îi veţi întreba pe Iustinian şi pe Charondas ce trebuie făcut cînd există o moştenire de împărţit.

AVOCATUL

Va înşelaţi; avem mai multe legi decît toată Europa la un Ioc; aproape fiecare oraş are legea s;i.

ÎMPRICINATUL

Oh, oh! Iată o altă minune!

AVOCATUL

Ah! Dacă pupilii dumneavoastră s-ar îi născut la Guignes-la-Putain, şi nu la Melun, lîngă Corbeil!

ÎMPRICINATUL

Ei bine! Ce s-ar întîmpla atunci? AVOCATUL

Aţi cîştiga uşor procesul: căci Giugnes-la-Putain e situată într-o comună care vă este pe de-a-ntregul favorabilă; la două mile distanţă, însă, lucrurile stau altfel.

ÎMPRICINATUL

Dar Guignes şi Melun nu se află, oare, în Franţa?. Şi nu e absurd şi îngrozitor ca un lucru care este ade­vărat într-un sat să fie fals în alt sat?fprin ce ciudată barbarie s-a ajuns ca oamenii care trăiesc în aceeaşi ţară să nu se supună aceloraşi legi?^

AVOCATUL

Pentru că, pe vremuri, locuitorii din Guignes şi cei din Melun nu erau compatrioţi. Aceste două frumoase aşezări aparţineau, în vremurile bune, unor stăpîniri se­parate: iar augustul suveran din Guignes, deşi servitor al regelui Franţei, făcea legi pentru supuşii lui; aceste legi depindeau de voinţa majordomului, care nu ştia să citească, iar tradiţia lor respectabilă s-a transmis celor din Giugnes, din tată în fiu; astîel încît, deşi spiţa ba-