Sau optimismul

45S

tul de păduchi, deşi păduchii erau familiari poporului său: nu-l întrebăm pe Dumnezeu; îi întrebăm pe nebunii care îndrăznesc să-l facă pe Dumnezeu să vorbească şi să-i împrumute excesul extravaganţelor lor. ,

CONTESA

Dragul meu abate, nici despre minunile Im Isus nu vă sfătuiesc să vorbiţi. Oare creatorul universului s-a făcut evreu pentru a schimba apa în vin la o nuntă unde toată lumea era beată? A fost dus de diavol pe un munte de unde se văd toate împărăţiile pămîntului? A băgat diavolul în trupul a două mii de porci într-o ţară în care nu existau porci? A făcut să se usuce un smochin ce nu rodise, atunci cînd nu era timpul smochinelor? Crede-ţi-mă, aceste minuni sînt la fel de ridicole ca acelea ale lui Moise. Recunoaşteţi cu glas tare ceea ce gîndiţi în adîncul inimii.

ABATELE

Doamnă, puţin respect pentru veşmintele mele, va rog; lăsaţi-mă să-mi fac meseria: sînt, poate, învina cînd este vorba despre profeţii şi miracole; însă în ceea ce-i priveşte pe martiri, este sigur că au existat; iar Pas­cal, patriarhul, de la Port-Royal des Champs, a spus: „Cred cu dragă inimă întîmplările ai căror martori se lasă sugrumaţi.*

DOMNUL FRERET

Ah, domnule, cîtă rea-credinţă şi ignoranţă la Pascal! Ai crede, auzindu-l, că a luat parte la interogatoriile apostolilor şi că a fost martor al supliciului lor. Dar unde a văzut el ca ei să fi fost torturaţi? Cine i-a spus că Si-mon Barjona, supranumit Petru, a fost crucificat la Roma cu capul în jos? Cine i-a spus că acest Barjona, un săr­man pescar din Galileea, a fost vreodată la Roma şi că a vorbit acolo în latineşte? Dacă el ar fi fost condamnat la Roma şi creştinii ar fi ştiut, prima biserică pe care ar fi construit-o apoi în cinstea sfinţilor ar fi fost Sfîntul Pe-

* Textul lui Pascal este: „Nu cred decît întîmplările ai căror

martori s-ar lăsa sugrumaţi" (Ed. Bruncschvicg, fragment 593);

. Şt a scris aceasta pentru a combate Istoria Chinei a lui P. Martini.

Voltaire vede în aceste cuvinte simbolul „fanatismului" lui Pascal

Şi contrariul criticii istorice sănătoase. (N. ed. fr.)

459

tru din Roma, şi nu sîîntul Ion din Latran; papii n-ar fi pierdut un asemenea prilej; ambiţia lor ar fi găsit în el un frumos pretext. La ce se ajunge cînd, pentru a dovedi că acest Petru Barjona a fost la Roma, eşti obligat să spui că o scrisoare care i se atribuie, datată în Babilon, era, de fapt, scrisă la Roma? Un autor celebru a spus foarte bine că, datorită unei asemenea explicaţii, o scri­soare datată la Petersburg trebuie să fi fost scrisă la Constantinopol.

Desigur că ştiţi cine sînt impostorii care au vorbit despre această călătorie a lui Petru. Este un anume Abdias, care a scris primul că Petru venise de la lacul Ghenezaret drept la Roma, la împărat, pentru a face minuni împotriva lui Simon Magul; el povesteşte despre o rudă a împăratului, înviată pe jumătate de Simon şi în întregime de celălalt Simon Barjona; el e cel care-i pune să se încaiere pe cei doi Simon, dintre care unul zboară prin aer şi-şi rupe picioarele din cauza rugăciu­nilor celuilalt; el e cel ce scrie povestea faimoasă a celor doi cîini trimişi de Simon pentru a-l mînca pe Petru.

Toate acestea sînt repetate de Marcel, de Hegesip. Iată bazele religiei creştine. Nu găsiţi în ele decît o ţesătură de serbede imposturi, făcute de gloata cea mai josnică, singura care a îmbrăţişat creştinismul timp de o sută de ani.

Este o suită neîntreruptă de falsificatori. Ei plăs-muiesc scrisori ale lui Isus Hristos, plăsmuiesc scri­sori ale lui Pilat, scrisori ale lui Seneca, constituţii apo­stolice, versuri ale sibilelor în acrostihuri, Evanghelii în număr mai mare de patruzeci, fapte ale lui Barnabeu, liturghii ale lui Petru, Iacob, Matei, Marcu etc. etc. Ştiţi asta, domnule, aţi citit, fără îndoială, aceste arhive in­fame ale minciunii, pe care le numiţi fraude pioase; şi nu aveţi cinstea de. a recunoaşte, cel puţin în faţa prie­tenilor dumneavoastră, că tronul papei n-a fost înte­meiat decît pe nişte himere, spre nenorocirea speciei umane?

ABATELE

Dar cum ar fi putut religia creştină să se ridice atît de sus, dacă n-ar fi avut ca bază decît fanatismul şi min­ciuna?

460

CONTELE

Dar -mahomedanismul cum s-a ridicat încă şi mai gus? Cel puţin, minciunile sale au fost mai nobile, iar fa­natismul său — mai generos. Cel puţin, Mahomed a scris şi a luptat; Isus n-a ştiut nici să scrie, nici să se apere. Mahomed avea curajul lui Alexandru şi mintea lui Numa; Isus al dumneavoastră a asudat sînge şi apăvde îndată ce a fost condamnat de judecătorii săi. Mahomedanis­mul nu s-a schimbat niciodată, în timp ce dumneavoa­stră v-aţi schimbat toată religia de zeci de ori. E o mai mare diferenţă între ceea ce este ea astăzi şi ceea ce era în primele timpuri decît între obiceiurile dumneavoastră şi cele ale regelui Dagobert. Sărmani creştini, nu, voi nu-l adoraţi pe Isus, ci îl insultaţi înlocuind legile sale cu legile voastre noi. Vă bateţi mai mult joc de el cu misterele voastre, relicvele, indulgenţele, profiturile sim­ple şi papalitatea voastră, decît o faceţi, în fiecare an, la 5 ianuarie, prin dezmăţatele voastre sărbători de Crăciun, în care o acoperiţi de ridicol pe fecioara Măria, îngerul care o vesteşte, porumbelul care o lasă grea, tîm-plarul care este gelos pentru asta şi sugarul pe care trei regi vin să-l salute între un bou şi un măgar, demnă tovărăşie a unei asemenea familii.

ABATELE

Totuşi, tocmai acest ridicol a fost găsit divin "de către sfîntul Augustin; el spunea: „Cred pentru că este absur,d; cred pentru că este imposibil".

DOMNUL FRERET

Eh! Ce importanţă au visele unui african, cînd mani-heist, cînd creştin, cînd destrăbălat, cînd cucernic, cînd tolerant, cînd persecutor? Ce contează pălăvrăgeala sa teologică? Aţi dori să-l respect pe acest retor smintit atunci cînd spune, în predica a XXII-a, că îngerul i-a făcut un copil Măriei prin ureche, „impmegnavit per aur£tn"?

CONTESA

într-adevăr, văd absurdul; dar nu văd partea di­vină. Găsesc foarte normal ca creştinismul să fi luat fiinţă în poporul de rînd, aşa cum au fost întemeiate Şi sectele anabaptiştilor şi ale quakerilor, aşa cum s-au născut profeţii din Vivarais şi din Gevennes, aşa cum

461

se dezvoltă acum facţiunea convulsionarilor. Entuzias­mul este cel ce începe, înşelătoria cea care sfîrşeşte. Religia e asemenea jocului:

începi prin a fi înşelat, Sfirşeşti prin a fi escroc.

DOMNUL FRfiRET

E foarte adevărat, doamnă. Ceea ce rezultă cu cea mai mare probabilitate din haosul poveştilor despre Isus, scrise împotriva lui de evrei şi în favoarea sa de creş­tini, este că el era un evreu de bună-credinţă, care voia să crească în ochii poporului, asemenea întemeietorilor recabiţilor, esenienilor, saduceenilor, fariseilor, idaiţilor, herodienilor, ioaniştilor, terapeuţilor şi a atîtor alte mici facţiuni apărute în Siria, care era patria fanatismului. E probabil că a atras cîteva femei de partea sa, ca şi pe toţi cei ce voiau să fie capi de sectă; că i-au scăpat mai multe cuvinte indiscrete împotriva magistraţilor şi că a fost pedepsit cu cruzime, cu pedeapsa capitală. Dar fap­tul că a fost condamnat, fie sub domnia lui Irod cel Mare, aşa cum pretind talmudiştii, fie sub Irod tetrarcul, aşa cum spun unele Evanghelii, contează prea puţin. E do­vedit faptul că discipolii săi au fost foarte obscuri pînă cînd au întîlnit la Alexandria cîţiva platonicieni, care au sprijinit fanteziile galileenilor cu fanteziile lui Platon. Oamenii de atunci erau pătrunşi de demoni, de genii rele, de obsesii, de posedări, de magie, asemenea sălbatici­lor de astăzi. Aproape toate bolile erau posedări ale spi­ritelor rele. Evreii, din timpuri imemoriale, se făliseră că alungă diavolii cu rădăcina Barath, aşezată sub nasul bolnavilor şi cu cîteva cuvinte atribuite lui So-lomon. Tînărul Tobie alunga diavolul cu fumul unui peşte pus pe grătar. Iată originea miracolelor cu care s-au lăudat galileenii.

Păgînii erau suficient de fanatici pentru a admite că galileenii puteau face minuni. Căci păgînii credeau că şi ei înşişi le pot face. Credeau în magie ca şi discipolii lui Isus. Dacă un bolnav se vindeca prin forţa naturii, ei nu pierdeau prilejul de a asigura că el a fost uşurat de o du­rere de cap prin forţa descîntecelor. Le spuneau creşti­nilor: voi aveţi multe secrete, noi — de asemenea; voi vindecaţi prin cuvinte, noi — de asemenea; n-aveţi faţă de noi nici un avantaj.

Dar cînd galileenii, cîştigînd de partea lor o gloată

462

numeroasă, au început să propovăduiască împotriva re­ligiei de stat; cînd, după ce ceruseră toleranţa, au îndrăz­nit să fie intoleranţi; cînd au vrut să-şi ridice noul fa­natism pe ruinele vechiului fanatism, atunci preoţii şi magistraţii romani au fost cuprinşi de mînie împotriva lor şi îndrăzneala le-a fost reprimată. Ce-au făcut? Au inventat, aşa cum am văzut, o mie de minunjL în favoarea lor; din păcăliţi, s-au transformat în escroci, au devenit falsificatori; s-au apărat prin cele mai nedemne fraude, neputînd utiliza alte arme, pînă în timpul în care Con­stantin, devenit împărat cu ajutorul banilor lor, le-a aşezat religia pe tron. Atunci escrocii au devenit sîn-geroşi. îndrăznesc să vă asigur că de la conciliul din Niceea şi pînă la rebeliunea din Gevennes, nu s-a scurs măcar un singur an în care creştinismul să nu fi vărsat sînge.

ABATELE

Ah, domnule, e prea mult spus.

DOMNUL FRERET

Nu; nu e spus de-ajuns. Recitiţi doar Istoria Eclezi­astică; priviţi-i pe donatişti şi pe adversarii lor ucigîn-du-se cu ciomagul; pe athanasieni şi pe arieni umplînd imperiul roman de sînge pentru un diftong. Priviţi-i pe aceşti barbari creştini plîngîndu-se cu amărăciune că în­ţeleptul împărat Julian îi împiedică să se sugrume şi să se distrugă. Priviţi această suită înspăimîntătoare de masacre; atîţia oameni de rînd morţi în suplicii, atîţia prinţi asasinaţi, rugurile aprinse în conciliile dumnea­voastră, douăsprezece milioane de nevinovaţi, locuitori ai unei noi emisfere, ucişi asemenea fiarelor sălbatice într-un parc, sub pretext că nu voiau să fie creştini; şi, în vechea noastră emisferă, creştinii masacraţi fără încetare unii de ceilalţi, bătrîni, copii, mame, fiice, sfîr-şindu-se în număr mare în cruciadele albigenzilor, în războaiele husiţilor, în cele ale luteranilor, în ale calvi-niştilor, ale anabaptiştilor, al Sfîntului Bartolomeu, în masacrele din Irlanda, în cele din Piemont, în cele din Cevennes; şi în timpul acesta, un episcop la Roma, tolă­nit pe un pat moale, lasă să-i fie sărutate picioarele, şi cincizeci de castraţi îi fredonează ceva pentru a-i alunga plictiseala. Dumnezeu mi-e martor că acest portret este fidel şi nu veţi îndrăzni să mă contraziceţi.

463

ABATELE

Mărturisesc că e ceva adevărat în ceea ce afirmaţi; dar, aşa cum spunea episcopul de Noyon, acestea nu sînt lucruri de discutat la masă. Cina ar fi prea tristă dacă discuţia s-ar învîrti prea mult timp în jurul gro­zăviilor făcute de oameni. Istoria Bisericii tulbură di­gestia.

CONTELE Faptele au tulburat-o şi mai mult.

ABATELE

Nu religia creştină e de vină, cî abuzurile.

CONTELE

Ar fi bine dacă n-ar fi existat decît cîteva abuzuri. Dar preoţii au vrut să trăiască pe spinarea noastră din clipa în care Pavel sau cel care i-a luat numele a«scris: „Nu sînt eu îndreptăţit să fiu hrăn-it şi îmbrăcat de voi, eu, femeia mea sau sora mea?". Biserica a vrut mereu să-şi întindă stăpînirea peste tot, a folosit toate armele posibile pentru a ne smulge bunurile şi vieţile, încă de la pretinsa aventură a lui Anania şi a Safirei care, se spune, aduseseră la picioarele lui Simon Barjona preţul moştenirii lor, păstrînd cîteva drahme pentru subzistenţă; este evident că istoria Bisericii este o suită continuă de certuri, imposturi, insulte, înşelătorii, jafuri şi asasinate; toate acestea demonstrează că abuzul ţine de esenţa ei, aşa cum e demonstrat că lupul a fost întotdeauna car­nivor şi că nu prin cîteva azuburi trecătoare a supt sîngele oilor noastre.

ABATELE

Aţi putea spune acelaşi lucru despre toate religiile.

CONTELE

Deloc; vă cer să-mi arătaţi un singur război iscat din dogmă într-o singură sectă a antichităţii. Vă cer să-mi arătaţi la romani un singur om persecutat pentru opi­niile sale, de la Romulus şi pînă în timpul în care au venit creştinii să răstoarne totul. Această barbarie ab­surdă nu ne era rezervată decît nouă. Roşiţi, deci, simţiţi adevărul care vă apasă şi nu puteţi răspunde nimic.

464

ABATELE

Şi, deci, nu răspund nimic. Sînt de acord că dispu­tele teologice sînt absurde şi funeste.

DOMNUL FRERET

Admiteţi, atunci, că un arbore care a purtat mereu otravă trebuie tăiat din rădăcină. w

ABATELE

E ceea ce nu voi admite niciodată, căci acest aibore a dat şi fructe bune. Dacă o republică a fost mereu tul­burată de disensiuni, nu înseamnă că trebuie" distrusă republica. Legile ei pot fi reformate.

CONTELE

Religia nu se aseamănă cu un stat. Veneţia şi-a re­format legile şi a înflorit; dar cînd s-a dorit reformarea catolicismului, Europa a înotat în sînge; iar cînd celebrul Locke, dorind să menajeze în acelaşi timp imposturile acestei religii şi drepturile umanităţii, a scris cartea sa Creştinismul mţional, n-a avut nici măcar patru disci­poli: dovadă destul de puternică a faptului că raţiunea şi creştinismul nu pot duce viaţă împreună. Nu există decît un singur remediu în starea în care se află lucru­rile, şi chiar şi acesta e doar un paleativ; acela de a supune în mod absolut religia suveranului şi magistra­ţilor.

DOMNUL FRERET

Da, cu condiţia ca suveranul şi magistraţii să fie luminaţi, ca ei să ştie să tolereze în egală măsură orice religie, să-i privească pe toţi oamenii ca*pe fraţii lor,'să nu ia în consideraţie ceea ce gîndesc ei, ci doar ceea ce fac; să-i lase liberi în relaţia lor cu Dumnezeu şi să nu-i lege decît prin legi în tot ceea ce datorează oame­nilor. Căci ar trebui trataţi asemenea unor fiare acei magistraţi care ar susţine religia cu ajutorul călăilor*.

ABATELE Şi dacă, în momentul în care toate religiile ar fi auto-

* Pasaj important pentru gîndirea politică a lui Voltaire, care se rezumă la: anticlericalism, tolerantă, materialism politic. (N ed. fr.)

465

rizate, ar lupta una împotriva celailalte? Dacă protestan­tul, catolicul, grecul, turcul, evreul s-ar încaieră ieşind de la slujbă, de la predică, de la moschee, de la sina­gogă?

DOMNUL FRERET

Atunci trebuie ca un regiment de dragoni să-i îm­prăştie.

CONTELE

Mi-ar plăcea mai mult să li se dea lecţii de modera­ţie decît să li se trimită regimente; aş dori să încep prin a instrui oamenii înainte de a-i pedepsi.*

ABATELE

Să instruieşti oamenii! Ce spunnţi, domnule conte? Credeţi că sînt vrednici de aceasta?

CONTELE

înţeleg, credeţi în continuare că ei nu trebuie decît înşelaţi; nu sînteţi vindecat decît pe jumătate: boala dumneavoastră veche revine mereu.

CONTESA

Am uitat să vă cer părerea asupra unui lucru pe care l-am citit ieri in istoria mahomedanilor şi care m-a im­presionat mult.

Hassan, fiul lui Aii, fiind în baie, unul dintre sclavii săi i-a aruncat, din nebăgare de seamă, un cazan de apă fierbinte de trup. Slujitorii lui Hasan au vrut să-l tragă în ţeapă pe vinovat. Hassan, în loc să-l tragă în ţeapă, i-a dăruit douăzeci de monede de aur. „Există, a spus el, o treaptă de glorie în paradis pentru aceia care plătesc ser­viciile, una mai înaltă pentru aceia care iartă răul şi una şi mai înaltă pentru aceia care răsplătesc răul involun­tar." Cum consideraţi această faptă şi aceste spuse?

CONTELE

Recunosc în ele pe bunii musulmani din primul secol.

* Principiu puţin dezvoltat aici, dar care se regăseşte adeseori la Voltaire. Vezi, în Dictionnair-e philosophique, articolul FRAUDE (fraudă). (N. ed. fr.)

466

ABATELE Iar eu — pe bunii creştini.

DOMNUL FRERET

Iar eu sînt nemulţumit că Hassan cel opărit, fiul lui Aii, a dat douăzeci de monede de aur pentru a avea. slavă în paradis. Nu-mi plac faptele frumoase interesate. Aş fi vrut ca Hassan să fie destul de virtuos şi destul de uman pentru a tămădui deznădejdea sclavului, fără a se gîndi să fie aşezat în rai pe cea de-a treia treaptă.

CONTESA

Să mergem să bem o cafea. îmi închipui că, dacă la toate mesele din Paris, Viena, Madrid, Lisabona, Roma şi Moscova s-ar purta discuţii atît de instructive, lumea n-ar putea merge decît mai bine.

A TREIA CONVORBIRE După cină

ABATELE Excelentă cafea, doamnă.

CONTESA Da, vine din ţara musulmanilor, nu e mare păcat?

ABATELE

Lăsînd gluma la o parte, doamnă, o religie le e ne­cesară oamenilor.

CONTELE

Da, desigur; şi Dumnezeu le-a dăruit o religie divină, eternă, ce sălăşluieşte în toate inimile: este aceea pe care, după dumneavoastră, o practicau Enoh, noahizii şi Abra-ham; este cea pe care învăţaţii chinezi au păstrat-o de mai mult de patru mii de ani, dragostea pentru un Dum­nezeu, iubirea de dreptate şi oroarea faţă de crimă.

CONTESA

E, oare, cu putinţă să se fi părăsit o religie atît de cu­rată şi atît de sfîntă pentru sectele oribile care au inva­dat pămîntul?

467

DOMNUL FRERET

în materie de religie, doamnă, am dovedit o conduită contrară celei pe care am avut-o în materie de îmbrăcă­minte, locuinţă şi hrană. La început, am avut peşteri, colibe, îmbrăcăminte din piei de animale şi ghindă; apoi am avut pîine, mîncăruri gustoase, îmbrăcăminte ţesută din lînă şi mătase, case curate şi comode; dar, în ceea ce priveşte religia, ne-am întors la ghindă, la pieile de animale şi la peşteri.

ABATELE

Ar fi foarte greu să ieşiţi de acolo. Vedeţi că religia creştină, de pildă, e peste tot încorporată statului şi că, de la papă şi pînă la ultimul capucin, fiecare îşi înteme­iază tronul sau bucătăria pe ea. V-am mai spus că oa­menii n-au destulă judecată pentru a se mulţumi cu o religie curată şi demnă de Dumnezeu.

CONTESA

Nu gîndiţi în felul acesta; chiar dumneavoastră mărturisiţi că oamenii au avut această religie în timpul lui Enoh, al lui Noe şi al lui Abraham. De ce n-am avea la fel de multă judecată astăzi ca pe vremea aceea?

ABATELE

Trebuie s-o spun: pentru că atunci nu existau cano­nici cu venit mare, nici abatele de Corbie cu un milion, nici papa cu şaisprezece sau optsprezece milioane. Ar fi nevoie, poate, pentru a înapoia societăţii umane toate aceste bunuri, de războaie lâ fel de sîngeroase ca şi cele care au trebuit pentru a i le smulge.

CONTELE

Deşi amt fos-t militar, nu vreau să lupt împotriva preoţilor şi a călugărilor; nu vreau ca adevărul să triumfe prin moarte, aşa, cum ei au făcut să triumfe greşeala; aş dori, însă, cel puţin ca acest adevăr să lumineze oame­nii, ca ei să fie mai blînzr şi mai fericiţi, să înceteze de a mai fi superstiţioşi, iar capilor bisericii să le fie teamă de-a persecuta.

ABATELE

E destul de greu (de vreme ce trebuie, în sfîrşit, să mă explic) să-i eliberezi pe cei lipsiţi de minte din nişte lanţuri pe care le venerează. Aţi fi, poate, bătut cu pie-

468

tre de locuitorii Parisului dacă, pe timp de ploaie, aţi împiedica să fie plimbat pe străzi pretinsul schelet al ■sfintei Genoveva, pentru ca timpul să se îndrepte.

DOMNUL FRERET

Nu cred ceea ce spuneţi; raţiunea a progresat atît ■de mult, încît, de mai bine de zece ani, n-au m-ai fost plim­bate aceste pretinse moaşte şi cele ale lui Marcel prin Paris. Eu cred că e foarte uşor de dezrădăcinat, puţin cîte puţin, toate superstiţiile care ne-au abrutizat. Nu mai credem în vrăjitori, nu se mai exorcizează diavolii; şi, ■deşi s-a spus că Isus al dumneavoastră şi-a trimis-apos­tolii tocmai pentru a alunga diavolii, nici un preot prin­tre noi nu mai este nici atît de nebun, nici atît de prost ca •să se laude că i-a alungat; relicvele sfîntului Francisc au devenit ridicole, iar cele ale sfîntului Ignaţiu vor fi, poate, într-o zi tîrîte prin noroi împreună cu iezuiţii înşişi. I se lasă, într-avevăr, papei ducatul de Ferrara, pe care l-a uzurpat, domeniile pe care Cezar Borgia le-a smuls cu sabia şi cu otravă, şi care sînt redate bisericii 'Romei, deşi el nu se afla în slujba acesteia, li se lasă pa­pilor Roma însăşi, pentru că nu vrem ca împăratul să pună mîna pe ea; i se plătesc încă impozite, deşi este un lucru ruşinos şi o simonie evidentă; nu vrem să se facă vîlvă pentru o subvenţie atît «de neînsemnată. Oa­menii, subjugaţi obiceiurilor, nu rup dintr-oda\ă un tîrg prost făcut acum aproape trei sute de ani. Dar să aibă papii insolenţa de a trimite, ca pe vremuri, soli a later& .pentru a impune poporului dijma, pentru a excomunica regii, pentru a le pune statele sub interdicţie, pentru a \e da coroanele altora, şi veţi vedea cum va fi primit un legat a latem.* Nu m-aş mira ca parlamentul din Aix sau din Paris să-l spînzure.

CONTELE

Vedeţi cîte prejudecăţi ruşionase am scuturat. Arun-caţi-vă ochii asupra părţii celei mai opulente din Elve­ţia, asupra celor şapte Provincii Unite, la fel de puter­nice ca Spania, asupra Marii Britanii, ale cărei forţe maritime ar ţine piept cu succes forţelor reunite ale tuturor celorlalte naţiuni; priviţi tot nordul Germaniei

* de pe lîngă, din preajma (papii). (N. t.)

469

şi Scandinavia, pepiniere inepuizabile de războinici, toate aceste popoare ne-au depăşit cu mult în ceea ce pri­veşte progresul raţiunii. Sîngele fiecărui cap de hidră pe care l-au doborît le-a îngrăşat cîmpiile; abolirea călugărilor le-a populat şi îmbogăţit statele; se poate face, desigur, şi în Franţa ceea ce s-a făcut în alte părţi; prin aceasta, Franţa va fi mai bogată şi mai populată.

ABATELE

Ei bine, după ce veţi fi vindecat Franţa de molima călugărilor; după ce nu se vor mai vedea moaşte ridi­cole; după ce nu vom mai plăti episcopului Romei un tribut ruşinos; după ce vor fi dispreţuite atît de mult consubstanţialitatea şi originea Sfîntului Duh din Tată şi Fiu şi transsubstanţialitatea, încît nu se va mai vorbi despre ele; după ce toate aceste mistere vor fi înmor-mîntate în Suma sfîntului Toma;⁴⁴ după ce teologii vor fi reduşi la tăcere, dumneavoastră veţi rămîne creştini; veţi_ydori în zadar să mergeţi mai departe: e ceea ce nu veţi reuşi niciodată. O religie a filozofilor nu este făcută pentru oameni.

DOMNUL FRERET Est quadam pr&dir-Br tenus, si non datur ultr-a*

(c. I, epist. I, v. 32)

Vă voi spune împreună cu Horaţiu: 'medicul dum­neavoastră nu vă va da niciodată vederea unui linx, dar răbdaţi să vă scoată albeaţa de pe ochi. Gemem sub gre­utatea a o sută de livre de lanţuri, fiţi de acord să fim uşuraţi de trei sferturi din ele. Cuvîntul creştin s-a răs-pîndit, el va rămîne; însă, puţin cîte puţin, Dumnezeu va fi acordat fără a fi amestecat cu altceva, fără a i se da nici o mamă, nici un fiu, nici un tată scornit, fără a se spune că el a murit în chinuri infame, fără a se crede că se fac dumnezei din făină, în sfîrşit, fără această în­grămădire de superstiţii care fac ca popoare civilizate să fie mai prejos decît sălbaticii. Adoraţia pură a Fiinţei supreme începe să fie astăzi religia tuturor oamenilor cinstiţi şi în curînd ea va coborî în partea sănătoasă a poporului însuşi.

* Se poate ajunge pină la un anume punct, de nu-i posibil mai deparie. (N. t.)

470

ABATELE

Nu credeţi, oare, că lipsa de credinţă (ale cărei imense progrese le constat) dăunează poporului, dacă va coborî pînă la el, şi îl va duce la crimă? Oamenii sînt supuşi nenorocirilor şi pasiunilor crude; au nevoie de un frîu care să-i reţină şi de o eroare care să-i con­soleze. ^ DOMNUL FRERET

Cultul raţional al unui Dumnezeu drept, care pedep­seşte şi răsplăteşte, ar face, desigur, ca societatea să fie fericită; dar, atunci cînd această recunoaştere salva­toare a unui Dumnezeu drept este desfigurată prin min­ciuni şi superstiţii periculoase, leacul se transformă în otravă, şi ceea ce ar trebui să alunge crima o încura­jează. Un om rău care nu judecă decît pe jumătate (şi sînt mulţi de acest fel) \ îndrăzneşte adeseori să nege existenţa lui Dumnezeu, care i-a fost descris într-un mod revoltător.

Un alt om rău, măcinat de mari pasiuni într-un su­flet slab, e deseori împins spre nelegiuire de siguranţa iertării pe care i-o oferă preoţii. „Cît de mare ar fi nu­mărul crimelor cu care eşti mînjit, mărturiseşte-te mie şi totul îţi va fi iertat prin meritele unui om care a fost răstignit în Iudeea acum multe secole. Âruncă-te, după aceea, de şapte ori şaizeci şi şapte de ori, în noi crime, şi totul îţi va fi iertat din nou." Nu înseamnă, oare, aceasta a duce în ispită? Nu înseamnă a netezi toate căile nelegiuirii? Brinvilliers⁴⁵ nu se spovedea, oare, după fiecare otrăvire pe care o comitea? Ludovic al XI-lea⁴⁶ nu făcea, oare, la fel?

Anticii aveau, ca şi noi, spoveda-nia şi ispăşirea; dar nu se putea ispăşi după cea de-a doua crimă. Nu erau iertate două paricide. Am luat totul de la greci şi de la romani, şi am stricat totul.

Infernul lor era neruşinat, recunosc; dar diavolii noş­tri dovedesc mai multă prostie decît furiile lor. Aceste furii nu erau ele înşele osîndite; ele erau privite ca nişte executoare, şi nu ca victime ale răzbunării divine. Să fii în acelaşi timp călău şi osîndit, cel ce aprinde ru­gurile şi cel ce este ars, aşa cum sînt diavolii noştri, e o contradicţie absurdă, vrednică de noi, şi cu atît mai ab­surdă cu cît căderea îngerilor, această temelie a creşti­nismului, nu se găseşte nici în Geneză, nici în Evanghe­lie. Este o veche plăsmuire a brahmanilor.

³2voltaire 471

în sfîrşit, domnule, toată lumea rîde astăzi de infer­nul dumneavoastră, fiindcă e ridicol; dar nimeni n-ar rîde de un Dumnezeu care răsplăteşte şi care răzbună, de la care s-ar aştepta preţul virtuţii sau pedeapsa cri­mei, neştiind cum vor arăta pedepsele şi recompensele, dar fiind convins că ele vor veni, pentru, că Dumnezeu este drept.

CONTELE

Cred că domnul Freret a explicat destul de bine în ce fel religia poate fi o frînă salvatoare. Eu vreau să încerc să vă dovedesc că o religie pură poate consola oamenii infinit mai bine decît a dumneavoastră.

Există o anumită împăcare — spuneţi — în iluziile sufletelor credincioase; poate aveţi dreptate; şi la casele de nebuni există aşa ceva. Dar ce chinuri, atunci cînd aceste suflete ajung să se lumineze! Cu cîtă îndoială şi deznădejde petrec unele călugăriţe zilele lor triste! Aţi văzut cu ochii dumneavoastră, dumneavoastră înşivă mi-aţi spus: mănăstirile sînt locul căinţei; dar, mai ales la bărbaţi, mănăstirea este bîrlogul discordiei şi al invi­diei. Călugării sînt nişte ocnaşi de bună voie care se bat în timp ce trag la rame împreună; fac excepţie foarte puţini, care sînt fie într-adevăr penitenţi, fie utili; dar, oare, Dumnezeu a creat bărbatul şi femeia pe pămînt pentru ca ei să-şi tîrască zilele în nişte chilii, despărţiţi pentru totdeauna unul de celălalt? Acesta e scopul na­turii? Toată lumea protestează împotriva călugărilor; eu îi plîng. Cea mai mare parte dintre ei, abia sfîrşin-du-şi copilăria, şi-au* sacrificat pentru totdeauna liberta­tea; şi, din o sută, cel puţin optzeci se usucă în amără­ciune. Unde este, deci, acea mare consolare pe care re­ligia dumneavoastră o oferă oamenilor? Un preot cu venituri mari e mîngîiat, fără îndoială; dar de bani, nu de credinţa sa. Dacă se bucură de o fericire oarecare, el nu o poate gusta decît încălcînd regulile stării sale. Nu este fericit decît ca om de lume, şi nu ca om al bisericii. Un tată de familie, înţelept, împăcat cu domnul, ataşat patriei sale, înconjurat de copii şi de prieteni, primeşte de la Dumnezeu binecuvîntări de o mie de ori mai mari.

Mai mult decît atît, tot ce aţi putea spune în favoarea meritelor călugărilor dumneavoastră aş putea eu să spun din şi mai multe motive despre dervişi, despre fachiri, despre călugării budişti. Penitenţele lor sînt de o sută

472
de ori mai aspre; ei şi-au impus o austeritate şi mai în-spăimîntătoare; şi acele lanţuri de,fier sub care se încovoaie, acele braţe mereu întinse în aceeaşi poziţie, acele mortificări cumplite nu sînt nimic în comparaţie cu tinerele femei din India care ard pe rugul soţilor lor,, în speranţa nebună de a renaşte împreună.

Nu mai lăudaţi, deci, nici suferinţele, nici mîngîiefea pe care te face să le simţi religia creştină. Recunoaşteţi că ea nu se apropie cu nimic de cultul raţional pe care o familie cinstită îl închină Fiinţei supreme, fără super­stiţie. Renunţaţi la chiliile mănăstirilor; renunţaţi la misterele dumneavoastră contradictorii şi inutile, care au ajuns de hazul tuturor; propovăduiţi morala şi pe Dum­nezeu, şi vă spun că va fi mai multă virtute şi mai multă fericire pe pămînt.

CONTESA

Sînt de aceeaşi părere.

DOMNUL FRERET

Şi eu, desigur.

ABATELE

Ei bine, de vreme ce trebuie să vă încredinţez taina mea, şi eu sînt.

în acel moment, sosiră preşedintele de Maisons, aba­tele de Saint-Pierre, domnul Dufay, domnul Dumar-sais*; iar domnul abate de Saint-Pierre citi, după obi­ceiul său, gîndurtie lui de dimineaţă: despre fiecare dintre ele s-ar putea scrie o lucrare întreagă.

* Preşedintele le Maisons este acel prieten din tinereţe, căruia Voltaire i-a adus un atît de frumos elogiu în Temple du Gout. Abatele de Saint-Pierre (1658—1743) este celebru mai ales pentru cartea sa Projet de paix perpetuielte (1713); el a fondat, sub Regentă, clubul „de l'Entresol", care a devenit un lăcaş de discuţii politice de prim or­din. A scris numeroase proiecte de reforme. Charles-Franqois Du Fay (1698—1739) a fost membru al Academiei de Ştiinţe şi predeceso­rul lui, Buffon oa interdent al Grădiniii Regelui. Dumarsais (1676— 1756) este unul dintre principalii gramaticieni ai secolului alXVIII-lea; a fost colaborator al Enciclopediei. (N. ed. fr.)

473

GINDURI RĂZLEŢE ALE ABATELUI DE SAINT-PIERRE

Majoritatea prinţilor, a miniştrilor, a oamenilor im­portanţi, n-au timp să citească; ei dispreţuiesc cărţile şi sînt călăuziţi de o carte groasă, care este mormîntul bunului-simţ.

Dac-ar fi ştiut să citească, ar îi ferit lumea de toate relele pe care superstiţia şi ignoranţa le-au prilejuit. Dacă Ludovic al XlV-lea ar fi ştiut să citească, n-ar fi revocat edictul din Nantes.⁴⁷

Papii şi susţinătorii lor au crezut atît de mult că puterea lor nu se întemeiază decît pe ignoranţă, încît au interzis întotdeauna citirea singurei cărţi care le anun­ţă religia; ei au spus: asta e legea voastră, şi vă interzi­cem s-o citiţi; nu veţi şti din ea decît ceea ce vom bi­nevoi noi să vă învăţăm. Această extravagantă tiranie nu e de înţeles; ea există, totuşi, şi orice Biblie într-o limbă vorbită de credincioşi e interzisă la Roma; ea nu e permisă decît într-o limbă pe care n-o mai vorbeşte nimeni.

Toate uzurpările papale au ca pretext un mizerabil joc de cuvinte, o vorbă cu două înţelesuri care e pusă în gura lui Dumnezeu şi pentru care un şcolar, dac-ar spune-o, ar fi biciuit: „Tu eşti Petru, şi pe această piatră îmi voi zidi Biserica".

Dacă ei ar şti să citească, ar vedea limpede că religia n-a făcut decît rău cîrmuirii ţării; a făcut mult rău în Franţa, prin persecuţiile împotriva protestanţilor; prin disputele asupra nu ştiu cărei bule, mai demnă de dis­preţ decît un cîntec de pe Pont-Neuf; prin celibatul ri­dicol al preoţilor, prin trîndăvia călugărilor; prin tîrgu-rile proaste făcute cu episcopul Romei etc. " Spania şi Portugalia, mult mai abrutizate decît Franţa, încearcă toate aceste rele, şi pe deasupra au In­chiziţia, care dac-ar exista infernul, ar fi cel mai groaznic lucru căruia acest infern i-ar fi putut da naştere.

în Germania, au loc certuri interminabile între cele trei secte admise prin tratatul din Westfalia⁴⁸: locuitorii ţinuturilor supuse nemijlocit preoţilor germani sînt nişte brute care abia au ce mînca.

în Italia, această religie care a distrus imperiul ro­man n-a lăsat decît mizerie şi muzică, eunuci, arlechini