II. Virtuţile teologale
1812 Virtuţile umane îşi au rădăcina în virtuţile teologale, care fac apte facultăţile omului să participe la natura divină2481. Căci virtuţile teologale se referă în mod direct la Dumnezeu. Ele îl dispun pe creştin să trăiască în relaţie cu Sfânta Treime. Ele au drept origine, cauză şi scop pe Dumnezeu Unul-Întreit.
1813 Virtuţile teologale întemeiază, însufleţesc şi caracterizează comportamentul moral al creştinului. Ele dau formă şi viaţă tuturor virtuţilor morale. Sunt vărsate de Dumnezeu în sufletele credincioşilor pentru a-i face capabili să se comporte ca fii ai săi şi să merite viaţa veşnică. Ele sunt chezăşia prezenţei şi a acţiunii Duhului Sfânt în facultăţile fiinţei omeneşti. Există trei virtuţi teologale: credinţa, speranţa şi iubirea2482.
Credinţa
1814 Credinţa este virtutea teologală prin care noi credem în Dumnezeu şi credem tot ceea ce El ne-a spus şi ne-a revelat, şi ceea ce Biserica ne-a propus să credem, căci El este însuşi Adevărul. Prin credinţă, „omul se încredinţează total, în mod liber, lui Dumnezeu”2483. De aceea, credinciosul se străduieşte să cunoască şi să facă voinţa lui Dumnezeu. „Cel drept prin credinţă va trăi” (Rom 1, 17). Credinţa vie „lucrează prin iubire” (Gal 5, 6).
1815 Darul credinţei dăinuie în acela care n-a păcătuit împotriva ei2484. Dar „credinţa fără fapte este moartă” (Iac 2, 26): lipsită de speranţă şi de iubire, credinţa nu-l uneşte în totalitate pe credincios cu Cristos şi nu-l face un membru viu al Trupului său.
1816 Ucenicul lui Cristos nu trebuie numai să păstreze credinţa şi să o trăiască, ci să o şi profeseze, să-i dea mărturie cu îndrăzneală şi să o răspândească: „Toţi trebuie să fie pregătiţi să-l mărturisească pe Cristos în faţa oamenilor şi să-l urmeze pe drumul crucii, în prigonirile care nu lipsesc niciodată Bisericii”2485. Slujirea şi mărturisirea credinţei sunt necesare pentru mântuire: „Oricine va da mărturie pentru mine înaintea oamenilor, şi Eu voi da mărturie pentru el înaintea Tatălui meu, care este în ceruri, dar de se va lepăda cineva de mine înaintea oamenilor, şi Eu mă voi lepăda de el înaintea Tatălui meu, care este în ceruri” (Mt 10, 32-33).
Speranţa
1817 Speranţa este virtutea teologală prin care noi dorim drept fericire a noastră Împărăţia cerurilor şi viaţa veşnică, punându-ne încrederea în făgăduinţele lui Cristos şi sprijinindu-ne nu pe puterile noastre, ci pe ajutorul harului Duhului Sfânt. „Să ţinem mărturisirea speranţei neclintită, căci credincios este Cel care a făgăduit” (Evr 10, 23). „Acest Duh, El l-a revărsat peste noi, din belşug, prin Isus Cristos, Mântuitorul nostru, pentru ca, îndreptăţiţi prin harul lui Cristos, să dobândim întru speranţă moştenirea vieţii veşnice” (Tit 3, 6-7).
1818 Virtutea speranţei răspunde aspiraţiei către fericire, care este pusă de Dumnezeu în inima oricărui om; ea asumă aşteptările care inspiră activităţile oamenilor; le purifică pentru a le îndrepta spre Împărăţia cerurilor; apără de descurajare; susţine în toate momentele de părăsire; lărgeşte inima în aşteptarea fericirii veşnice. Elanul speranţei ne fereşte de egoism şi ne călăuzeşte la fericirea iubirii.
1819 Speranţa creştină reia şi desăvârşeşte speranţa poporului ales, care îşi găseşte izvorul şi modelul în speranţa lui Abraham, cel care fusese copleşit, în Isaac, de făgăduinţele lui Dumnezeu şi fusese purificat prin încercarea jertfei2486. „Sperând împotriva oricărei speranţe, el a crezut şi a devenit astfel părintele multor popoare” (Rom 4, 18).
1820 Speranţa creştină se desfăşoară, încă de la începuturile propovăduirii lui Isus, în vestirea fericirilor. Fericirile înalţă speranţa noastră spre cer ca spre noul Pământ al făgăduinţei; ele croiesc drum printre încercările care îi aşteaptă pe ucenicii lui Isus. Dar prin meritele lui Isus Cristos şi ale pătimirii lui, Dumnezeu ne păstrează în „speranţa care nu înşală” (Rom 5, 5). Speranţa este „ancora sufletului”, sigură şi tare, „care pătrunde (...) acolo unde a intrat ca înainte-mergător, pentru noi, Isus” (Evr 6, 19-20). Ea este şi o armă de apărare în lupta mântuirii: „Să îmbrăcăm platoşa credinţei şi a iubirii şi să ne punem coiful speranţei de mântuire” (1 Tes 5, 8). Ea ne dă bucurie chiar şi în încercări: „Bucurându-ne în speranţă, îndelung-răbdători în strâmtorare” (Rom 12, 12). Ea se exprimă şi se hrăneşte în rugăciune, şi în mod deosebit în rugăciunea „Tatăl nostru”, sinteză a tot ceea ce speranţa ne face să dorim.
1821 Aşadar putem spera la gloria cerului, făgăduită de Dumnezeu celor care îl iubesc2487 şi fac voia sa2488. În orice situaţie, fiecare trebuie să spere, cu harul lui Dumnezeu, „să rămână statornic până la sfârşit”2489 şi să dobândească bucuria cerului, drept răsplata veşnică a lui Dumnezeu pentru faptele bune împlinite cu harul lui Cristos. În speranţă, Biserica se roagă ca „toţi oamenii să fie mântuiţi” (1 Tim 2, 4). Ea aspiră să fie unită cu Cristos, Mirele său, în gloria cerului:
Speră, suflete al meu, speră! Nu cunoşti ziua şi ceasul. Veghează cu grijă; totul trece grabnic, deşi nerăbdarea ta face îndoielnic ceea ce e sigur şi face lung un timp foarte scurt. Gândeşte-te la aceasta: cu cât vei lupta mai mult, cu atât îţi vei dovedi iubirea ce o ai faţă de Dumnezeul tău şi cu atât mai mult te vei bucura într-o zi cu Preaiubitul tău, într-o fericire şi într-o încântare care nu vor avea sfârşit2490.
Iubirea
1822 Iubirea este virtutea teologală prin care îl iubim pe Dumnezeu mai presus de toate, pentru El însuşi, şi pe aproapele nostru, ca pe noi înşine, din iubire faţă de Dumnezeu.
1823 Iubirea devine, prin voinţa lui Isus, porunca cea nouă2491. Iubindu-i pe ai săi „până la sfârşit” (In 13, 1), El a făcut cunoscută iubirea pe care a primit-o de la Tatăl. Iubindu-se unii pe alţii, ucenicii imită iubirea lui Isus, pe care au primit-o, la rândul lor, în ei. De aceea, Isus spune: „După cum Tatăl m-a iubit pe mine, aşa v-am iubit şi Eu pe voi. Rămâneţi în iubirea mea” (In 15, 9). „Aceasta este porunca mea: Să vă iubiţi unii pe alţii aşa cum v-am iubit Eu” (In 15, 12).
1824 Rod al Duhului şi plinire a Legii, iubirea păzeşte poruncile lui Dumnezeu şi ale Unsului său. „Rămâneţi în iubirea mea. Dacă păziţi poruncile mele, veţi rămâne în iubirea mea” (In 15, 9-10)2492.
1825 Cristos a murit din iubire pentru noi, pe când noi eram încă „duşmani” (Rom 5, 10). Domnul ne cere să iubim ca El, până şi pe duşmanii noştri (cf. Mt 5, 44), să ne facem aproapele celui mai îndepărtat2493, să-i iubim pe copii2494 şi pe săraci ca pe El însuşi2495.
Apostolul Paul ne-a dat un incomparabil tablou al iubirii:
„Dragostea este îndelung-răbdătoare; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu ia în seamă răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Pe toate le iartă, pe toate le crede, pe toate le nădăjduieşte, pe toate le îndură” (1 Cor 13, 4-7).
1826 „De nu am iubire”, mai spune Apostolul, „nu sunt nimic”. Şi tot ceea ce este privilegiu, slujire, virtute chiar... „fără iubire nu-mi foloseşte la nimic” (1 Cor 13, 1-4). Iubirea este mai presus decât toate virtuţile. Ea este prima dintre virtuţile teologale: „Rămân cele trei: credinţa, speranţa şi dragostea. Dar mai mare dintre acestea este dragostea” (1 Cor 13, 13).
1827 Practicarea tuturor virtuţilor este însufleţită şi inspirată de iubire. Aceasta este „legătura desăvârşirii” (Col 3, 14); ea este forma virtuţilor; le leagă şi le orânduieşte între ele; ea este izvorul şi ţinta practicării lor creştine. Dragostea garantează şi purifică în noi capacitatea umană de a iubi; o ridică la perfecţiunea supranaturală a iubirii divine.
1828 Practicarea vieţii morale însufleţite de iubire îi dă creştinului libertatea spirituală a fiilor lui Dumnezeu. El nu mai stă în faţa lui Dumnezeu ca un sclav, stăpânit de frica servilă, nici ca un mercenar în căutarea plăţii, ci ca un fiu care răspunde la iubirea „Celui care ne-a iubit mai întâi” (1 In 4, 19):
Sau ne îndepărtăm de rău de teama pedepsei şi suntem în starea sclavului; sau urmărim momeala răsplăţii şi ne asemănăm mercenarilor; sau ascultăm pentru binele în sine şi de dragul aceluia care porunceşte (...) şi suntem atunci în starea fiilor2496.
1829 Iubirea are ca roade bucuria, pacea şi îndurarea; ea presupune binefacerea şi îndreptarea frăţească; ea este bunăvoinţă; suscită reciprocitatea, rămâne dezinteresată şi generoasă; este prietenie şi comuniune:
Împlinirea tuturor faptelor noastre este iubirea. Acolo este ţinta; spre a o dobândi alergăm, spre ea alergăm; odată ajunşi, în ea vom afla odihnă2497.
III. Darurile şi roadele Duhului Sfânt
1830 Viaţa morală a creştinilor este susţinută de darurile Duhului Sfânt. Acestea sunt dispoziţii permanente, care îl fac pe om ascultător în a urma impulsurile Duhului Sfânt.
1831 Cele şapte daruri ale Duhului Sfânt sunt: înţelepciunea, înţelegerea, sfatul, tăria, ştiinţa, evlavia şi frica de Dumnezeu. Ele îi aparţin în întregime lui Cristos, Fiul lui David2498. Ele completează şi duc la desăvârşire virtuţile celor care le primesc. Ele îi fac pe credincioşi docili în a asculta cu promptitudine inspiraţiile divine.
Duhul tău cel bun să mă călăuzească la pământ drept (Ps 143, 10).
Toţi cei pe care Duhul lui Dumnezeu îi însufleţeşte sunt fii ai lui Dumnezeu. (...) Fii şi, deci, moştenitori: moştenitori ai lui Dumnezeu şi împreună-moştenitori cu Cristos (Rom 8, 14. 17).
1832 Roadele Duhului sunt perfecţiuni pe care Duhul Sfânt le plămădeşte în noi ca pârgă a gloriei veşnice. Tradiţia Bisericii enumeră douăsprezece: „iubirea, veselia, pacea, stăruinţa, îndelunga-răbdare, bunătatea, blândeţea, facerea de bine, fidelitatea, modestia, înfrânarea, curăţia” (Gal 5, 22-23 Vulg.).
PE SCURT
1833 Virtutea este o dispoziţie firească şi fermă de a face binele.
1834 Virtuţile umane sunt dispoziţii constante ale inteligenţei şi ale voinţei, care ne reglementează faptele, ne orânduiesc pasiunile şi ne călăuzesc purtarea după raţiune şi credinţă. Ele pot fi grupate în jurul celor patru virtuţi cardinale: prudenţa, dreptatea, tăria şi cumpătarea.
1835 Prudenţa dispune raţiunea practică să discearnă, în orice împrejurare, adevăratul nostru bine şi să aleagă mijloacele potrivite pentru a-l înfăptui.
1836 Dreptatea constă în voinţa statornică şi fermă de a da lui Dumnezeu şi aproapelui ceea ce li se cuvine.
1837 Tăria asigură fermitatea şi statornicia în dificultăţi pentru urmarea binelui.
1838 Cumpătarea moderează atracţia plăcerilor sensibile şi dă echilibru în folosirea bunurilor create.
1839 Virtuţile morale cresc prin educaţie, prin acte deliberate şi prin perseverenţă în efort. Harul divin le purifică şi le înalţă.
1840 Virtuţile teologale îi dispun pe creştini să trăiască în relaţie cu Sfânta Treime. Ele îl au pe Dumnezeu drept origine, motiv şi obiect: Dumnezeu cunoscut prin credinţă, sperat şi iubit pentru El însuşi.
1841 Există trei virtuţi teologale: credinţa, speranţa şi iubirea2499. Ele dau formă şi viaţă tuturor virtuţilor morale.
1842 Prin credinţă, noi credem în Dumnezeu şi credem tot ceea ce El ne-a revelat şi ceea ce Sfânta Biserică ne propune să credem.
1843 Prin speranţă, dorim şi aşteptăm de la Dumnezeu cu încredere statornică viaţa veşnică şi harurile pentru a o merita.
1844 Prin iubire, îl iubim pe Dumnezeu mai presus de toate şi pe aproapele nostru ca pe noi înşine din iubire pentru Dumnezeu. Ea este „legătura desăvârşirii” (Col 3, 14) şi forma tuturor virtuţilor.
1845 Cele şapte daruri ale Duhului Sfânt oferite creştinilor sunt: înţelepciunea, înţelegerea, sfatul, tăria, ştiinţa, evlavia şi frica de Dumnezeu.
ARTICOLUL 8
Păcatul
I. Milostivirea şi păcatul
1846 Evanghelia este revelarea, în Isus Cristos, a îndurării lui Dumnezeu faţă de păcătoşi2500. Îngerul îi vesteşte lui Iosif: „Îi vei pune numele Isus, căci El va mântui poporul său de păcatele lui” (Mt 1, 21). La fel se poate spune despre Euharistie, sacrament al Răscumpărării: „Acesta este sângele meu, sângele legământului, care pentru mulţi se va vărsa spre iertarea păcatelor” (Mt 26, 28).
1847 „Dumnezeu, care ne-a creat fără noi, nu a voit să ne mântuiască fără noi”2501. Primirea îndurării lui cere de la noi mărturisirea păcatelor noastre. „Dacă spunem: «N-avem păcat», ne amăgim şi adevărul nu este în noi. Dacă ne recunoaştem păcatele, El este credincios şi drept, aşa încât ne va ierta păcatele şi ne va curăţa de orice nedreptate” (1 In 1, 8-9).
1848 După cum afirmă sfântul Paul: „Unde s-a înmulţit păcatul, a prisosit harul”. Dar pentru a-şi împlini lucrarea, harul trebuie să descopere păcatul ca să ne convertească inima şi să ne dăruiască „dreptatea pentru viaţa veşnică prin Isus Cristos, Domnul nostru” (Rom 5, 20-21). Ca un medic care examinează rana înainte de a o pansa, Dumnezeu, prin Cuvântul şi prin Duhul său, aruncă o lumină vie asupra păcatului:
Convertirea necesită vădirea de păcat; implică judecata interioară a conştiinţei, şi aceasta, fiind o dovadă a acţiunii Duhului adevărului înlăuntrul omului, devine în acelaşi timp un nou început al împărtăşirii harului şi iubirii: „Primiţi-l pe Duhul Sfânt”. Astfel, în această „vădire de păcat” descoperim o dublă dăruire: dăruirea adevărului conştiinţei şi dăruirea certitudinii răscumpărării. Duhul adevărului este Sfătuitorul şi Mângâietorul2502.
II. Definiţia păcatului
1849 Păcatul este o greşeală împotriva raţiunii, a adevărului, a conştiinţei drepte; este o încălcare a iubirii adevărate, împotriva lui Dumnezeu şi împotriva aproapelui, din cauza unei alipiri strâmbe faţă de anumite bunuri. El răneşte natura omului şi loveşte în solidaritatea umană. A fost definit ca „un cuvânt, un act sau o dorinţă contrare legii veşnice”2503.
1850 Păcatul este o jignire adusă lui Dumnezeu: „Împotriva ta, doar împotriva ta am greşit şi ceea ce este rău în ochii tăi am făcut” (Ps 51, 6). Păcatul se ridică împotriva iubirii lui Dumnezeu faţă de noi şi ne îndepărtează inimile de ea. Ca şi păcatul originar, el este o neascultare, o revoltă împotriva lui Dumnezeu, prin voinţa de a deveni „ca nişte dumnezei”, cunoscând şi determinând binele şi răul (Gen 3, 5). Păcatul este astfel „iubire de sine până la dispreţul faţă de Dumnezeu”2504. Prin această trufaşă înălţare de sine, păcatul este diametral opus ascultării lui Isus, care împlineşte mântuirea2505.
1851 Tocmai în pătimirea lui Cristos, unde milostivirea acestuia îl va învinge, păcatul îşi arată cel mai bine violenţa şi multiplicitatea: necredinţă, ură ucigaşă, respingere şi batjocuri din partea conducătorilor şi a poporului, laşitatea lui Pilat şi cruzimea soldaţilor, trădarea lui Iuda, atât de amară pentru Isus, lepădarea lui Petru şi părăsirea din partea ucenicilor. Totuşi, chiar în ceasul întunericului şi al Stăpânitorului lumii acesteia2506, jertfa lui Cristos devine în chip tainic izvorul nesecat al iertării păcatelor noastre.
III. Diversitatea păcatelor
1852 Varietatea păcatelor este mare. Scriptura oferă mai multe liste. Scrisoarea către galateni pune în opoziţie faptele trupului şi roadele Duhului: „Sunt vădite faptele trupului, şi anume: adulterul, necurăţia, desfrânarea, idolatria, vrăjitoria, urile, gâlceava, gelozia, mâniile, neînţelegerile, dezbinările, ereziile, pizmuirile, beţiile, chefurile şi cele asemenea cu acestea şi vă spun dinainte, precum v-am mai spus, că cei care fac astfel de lucruri nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu” (5, 19-21)2507.
1853 Păcatele pot fi deosebite după obiectul lor, ca orice act uman, sau după virtuţile cărora li se opun, prin exces sau prin lipsă, sau după poruncile pe care le încalcă. Ele pot fi orânduite şi după cum se referă la Dumnezeu, la aproapele sau la sine însuşi; pot fi împărţite şi în păcate spirituale sau trupeşti şi, de asemenea, în păcate cu gândul, cu cuvântul, cu fapta sau cu omisiunea. Rădăcina păcatului este în inima omului, în voinţa lui liberă, după învăţătura Domnului: „Căci din inimă vin gândurile rele, omorurile, adulterele, desfrânările, furturile, mărturiile mincinoase, hulirile ─ acestea sunt cele care îl fac pe om necurat” (Mt 15, 19-20). Tot în inimă sălăşluieşte iubirea, principiul faptelor bune şi curate, pe care o răneşte păcatul.
IV. Gravitatea păcatului: păcat de moarte şi lesne-iertător
1854 Păcatele trebuie să fie evaluate în funcţie de gravitatea lor. Deja perceptibilă în Scriptură2508, distincţia între păcat de moarte şi păcat lesne-iertător s-a impus în tradiţia Bisericii. Experienţa oamenilor o întăreşte.
1855 Păcatul de moarte nimiceşte iubirea în inima omului printr-o încălcare gravă a Legii lui Dumnezeu; el îl îndepărtează pe om de Dumnezeu, care este scopul ultim şi fericirea lui, preferându-i un bine inferior. Păcatul lesne-iertător lasă să subziste iubirea, chiar dacă o loveşte şi o răneşte.
1856 De vreme ce păcatul de moarte atacă în noi principiul vital care este iubirea, e nevoie de o nouă iniţiativă a îndurării lui Dumnezeu şi de o convertire a inimii, care se îndeplineşte în mod normal în cadrul sacramentului Reconcilierii:
Când voinţa se îndreaptă spre un lucru care este în sine contrar iubirii prin care suntem orientaţi spre scopul ultim, atunci păcatul, prin însuşi obiectul său, are de ce să fie de moarte, (...) fie că este împotriva iubirii de Dumnezeu, cum ar fi blasfemia, sperjurul etc., fie că este împotriva iubirii de aproapele, ca omuciderea, adulterul etc. (...) În schimb, atunci când voinţa păcătosului se îndreaptă uneori spre un lucru ce cuprinde în sine o dezordine, dar nu este contrar iubirii de Dumnezeu şi de aproapele, cum ar fi cuvintele deşarte, râsul nepotrivit etc., astfel de păcate sunt veniale2509.
1857 Pentru ca un păcat să fie de moarte, sunt cerute simultan trei condiţii: „Este păcat de moarte orice păcat care are drept obiect o materie gravă şi care este săvârşit cu conştiinţă deplină şi cu consimţământ deliberat”2510.
1858 Materia gravă este precizată de cele Zece Porunci, conform răspunsului lui Isus către tânărul bogat: „Să nu ucizi, să nu săvârşeşti adulter, să nu furi, să nu mărturiseşti strâmb, să nu înşeli; cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta” (Mc 10, 19). Gravitatea păcatelor este mai mult sau mai puţin mare: un omor este mai grav decât un furt. Calitatea persoanelor lezate intră şi ea în discuţie: violenţa exercitată împotriva părinţilor este, de la sine, mai gravă decât cea împotriva unui străin.
1859 Păcatul de moarte cere conştiinţă deplină şi consimţământ total. El presupune cunoaşterea caracterului păcătos al actului, a opoziţiei lui faţă de Legea lui Dumnezeu. El implică şi un consimţământ suficient de liber pentru a fi o alegere personală. Ignoranţa afectată şi împietrirea inimii2511 nu scad caracterul voluntar al păcatului, ci îl sporesc.
1860 Ignoranţa involuntară poate să micşoreze, dacă nu să anuleze, imputabilitatea unei greşeli grave. Se presupune însă că nimeni nu ignoră principiile legii morale, care sunt înscrise în conştiinţa oricărui om. Impulsurile sensibilităţii, pasiunile, pot şi ele să atenueze caracterul voluntar şi liber al greşelii, ca şi presiunile exterioare sau tulburările patologice. Păcatul săvârşit din răutate, printr-o alegere deliberată a răului, este cel mai grav.
1861 Păcatul de moarte este o posibilitate radicală a libertăţii umane, ca şi iubirea. El atrage pierderea iubirii şi lipsirea de harul sfinţitor, adică de starea de har. Dacă nu este răscumpărat de căinţă şi de iertarea lui Dumnezeu, el produce excluderea din Împărăţia lui Cristos şi moartea veşnică a Iadului, deoarece libertatea noastră are puterea de a face alegeri definitive, fără întoarcere. Totuşi, dacă putem aprecia că un act este în sine o greşeală gravă, trebuie să încredinţăm judecata asupra persoanelor dreptăţii şi îndurării lui Dumnezeu.
1862 Omul săvârşeşte un păcat lesne-iertător când nu respectă, în materie uşoară, măsura prescrisă de legea morală, sau când nu ascultă de legea morală în materie gravă, dar fără conştiinţă deplină sau fără consimţământ total.
1863 Păcatul venial slăbeşte iubirea; el vădeşte o afecţiune dezordonată faţă de bunurile create; împiedică progresul sufletului în exercitarea virtuţilor şi în practica binelui moral; e vrednic de pedepse vremelnice. Păcatul lesne-iertător deliberat şi rămas fără căinţă dispune treptat la săvârşirea păcatului de moarte. Totuşi, păcatul venial nu ne opune voinţei şi prieteniei divine; nu rupe legământul cu Dumnezeu. Este omeneşte reparabil, cu harul lui Dumnezeu. „El nu privează de harul sfinţitor, de prietenia cu Dumnezeu, de iubire şi, deci, nici de fericirea veşnică”2512:
Omul nu se poate feri de orice păcat atât cât este în trup, cel puţin de păcatele uşoare. Dar să nu nesocoteşti aceste păcate pe care le numim uşoare: dacă nu ţii seama de ele când le cântăreşti, să tremuri când le numeri. Multe obiecte uşoare adunate laolaltă atârnă greu; multe picături umplu un fluviu; multe grăunţe fac o grămadă. Atunci, ce speranţă ne rămâne? Înainte de toate, mărturisirea2513.
1864 „Oricine va huli împotriva Duhului Sfânt nu va afla iertare în veac, ci e vinovat de un păcat veşnic” (Mc 3, 29)2514. Îndurarea lui Dumnezeu nu cunoaşte margini, dar cel care refuză în mod deliberat să o primească prin căinţă respinge iertarea păcatelor sale şi mântuirea oferită de Duhul Sfînt2515. O asemenea împietrire poate duce la nepocăinţa finală şi la pierzarea veşnică.
V. Proliferarea păcatului
1865 Păcatul duce la obişnuinţa păcatului; el dă naştere viciului prin repetarea aceloraşi acte. Rezultă înclinaţii perverse, care întunecă conştiinţa şi corup aprecierea concretă a binelui şi a răului. Astfel, păcatul tinde să se reproducă şi să se întărească, dar nu poate distruge simţul moral până la rădăcină.
1866 Viciile pot fi catalogate după virtuţile cărora li se opun, sau pot fi legate de păcatele capitale, pe care experienţa creştină le-a distins urmându-i pe Sfântul Ioan Cassian şi pe Sfântul Grigore cel Mare2516. Sunt numite „capitale” pentru că generează alte păcate, alte vicii. Ele sunt: trufia, avariţia, invidia, mânia, necurăţia, lăcomia şi lenea.
1867 Tradiţia catehetică aminteşte că există şi păcate strigătoare la cer. Strigă către cer: sângele lui Abel2517; păcatul sodomiţilor2518; glasul poporului asuprit în Egipt2519; plângerea străinului, a văduvei şi a orfanului2520; nedreptatea faţă de salariat2521.
1868 Păcatul este un act personal. În plus, avem o responsabilitate în păcatele săvârşite de alţii, atunci când cooperăm la ele:
─ participând la ele direct şi voit;
─ poruncindu-le, sfătuindu-le, lăudându-le sau aprobându-le;
─ nedezvăluindu-le sau neîmpiedecându-le atunci când suntem datori să o facem;
─ ocrotindu-i pe cei care săvârşesc răul.
1869 Astfel, păcatul îi face pe oameni complici, face să domnească între ei concupiscenţa, violenţa şi nedreptatea. Păcatele provoacă situaţii sociale şi instituţii contrare Bunătăţii divine. „Structurile păcatului” sunt expresia şi efectul păcatelor personale. Ele îşi împing victimele să comită, la rândul lor, răul. Într-un sens analogic, ele constituie un „păcat social”2522.
Dostları ilə paylaş: |