Secţiunea îNTÎI

PE SCURT
1870 ”Dumnezeu i-a închis pe toţi în neascultare ca să se îndure de toţi” (Rom 11, 32).

1871 Păcatul reprezintă „un cuvânt, o faptă sau o dorinţă care se împotrivesc legii veşnice”²⁵²³. Este o ofensă adusă lui Dumnezeu. El se ridică împotriva lui Dumnezeu într-o neascultare opusă ascultării lui Cristos.

1872 Păcatul este un act contrar raţiunii. El răneşte natura omului şi loveşte în solidaritatea umană.

1873 Rădăcina tuturor păcatelor este în inima omului. Speciile şi gravitatea lor se măsoară, în primul rând, în funcţie de obiect.

1874 A alege în mod deliberat, adică ştiind şi voind, un lucru care este în mod grav contrar legii divine şi scopului ultim al omului înseamnă a săvârşi un păcat de moarte. Acesta nimiceşte în noi iubirea, fără de care fericirea veşnică este imposibilă. Dacă nu e urmat de căinţă, el atrage moartea veşnică.

1875 Păcatul lesne-iertător constituie o dezordine morală reparabilă prin iubirea pe care o lasă să subziste în noi.

1876 Repetarea păcatelor, chiar şi veniale, dă naştere viciilor, printre care se disting păcatele capitale.

CAPITOLUL AL DOILEA

COMUNITATEA UMANĂ

1877 Vocaţia omenirii este de a manifesta chipul lui Dumnezeu şi de a fi transformată după chipul Fiului unul-născut al Tatălui. Această vocaţie îmbracă o formă personală, pentru că fiecare este chemat să intre în fericirea divină; ea priveşte însă şi comunitatea umană în ansamblul ei.

ARTICOLUL 1

Persoana şi societatea


I. Caracterul comunitar al vocaţiei umane

1878 Toţi oamenii sunt chemaţi la acelaşi scop: Dumnezeu însuşi. Există o anumită asemănare între unirea Persoanelor divine şi frăţietatea pe care oamenii trebuie s-o instaureze între ei, în adevăr şi iubire²⁵²⁴. Iubirea faţă de aproapele este inseparabilă de iubirea faţă de Dumnezeu.

1879 Persoana umană are nevoie de viaţa socială. Aceasta nu constituie pentru ea ceva supraadăugat, ci o exigenţă a naturii ei. Prin schimbul cu celălalt, prin reciprocitatea serviciilor şi dialogul cu fraţii săi, omul îşi dezvoltă virtualităţile, şi astfel, răspunde vocaţiei sale²⁵²⁵.

1880 O societate este un ansamblu de persoane legate în mod organic între ele printr-un principiu de unitate care le depăşeşte pe fiecare. Adunare în acelaşi timp vizibilă şi spirituală, o societate dăinuie în timp: ea moşteneşte trecutul şi pregăteşte viitorul. Prin ea, fiecare om este constituit „moştenitor”, primeşte „talanţi” care îi îmbogăţesc identitatea şi care trebuie să fie fructificaţi²⁵²⁶. Pe drept cuvânt, fiecare datorează devotament comunităţilor din care face parte şi respect autorităţilor care au răspunderea binelui comun.

1881 Fiecare comunitate se defineşte prin scopul ei şi, în consecinţă, ascultă de reguli specifice, dar „persoana umană este şi trebuie să fie principiul, subiectul şi scopul tuturor instituţiilor sociale”²⁵²⁷.

1882 Anumite societăţi, cum ar fi familia şi cetatea, corespund mai direct naturii omului. Ele îi sunt necesare. Pentru a favoriza participarea celui mai mare număr de persoane la viaţa socială, trebuie să fie încurajată crearea de asociaţii şi instituţii „cu scopuri economice, culturale, sociale, sportive, recreative, profesionale, politice, atât în interiorul comunităţilor politice, cât şi pe plan mondial”²⁵²⁸. Această socializare exprimă şi tendinţa naturală care îi îndeamnă pe oameni să se asocieze pentru a atinge obiective ce depăşesc capacităţile individuale. Ea dezvoltă calităţile persoanei, îndeosebi spiritul de iniţiativă şi simţul responsabilităţii. Contribuie la garantarea drepturilor acesteia²⁵²⁹.

1883 Socializarea prezintă şi primejdii. O intervenţie prea accentuată a statului poate ameninţa libertatea şi iniţiativa personală. Doctrina Bisericii a elaborat principiul subsidiarităţii. Conform acestuia, „o societate de ordin superior nu trebuie să intervină în viaţa internă a unei societăţi de ordin inferior, privând-o de competenţele ei, ci trebuie mai degrabă să o susţină la nevoie şi să o ajute să-şi coord²⁵³⁰neze acţiunea cu acţiunea altor elemente ce compun societatea, în vederea binelui comun”⁷.

1884 Dumnezeu n-a voit să-şi păstreze numai pentru sine exercitarea tuturor puterilor. El încredinţează fiecărei creaturi funcţiile pe care aceasta e în stare să le exercite, conform capacităţilor proprii naturii ei. Acest mod de a guverna trebuie să fie imitat în viaţa socială. Comportarea lui Dumnezeu în guvernarea lumii, care dă mărturie de un atât de adânc respect pentru libertatea umană, ar trebui să inspire înţelepciunea celor care guvernează comunităţile omeneşti. Aceştia trebuie să se comporte ca slujitori ai Providenţei.

1885 Principiul subsidiarităţii se opune tuturor formelor de colectivism. El trasează limitele intervenţiei statului. Vizează armonizarea relaţiilor între indivizi şi societăţi. Tinde la instaurarea unei adevărate ordini internaţionale.
II. Convertirea şi societatea
1886 Societatea este indispensabilă pentru realizarea vocaţiei umane. Spre a atinge acest scop, trebuie să fie respectată dreapta ierarhie a valorilo, care „subordonează dimensiunile fizice şi instinctive dimensiunilor interioare şi spirituale”²⁵³¹:

Convieţuirea umană trebuie să fie considerată, în primul rând, ca o realitate de ordin spiritual. Într-adevăr, ea este schimb de cunoştinţe în lumina adevărului, exercitare de drepturi şi împlinire de datorii, emulaţie în căutarea binelui moral, comuniune în bucuria nobilă pentru frumos în toate expresiile sale legitime, dispoziţie permanentă de a comunica celuilalt ceea ce omul are mai bun în sine şi aspiraţie comună spre o necontenită îmbogăţire spirituală. Acestea sunt valorile care trebuie să însufleţească şi să orienteze activitatea culturală, viaţa economică, organizarea socială, mişcările şi regimurile politice, legislaţia şi toate celelalte expresii ale vieţii sociale în continua ei evoluţie²⁵³².

1887 Inversarea dintre mijloace şi scopuri²⁵³³, care ajunge să dea valoare de scop ultim la ce nu este decât un mijloc de a tinde spre el sau să considere persoanele ca simple mijloace în vederea unui scop, dă naştere la structuri nedrepte, care „fac dificilă şi practic imposibilă o conduită creştină conformă cu poruncile Divinului Legislator”²⁵³⁴.

1888 Trebuie să fie făcut apel aşadar la capacităţile spirituale şi morale ale persoanei şi la exigenţa permanentă de convertire interioară pentru a obţine schimbări sociale, care să fie realmente în slujba ei. Prioritatea recunoscută convertirii inimii nu elimină nicidecum, ci, dimpotrivă, impune obligaţia de a lua măsuri potrivite de asanare a instituţiilor şi a condiţiilor de viaţă atunci când ele duc la păcat, aşa încât ele să se conformeze normelor dreptăţii şi să favorizeze binele, nu să-l împiedice²⁵³⁵.

1889 Fără ajutorul harului, oamenii nu ar putea „să descopere cărarea adeseori îngustă între laşitatea care cedează în faţa răului şi violenţa care, închipuindu-şi că îl combate, îl agravează”²⁵³⁶. Este calea carităţii, adică a iubirii faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele. Iubirea reprezintă cel mai mare comandament social. Ea îl respectă pe celălalt şi drepturile lui. Pretinde practicarea dreptăţii şi numai ea ne face capabili de aceasta. Inspiră o viaţă de dăruire de sine: „Cine va căuta să-şi păstreze viaţa o va pierde şi cine o va pierde o va mântui” (Lc 17, 33).

PE SCURT
1890 Există o anumită asemănare între unirea dintre Persoanele divine şi frăţietatea pe care oamenii trebuie să o instaureze între ei.

1891 Pentru a se dezvolta în conformitate cu natura sa, persoana umană are nevoie de viaţa socială. Anumite societăţi, ca familia şi cetatea, corespund mai direct naturii omului.

1892 „Persoana umană este şi trebuie să fie principiul, subiectul şi scopul tuturor instituţiilor sociale”²⁵³⁷.

1893 Trebuie să fie încurajată o largă participare la asociaţiile şi instituţiile înfiinţate.

1894 Conform principiului subsidiarităţii, nici statul, nici altă societate mai vastă nu trebuie să se substituie iniţiativei şi responsabilităţii persoanelor şi a corpurilor intermediare.

1895 Societatea trebuie să favorizeze exercitarea virtuţilor, nu să o împiedice. Trebuie să fie inspirată de o justă ierarhie a valorilor.

1896 Acolo unde păcatul perverteşte climatul social, trebuie să se facă apel la convertirea inimilor şi la harul lui Dumnezeu. Caritatea îndeamnă la reforme juste. Nu există soluţie la problema socială în afara Evangheliei²⁵³⁸.
ARTICOLUL 2

Participarea la viaţa socială

I. Autoritatea

1897 „Viaţa în societate ar fi lipsită de ordine şi de rodnicie fără prezenţa unor oameni învestiţi în mod legitim cu autoritate şi care asigură salvgardarea instituţiilor şi contribuie într-o măsură suficientă la înfăptuirea binelui comun”²⁵³⁹.

Se numeşte „autoritate” temeiul în virtutea căruia anumite persoane sau instituţii dau legi şi porunci unor oameni şi aşteaptă ascultare din partea lor.

1898 Orice comunitate umană are nevoie de o autoritate care să o conducă²⁵⁴⁰. Aceasta îşi găseşte fundamentul în natura umană. Ea e necesară pentru unitatea Cetăţii. Rolul ei constă în a asigura pe cât posibil binele comun al societăţii.

1899 Autoritatea cerută de ordinea morală vine de la Dumnezeu: „Toţi oamenii să se supună autorităţilor care sunt deasupra lor, căci nu există autoritate decât de la Dumnezeu şi cele care există sunt rânduite de Dumnezeu. Aşadar cel care se împotriveşte autorităţii se împotriveşte orânduielii lui Dumnezeu, iar răzvrătiţii îşi vor atrage asupra lor osândă” (Rom 13, 1-2)²⁵⁴¹.

1900 Datoria de ascultare impune tuturor să dea autorităţii cinstirea cuvenită şi să înconjoare cu respect şi, în funcţie de meritul lor, cu recunoştinţă şi bunăvoinţă persoanele care o exercită. Găsim sub pana sfântului Papă Clement Romanul cea mai veche rugăciune a Bisericii pentru autoritatea politică²⁵⁴²:

„Dăruieşte-le, Doamne, sănătate, pace, bună înţelegere, stăpânire neclintită, ca să împlinească fără piedici cârmuirea pe care le-ai încredinţat-o. Căci Tu, Stăpâne, Împărate ceresc al veacurilor, dăruieşti fiilor oamenilor mărire, cinste şi putere asupra celor de pe pământ.

Cârmuieşte-le, Doamne, sfatul, ca să caute ceea ce este bine şi plăcut înaintea ochilor tăi, pentru ca, folosindu-şi cu evlavie, cu pace şi blândeţe puterea primită de la tine, să afle bunăvoinţă în faţa ta”²⁵⁴³

1901 Dacă autoritatea trimite la o ordine fixată de Dumnezeu, „determinarea regimului politic şi desemnarea conducătorilor trebuie să fie lăsate la libera voinţă a cetăţenilor”²⁵⁴⁴.

Diversitatea regimurilor politice este admisibilă din punct de vedere moral, cu condiţia ca ele să contribuie la binele legitim al comunităţii care le adoptă. Regimurile a căror natură este contrară legii naturale, ordinii publice şi drepturilor fundamentale ale persoanelor nu pot realiza binele comun al naţiunilor cărora li s-au impus.

1902 Autoritatea nu-şi are în ea însăşi obârşia legitimităţii morale. Ea nu trebuie să se comporte în mod despotic, ci să acţioneze pentru binele comun ca o „forţă morală bazată pe libertate şi pe simţul de răspundere”²⁵⁴⁵:

Legislaţia umană nu dobândeşte caracter de lege decât în măsura în care se conformează dreptei raţiuni; de aici se vede că ea îşi are puterea de la legea veşnică. În măsura în care ea s-ar îndepărta de raţiune, ar trebui să fie declarată nedreaptă, căci nu ar corespunde noţiunii de lege; ar fi mai degrabă o formă de violenţă²⁵⁴⁶.

1903 Autoritatea nu se exercită în mod legitim decât dacă urmăreşte binele comun al grupului respectiv şi dacă, pentru a-l atinge, foloseşte mijloace licite din punct de vedere moral. Dacă celor care conduc li se întâmplă să promulge legi nedrepte, sau să ia măsuri contrare ordinii morale, aceste dispoziţii nu sunt obligatorii pentru conştiinţe. „În acest caz, autoritatea încetează să fie autoritate şi degenerează în oprimare”²⁵⁴⁷.

1904 „E preferabil ca orice putere să fie contrabalansată de alte puteri şi de alte sfere de competenţă care să o menţină în limite juste. Acesta e principiul «statului de drept», în care e suverană legea, şi nu voinţa arbitrară a oamenilor”²⁵⁴⁸.
II. Binele comun
1905 Conform cu natura socială a omului, binele fiecăruia se află în mod necesar în relaţie cu binele comun. Acesta nu poate fi definit decât în raport cu persoana umană:

Nu trăiţi izolaţi, retraşi în voi înşivă, ca şi cum aţi fi deja îndreptăţiţi, ci adunaţi-vă ca să căutaţi împreună ceea ce e spre binele tuturor²⁵⁴⁹.

1906 Prin bine comun trebuie să înţelegem „ansamblul condiţiilor de viaţă socială, care permit grupurilor şi indivizilor să-şi atingă mai din plin şi mai uşor perfecţiunea”²⁵⁵⁰. Binele comun interesează viaţa tuturor. El pretinde prudenţă din partea fiecăruia, şi mai mult din partea celor care exercită o funcţie de autoritate. El cuprinde trei elemente esenţiale:

1907 Presupune, în primul rând, respectul faţă de persoană ca atare. În numele binelui comun, puterile publice sunt datoare să respecte drepturile fundamentale şi inalienabile ale persoanei umane. Societatea e datoare să îngăduie fiecărui membru al său să-şi realizeze vocaţia. În special, binele comun rezidă în condiţiile de exercitare a libertăţilor naturale, care sunt indispensabile pentru înflorirea vocaţiei omului: de exemplu, „dreptul de a acţiona conform cu norma dreaptă a conştiinţei, dreptul la ocrotirea vieţii private şi la o justă libertate, inclusiv în materie de religie”²⁵⁵¹.

1908 În al doilea rând, binele comun pretinde bunăstarea socială şi dezvoltarea grupului însuşi. Dezvoltarea este rezumatul tuturor îndatoririlor sociale. Desigur, autoritatea e cea care trebuie să arbitreze, în numele binelui comun, între diferitele interese particulare. Dar ea trebuie să facă accesibile fiecăruia cele de care are nevoie pentru a duce o viaţă cu adevărat umană: hrană, îmbrăcăminte, sănătate, muncă, educaţie şi cultură, informaţie adecvată, dreptul de a întemeia o familie etc.²⁵⁵²

1909 Binele comun implică, în sfârşit, pacea, adică o ordine dreaptă durabilă şi sigură. El presupune deci ca autoritatea să asigure, prin mijloace oneste, securitatea societăţii şi a membrilor ei. El întemeiază dreptul la legitimă apărare personală şi colectivă.

1910 Dacă fiecare comunitate umană posedă un bine comun care-i îngăduie recunoaşterea ca atare, realizarea acestuia cea mai completă se găseşte în comunitatea politică. Îi revine statului sarcina să apere şi să promoveze binele comun al societăţii civile, al cetăţenilor şi al corpurilor intermediare.

1911 Dependenţele umane se intensifică. Ele se extind treptat la Pământul întreg. Unitatea familiei umane, adunând fiinţe ce se bucură de o demnitate naturală egală, implică un bine comun universal. Acesta pretinde o organizare a comunităţii naţiunilor, capabilă „să se ocupe de diversele nevoi ale oamenilor, atât în domeniul vieţii sociale, de care ţin alimentaţia, sănătatea, munca, educaţia, cât şi privind unele împrejurări speciale ce pot apărea pe alocuri, cum ar fi (...) rezolvarea situaţiei dramatice a refugiaţilor risipiţi în lumea întreagă sau ajutorarea imigranţilor şi a familiilor lor”²⁵⁵³.

1912 Binele comun este întotdeauna orientat spre progresul persoanelor: „Ordinea lucrurilor trebuie să fie subordonată ordinii persoanelor, şi nu invers”²⁵⁵⁴. Această ordine are drept bază adevărul, se construieşte în dreptate, este însufleţită de iubire.

III. Responsabilitate şi participare

1913 Participarea este angajarea voluntară şi generoasă a persoanei în schimburile sociale. Toţi trebuie să participe, fiecare după locul pe care îl ocupă şi rolul pe care îl joacă, la promovarea binelui comun. Această îndatorire este inerentă demnităţii persoanei umane.

1914 Participarea se realizează, în primul rând, prin implicarea în domeniile ce pretind asumarea unei responsabilităţi personale: prin grija pentru educarea familiei, prin conştiinciozitate în muncă, omul participă la binele altora şi al societăţii²⁵⁵⁵.

1915 Cetăţenii trebuie, pe cât se poate, să ia parte activă la viaţa publică. Modalităţile acestei participări pot varia de la o ţară sau de la o cultură la alta. „E de lăudat modul de a acţiona al naţiunilor în care majoritatea cetăţenilor participă, într-o autentică libertate, la treburile publice”²⁵⁵⁶.

1916 Participarea tuturor la înfăptuirea binelui comun implică, precum orice îndatorire etică, o convertire mereu reînnoită a partenerilor sociali. Frauda şi alte subterfugii, prin care unii se sustrag constrângerilor legii şi prescripţiilor îndatoririi sociale, trebuie să fie condamnate cu fermitate, pentru că sunt incompatibile cu exigenţele dreptăţii. Trebuie să existe preocuparea pentru dezvoltarea instituţiilor ce ameliorează condiţiile de viaţă ale oamenilor²⁵⁵⁷.

1917 Cei care sunt învestiţi cu autoritate sunt datori să întărească valorile ce atrag încrederea membrilor grupului şi îi stimulează să se pună în slujba semenilor lor. Participarea începe prin educaţie şi cultură. „Pe drept cuvânt putem considera că soarta omenirii viitoare se află în mâinile acelora care sunt în stare să transmită generaţiilor de mâine raţiuni de a trăi şi de a spera”²⁵⁵⁸.

PE SCURT
1918 „Nu există autoritate decât de la Dumnezeu şi cele care există sunt rânduite de Dumnezeu” (Rom 13, 1).

1919 Orice comunitate umană are nevoie de o autoritate pentru a se menţine şi a se dezvolta.

1920 „Comunitatea politică şi autoritatea publică îşi găsesc temeiul în natura umană şi, ca atare, ţin de ordinea prestabilită de Dumnezeu”²⁵⁵⁹.

1921 Autoritatea se exercită în mod legitim dacă se dedică urmăririi binelui comun al societăţii. Pentru a-l realiza, ea trebuie să folosească mijloace admisibile din punct de vedere moral.

1922 Diversitatea regimurilor politice este legitimă, cu condiţia să concure la binele comunităţii.

1923 Autoritatea politică trebuie să se exercite în limitele ordinii morale şi să garanteze condiţiile de exercitare a libertăţii.

1924 Binele comun cuprinde „ansamblul condiţiilor de viaţă socială care permit grupurilor şi indivizilor să-şi atingă mai deplin şi mai uşor perfecţiunea”²⁵⁶⁰.

1925 Binele comun cuprinde trei elemente esenţiale: respectarea şi promovarea drepturilor fundamentale ale persoanei; prosperitatea sau dezvoltarea bunurilor spirituale şi temporale – sau temporare? – nota corector - ale societăţii; pacea şi securitatea grupului şi a membrilor lui.

1926 Demnitatea persoanei umane presupune căutarea binelui comun. Fiecare trebuie să se preocupe să suscite şi să susţină instituţii care ameliorează condiţiile vieţii umane.

1927 Îi revine Statului sarcina să apere şi să promoveze binele comun al societăţii civile. Binele comun al întregii familii umane pretinde o organizare a societăţii internaţionale.

ARTICOLUL 3

Dreptatea socială
1928 Societatea asigură dreptatea socială atunci când realizează condiţiile care îngăduie asociaţiilor şi indivizilor să obţină ceea ce li se cuvine conform naturii şi vocaţiei lor. Dreptatea socială se află în legătură cu binele comun şi cu exercitarea autorităţii.
I. Respectul faţă de persoana umană
1929 Dreptatea socială nu poate fi obţinută decât în respectarea demnităţii transcendente a omului. Persoana reprezintă scopul ultim al societăţii, care există în vederea ei.

Apărarea şi promovarea demnităţii persoanei umane ne-au fost încredinţate de către Creator. Oamenii sunt datori şi răspunzători faţă de ele în mod riguros în toate împrejurările istoriei²⁵⁶¹.

1930 Respectarea persoanei umane implică respectarea drepturilor ce decurg din demnitatea ei de creatură. Aceste drepturi sunt anterioare societăţii şi i se impun. Ele întemeiază legitimitatea morală a oricărei autorităţi: încălcându-le sau refuzând să le recunoască în legislaţia ei pozitivă, o societate îşi subminează propria legitimitate morală²⁵⁶². Fără această respectare, o autoritate nu se poate baza decât pe forţă sau violenţă pentru a dobândi ascultarea supuşilor ei. E de datoria Bisericii să aducă aminte despre aceste drepturi oamenilor de bunăvoinţă şi să le distingă de revendicările abuzive sau false.

1931 Respectul faţă de persoana umană trece prin respectarea principiului: „Fiecare trebuie să-l considere pe aproapele, fără nici o excepţie, ca pe un «alt el însuşi», ţinând seama, în primul rând, de viaţa lui şi de mijloacele necesare pentru a o trăi cu demnitate”²⁵⁶³. Nici o legislaţie nu ar putea prin sine să suprime temerile, prejudecăţile, atitudinile de orgoliu şi de egoism care împiedică instaurarea unor societăţi cu adevărat fraterne. Aceste comportări nu încetează decât prin iubirea care vede în fiecare om un „aproape”, un frate.

1932 Îndatorirea de a se face aproapele celuilalt şi de a-l sluji în mod activ se face şi mai presantă când acela este mai lipsit, în orice privinţă. „Ori de câte ori aţi făcut aceasta unuia dintre aceşti fraţi ai mei mai mici, mie mi-aţi făcut” (Mt 25, 40).

1933 Aceeaşi îndatorire se extinde la cei care gândesc sau acţionează în mod diferit de noi. Învăţătura lui Cristos merge până la a cere iertarea jignirilor. Îşi extinde porunca iubirii, porunca Legii noi, la toţi duşmanii²⁵⁶⁴. Eliberarea în spiritul Evangheliei este incompatibilă cu ura faţă de duşman ca persoană, dar nu cu ura faţă de răul pe care el îl face în calitate de duşman.
II. Egalitatea şi deosebirile dintre oameni
1934 Creaţi după chipul Dumnezeului unic, înzestraţi cu toţii cu suflet raţional, toţi oamenii au aceeaşi natură şi aceeaşi origine. Răscumpăraţi de jertfa lui Cristos, toţi sunt chemaţi să participe la aceeaşi fericire divină: aşadar toţi se bucură de o demnitate egală.

1935 Egalitatea între oameni se referă esenţialmente la demnitatea lor personală şi la drepturile care decurg din ea:

Orice formă de discriminare în privinţa drepturilor fundamentale ale persoanei, fie pe plan social, fie cultural, fie că se bazează pe diferenţa de sex, rasă, culoare, condiţie socială, limbă sau religie, trebuie să fie depăşită şi eliminată, fiind contrară planului lui Dumnezeu²⁵⁶⁵.

1936 Venind pe lume, omul nu dispune de toate cele necesare pentru dezvoltarea vieţii sale trupeşti şi spirituale. Are nevoie de ceilalţi. Apar diferenţe legate de vârstă, de capacităţile fizice, de aptitudinile intelectuale sau morale, de schimburile de care a putut beneficia fiecare, de distribuţia bogăţiilor²⁵⁶⁶. „Talanţii” nu sunt distribuiţi în mod egal²⁵⁶⁷.

1937 Aceste diferenţe aparţin planului lui Dumnezeu, care vrea ca fiecare să primească de la ceilalţi cele de care are nevoie şi ca aceia care dispun de „talanţi” deosebiţi să împartă rodul lor cu aceia care au nevoie. Diferenţele încurajează şi adesea obligă persoanele la mărinimie, la bunăvoinţă şi la împărtăşire. Ele incită culturile să se îmbogăţească reciproc:

Eu împart virtuţile atât de diferit, încât nu dau totul fiecăruia, ci unuia una, altuia alta. (...) Unuia îi dau, mai ales, iubirea, altuia, dreptatea, altuia, smerenia, altuia, credinţa vie. (...) Şi aşa am dat multe daruri şi haruri de virtute, spirituale şi vremelnice, într-o diversitate atât de mare, încât nu am împărtăşit totul nici unei persoane, pentru ca voi să fiţi obligaţi astfel la caritate unii faţă de alţii. (...) Am voit ca oamenii să aibă nevoie unii de alţii şi să fie slujitorii mei în împărţirea harurilor şi darurilor primite de la mine²⁵⁶⁸.

1938 Există şi inegalităţi nelegiuite – există şi legiuite? – nota corector -, care lovesc milioane de oameni. Ele sunt în contradicţie făţişă cu Evanghelia:

Demnitatea egală a persoanelor pretinde să se ajungă la condiţii de viaţă drepte şi mai umane. Căci inegalităţile economice şi sociale prea mari între membrii sau între popoarele unicei familii umane scandalizează şi se opun dreptăţii sociale, echităţii, demnităţii persoanei umane, precum şi păcii sociale şi internaţionale²⁵⁶⁹.