Secolele XI-XIV

A. IZVOARELE

Reconstituirea principalelor coordonate ale evoluţiei comunităţilor umane din spaţiul est-carpatic, în primele secole ale mileniului al II-lea, impun utilizarea unor categorii cit mai largi de izvoare. Faptul că nici una din aceste categorii nu aduce în balanţa judecăţii istorice elemente suficiente pentru rezolvarea multitudinii de probleme pe care le ridică cunoaşterea unei perioade îndelungate şi bogată în transformări în structura demografică, economică, socială, culturală şi politică, necesită coroborarea tuturor datelor disponibile.

în clasificarea izvoarelor privind istoria Moldovei din secolul al Xl-lea pînă la mijlocul secolului al XIV-lea adoptăm un sistem deja încetăţenit în literatura de specialitate. Observăm totuşi că el este susceptibil de modificări, deoarece izvoarele epigrafice şi numismatice inserate de obicei în categoria izvoarelor scrise se compun în cea mai mare parte din mate­riale recoltate cu prilejul cercetărilor arheologice, ceea ce ar justifica in­cluderea lor şi în grupa izvoarelor arheologice. Avînd în vedere, însă, generalizarea înglobării lor în grupa izvoarelor scrise, ne vom însuşi şi noi acest mod de clasificare.

Nu am 'Considerat util să înşirăm aici toate izvoarele utilizate în lu­crare, ci doar pe cele mai importante pentru problemele a căror investi­gare ne preocupă.

a. IZVOARELE SCRISE

în aceasta grupă am inserat izvoarele narative, beletristice, diplo­matice, cartografice, epigrafice şi numismatice.

Izvoarele narative, în care se includ lucrările cu caracter istoric: cronici, anale, însemnări de călătorie, descrieri geografice etc, prezintă realităţile etnico-politice în forme mai uşor accesibile, fiind totodată cele mai bogate in informaţii.

In perioada secolelor XI—XIV nu se cunosc izvoare narative interne. Acestea apar sub forma cronicilor oficiale de curte, scrise în limba de cancelarie, adică în slavonă, de-abia în secolele XV—XVI¹, dar conţin şi date privind secolul al XIV-lea, care, deşi foarte sumare şi transmise uneori sub înveliş legendar, sînt de o mare importanţă pentru cunoaşterea etapei de început a statului feudal moldovenesc. Modul în care tradiţia istorică locală a înregistrat în epoca feudală momentul „descălecatului" se oglindeşte în cronica lui Grigore Ureche, în adaosurile interpolatorilor

2 — Moldova in secolele XI—XIV.

săi², în lucrările lui Miron Costin³ şi ale fiului său Nicolae. Costiin⁴, dar _Si în însemnările arhiepiscopului minorit italian Marco Bandini, redac­tate începînd din anul 1648⁵, pentru a nu aminti de alte scrieri de mai

tîrziu. . .....

Izvoarele narative externe smt de provenienţa variata, mai nume­roase fiind acelea originare din ţările învecinate Moldovei. Ele prezintă diversitate atît în privinţa formei, cit şi a conţinutului.

Pentru secolele XI—XII cele mai bogate informaţii asupra regiunilor extracarpatice se află în cronicile bizantine. Consemnările referitoare la ţinuturile de la nordul Dunării inferioare corespund perioadei cînd Im­periul bizantin îşi reinstaurase stăpînirea pînă la marele fluviu şi vecinii de la hotarele septentrionale ale statului reţineau din nou atenţia cercu­rilor aulice de la Constantinopol. Dintre cronicarii greci care ne furnizează date din cele mai interesante amintim pe Michael Attaliates, Ioannes Skylitzes, Michael Psellos, Georgios Kedrenos, Ioannes Zonaras, Anna Comnena, Ioannes Kinnamos şi Nicetas Choniates. De mare ajutor pentru înţelegerea situaţiei etnice şi politice din stînga Dunării sînt abundentele informaţii consemnate de Constantin Porphyrogenetul la mijlocul seco­lului al X-lea, situaţia din vremea împăratului-cronicar rămînînd în anumite privinţe asemănătoare şi mai tîrziu. Odată cu pierderea terito­riilor din nordul Peninsulei Balcanice s-a diminuat considerabil şi inte­resul Bizanţului pentru spaţiul nord-dunărean, asupra căruia nu întîlnim pentru secolele XIII—XIV decît ştiri episodice, îndeosebi indirecte, la Georgios Akropolites, Georgios Pachymeres, Nicephoros Gregoras şi Ioannes Cantacuzenos⁶.

Referiri la regiunile est-carpatice se fac şi în vechile cronici ruseşti. Dintre iacestea un mai mare interes prezintă îndeosebi aşa-numita Povestf vremennych let (Povestea anilor de demult), atribuită o vreme, pe ne­drept, numai călugărului Nestor de la mănăstirea Lavra Pecerskaia de lîngă Kiev, cronică în care ultimele informaţii datează din anul 1113. în Letopiseţul haliciano-volhynian, cunoscut îndeosebi prin copia executată mai tîrziu la mănăstirea Sf. Ipatie de la Kostroma, se relatează cu multă exactitate evenimentele istorice pînă în ultimii ani ai secolului al XIII-lea. Letopiseţul de la Voskresensk are o mare importanţă pentru problemele care ne preocupă prin faptul că în cîteva copii ale sale se află inserată o cronică de provenienţă moldovenească, denumită „moldo-rusă", conţi-nînd o încercare de explicare a originii latine a poporului român, legenda întemeierii statului moldovenesc şi date laconice asupra numărului ani­lor de domnie ai primilor voievozi⁷.

Marea invazie mongolă din 1236—1242 a polarizat atenţia întregii Europe asupra regiunilor atacate din răsăritul şi centrul continentului şi aproape toate cronicile contemporane consemnează impresia produsă de pătrunderea tumultuoasă spre vest a nomazilor asiatici⁸. Pentru apre­cierea situaţiei din ţinuturile afectate direct de invazie lucrarea călugă­rului italian Rogerius intitulată Carmen miserabile (Cîntec de jale) este deosebit de relevantă, fiind scrisă de un martor ocular al evenimentelor, căzut prizonier la mongoli în timp ce îndeplinea o misiune în Transil­vania. Descrierea pe care o face drumului parcurs de mongoli înainte de trecerea Carpaţilor oferă cîteva date preţioase privind unele aspecte ale cadrului politic de la est de Carpaţi. Asupra acestui cadru deţinem infor­maţii şi de la misionarii franciscani Pian del Carpine şi Wilhelm de

Rubruck, care au întreprins călătorii la curtea marelui han, primul între anii 1245 şi 1247, din însărcinarea papei Inocentiu IV, iar cel de-al doilea, în 1253—1255, ca trimis al regelui Franţei, Ludovic IX⁹.

Dintre cronicile apusene unde se fac, de asemenea, referiri la spaţiul est-carpatic amintim pe aceea a franciscanului german Thomas Tuscus¹⁰ şi cea a cistercianului francez Alberic de Trois Fontaines, ale cărui infor­maţii despre răsăritul continentului au putut fi furnizate de monahii cistercieni de la Cîrţa din sudul Transilvaniei¹¹. Tot de provenienţă oc­cidentală este şi o descriere anonimă a Europei Răsăritene, terminată în primii ani ai secolului al XlV-lea, aparţinînd probabil unui călugăr francez dominican sau franciscan¹².

Informaţii directe sau indirecte asupra regiunilor şi populaţiilor de la răsărit de Carpaţii Orientali conţin şi cronicile maghiare în limba la­tină¹³. Dintre acestea menţionăm Gesta Hungarorum a notarului anonim — magistrul P — al regelui Bela (probabil al III-lea), cronica lui Simon de Keza, scrisă în ultima parte a domniei lui Ladislau IV Cumanul (127^— 1290), Cronica pictată de la Viena, începută în anul 1358 de un autor rămas anonim, şi cronica lui Ioan de Tîrnave (Kiikullo), terminată la puţină vreme după 1382, cînd moare Ludovic I de Anjou. Aceasta din urmă a fost inclusă în cronica de la Buda, scrisă în 1473, în cea de la Dubnic, alcătuită după 1479, şi în cea a lui Ioan de Thuroczi, terminată în 1485. Lucrarea cronicarului transilvănean, un curtean al regelui Lu­dovic I, consemnează evenimente de adîncă semnificaţie pentru momentul creării statului moldovenesc de-sine-stătător.

Dispunînd de manuscrise astăzi pierdute, cărturarul polonez Jan Dîugosz (1415—1480), deşi a scris în a doua jumătate a secolului al XV-lea, ne-a transmis şi date neîntîlnite la alţi cronicari mai vechi, ceea ce sporeşte valoarea documentară a scrierilor sale. Printre aceste ştiri se numără şi cele referitoare la evenimentele în care a fost implicată popu­laţia românească de la est de Carpaţi sau care au avut ca loc de desfă­şurare acest teritoriu¹⁴. Pe lîngă faptele consemnate cărora li se poate acorda tot creditul, în opera lui Dlugosz s-au strecurat şi informaţii ero­nate. Amintim între acestea relatarea imaginarei treceri a armatelor împăratului Conrad III prin Valachia (=Moldova) în drum spre Locurile Sfinte în anul 1147¹⁵. Dealtfel, şi asupra relaţiilor din acelaşi an dintre împăratul german şi cneazul polon Wladislaw II, Dîugosz a adăugat unele amănunte neplauzibile¹⁸.

In primele secole ale mileniului al II-lea căile maritime de-a lungul ţărmurilor de vest şi nord-vest ale Mării Negre şi mai ales drumurile terestre ce leagă litoralul nord-pontic cu Peninsula Balcanică au fost în mai multe rînduri parcurse de călători arabi. Notaţii demne de re­ţinut asupra itinerarului străbătut de ei se află în descrierile geografice făcute de Abu'1-Fida (1273—1331), originar din Damasc, care şi-a conceput opera în 1321¹⁷, şi Ibn Battuta (1304—1377), născut la Tanger, a cărui lucrare nu a fost scrisă chiar de autor, ci doar dictată de acesta, prin anul 1356, adică la aproximativ un sfert de veac de la trecerea sa prin sudul Moldovei şi prin Dobrogea, eveniment petrecut, după opinia specialiştilor, în 1331 sau eventual în anii imediat următori¹⁸.

De un mare interes pentru istoria regiunilor dunărene sînt ştirile privind luptele declanşate la sfîrşitul secolului al XlII-lea în sînul aristo­craţiei Hoardei de Aur, relatate de istoricii arabi din nordul Africii:

Baibars (mort în 1325), an-Nuwairi (1279—1333) şi Ibn Chaldun (1332— 1406)¹⁹. Pentru redactarea acestor episoade, Baibars, contemporan cu evenimentele, folosise desigur rapoartele solilor sultanilor mameluei la curtea hanilor de la Sărai. în schimb, enciclopedistul an-Nuwairi este nutin probabil că a utilizat aceleaşi rapoarte ca şi Baibars, ci însăşi cro­nica compatriotului său, căci anumite pasaje sînt aproape identice la cei doi cărturari din Egipt. In ceea ce-1 priveşte pe Ibn Chaldun, acesta n-a fâcut deeît să rezume pasajele în discuţie din lucrările lui Baibars şi an-Nuwairi.

Dintre ceilalţi autori orientali ce amintesc în operele lor de popu­laţia locală din zonele extracarpatice menţionăm pe doctorul armean Vardan Pardsepert'i (din Pardsepert), care a trăit în secolul al XIII-lea²⁰, şi pe marele istoric persan Răsid od-Din (1247—1318), a cărei monumen­tală operă Djami ot Tevarikh (Colecţia istoriilor) a fost terminată în 1310/1311²¹.