Secolele XI-XIV

3. TRIBURILE NOMADE DE STEPA Şl RELAŢIILE LOR CU POPULAŢIA LOCALĂ

A. PECENEGII Şl UZII

Populaţiile de origine turcă — care încă de la mijlocul mileniului I e.n. dominau stepele meridionale ale Europei Răsăritene, de unde au înaintat şi în spaţiul carpato-dunărean — au continuat în primul sfert al mileniului al II-lea să se reverse spre vest în valuri succesive. In mi-graţia lor, grupuri de pecenegi, uzi, cumani, berendei, ca şi alte tri­buri nomade, s-au stabilit temporar şi în ţinuturile dunărene, unde pînă la pătrunderea mongolilor au avut un important rol politic, influenţînd evoluţia populaţiei locale.

Pecenegii — numiţi de orientali pacanak, badznak, de bizantini IIaT£iva>«Tnenenezu, de unguri besenyo, bessi, bysscni — au migrat spre stepele nord-pontice în urma înfrîngerii suferite la sfîrşitul secolului al IX-lea în regiunea Volgăi inferioare din partea coaliţiei for­mate de chazari şi uzi¹. Diplomaţia bulgară a reuşit să-i opună unguri­lor din Atelkuzu, atraşi de partea Bizanţului în conflictul cu ţarul Si-meon. In urma atacului concomitent lansat de pecenegi şi bulgari în anul 896, ungurii au suferit o zdrobitoare înfrîngere, fiind nevoiţi să pără­sească definitiv ţinuturile din nordul Mării Negre şi să se îndrepte spre viitoarea lor patrie din Pannonia, lăsîndu-şi teritoriile în mîinile pece­negilor². La scurtă vreme de la stabilirea lor în Europa Răsăriteană, pe­cenegii s-au întărit considerabil, devenind o forţă militară de temut, deşi acţionau dispersat, întrucît niciodată nu au realizat o uniune de tri­buri unică. Într-o geografie persană din secolul al X-lea erau diferen­ţiate două grupuri distincte: pecenegii turci (Turkan-i Bachanaki) şi pe­cenegii chazari (Bachanak-i Khazar)³, aceştia din urmă fiind desigur cei intraţi sub dominaţia chaganului chazar. Mai bine informat, Constantin Porphyrogenetul preciza că pecenegii sînt împărţiţi în opt triburi, patru locuind în stînga Niprului, iar celelalte patru în dreapta sa⁴. Datele sale sînt confirmate de Mas'udi, care indică existenţa tot a opt triburi purtînd nume asemănătoare cu cele transmise de cronicarul bizantin⁵.

In anul 915 a avut loc, potrivit vechii cronici ruse, prima expediţie a pecenegilor împotriva Rusiei kieviene, iar după încheierea păcii cu cneazul Igor ei s-au îndreptat spre Dunăre⁶. De-abia după aceasta dată a început probabil distrugerea aşezărilor întărite ale tiverţilor de pe malul^ drept al Nistrului. Aşa cum anterior procedase cu ungurii, Bizan­ţul a încercat să-i atragă de partea sa pe pecenegi pentru a lovi dinspre nord statul bulgar, cu care se afla într-un îndelungat război. Flota bi­zantină a primit însărcinarea de a-i trece Dunărea, dar neînţelegerea dintre şefii militari greci a determinat pe turanici să renunţe la invazie,

astfel că ţarul Simeon, nefiind nevoit să-şi disperseze forţele, a reuşit să înfrîngă armatele imperiale în anul 917⁷. Tentativa neizbutită de tra­versare a Dunării nu s-a soldat cu abandonarea planurilor pecenegilor privind incursiunile prădalnice în Balcani, deşi principalele lor sălaşe se aflau pe atunci la distanţă apreciabilă. Despre o astfel de incursiune gă­sim referiri în cele două lucrări păstrate de la Mas'udi, în pasajele pri­vind atacarea oraşului grecesc Walandar. în una din ele se arată că eve­nimentul s-a produs în anul 932 sau mai tîrziu şi că invadatorii erau patru popoare turce nomade: Bagnă, Baggard, Bagnăk şi Nukarda⁸, în vreme ce în cealaltă lucrare, mai nouă, expediţia este datată după 932, iar despre nomazi, al căror nume este redat parţial modificat (Pacnak, Pacnă, Baggard şi Nukarda), se consemnează că s-au aliat cu bulgarii (Burgarf. S-a considerat că cele patru nume ale nomazilor se referă de fapt numai la pecenegi şi unguri şi că paralelismul denumirilor s-ar datora utilizării a două izvoare diferite asupra invaziei. Luîndu-se în consideraţie informaţiile autorilor bizantini, atacul relatat de cronicarul arab a fost identificat cu năvălirea ungurilor în Balcani din anul 934. Dealtfel şi Ibn al-Asir, care reia rezumativ naraţiunea lui Mas'udi, da­tează expediţia tot în 934¹⁰. Identitatea expediţiei descrise de Mas'udi cu cea relatată în Miracula S. Georgii, unde este vorba de atacul bulga­rilor şi al altor patru popoare împotriva grecilor, precum şi cu lupta de la Acheloos din anul 917¹¹, rămîne discutabilă. Dificultăţile ridicate poli­ticii bizantine de stabilirea pecenegilor la nordul Mării Negre au deter­minat intervenţia diplomatică a clericului Gabriel pe lîngă unguri pen­tru a le pretinde să-i atace şi să-i alunge pe turanici. Misiunea s-a sol­dat însă prin eşec, în memoria conducătorilor maghiari fiind încă vie înfrîngerea din anul 896¹².

In momentul cînd Constantin Porphyrogenetul îşi redacta lucrarea, unele cete pecenege se stabiliseră deja — desigur însă într-un număr foarte redus -— în ţinuturile nord-dunărene, pe cursurile inferioare ale Nistrului, Prutului şi Şiretului, pînă în răsăritul Bărăganului, pe malul opus Dristrei, la numai o jumătate de zi de mers de Bulgaria¹³. în Bu-geac se afla probabil o parte a tribului Xojt6v, iar ceva mai la nord cete din tribul FuXa, denumite de Mas'udi Chopon şi, respectiv, Jyla¹⁴. Spe­cificarea clin lexiconul Suidas, alcătuit în a doua jumătate a secolului al X-lea, că dacii erau numiţi în acea vreme pecenegi¹⁵ trebuie înţeleasă în sensul că supremaţia politico-militară de la nordul Dunării inferioare era deţinută de grupurile pecenege. Tot în aceeaşi vreme, Ibrahim ibn Iakub situa Patzinakia (Bădzânâkija) la nordul Constantinopolului şi al Bulgariei¹⁶. Sudul Moldovei şi estul Munteniei au devenit astfel pentru multă vreme o bază de atac spre Peninsula Balcanică. încă înainte de prima jumătate a secolului al X-lea avuseseră loc mai multe invazii în Bulgaria¹⁷.

Cu toate că relaţiile cu Kievul au fost deseori încordate, pecenegii au acţionat în repetate rînduri alături de ostile cnejilor ruşi. Astfel, po­trivit vechiului letopiseţ rusesc, în anul 944 ei au însoţit pe Igor în cea de-a doua sa expediţie antibizantină pînă la Dunăre, unde trimişii îm­păratului au reuşit să-1 înduplece prin daruri pe cneaz să renunţe la atac. Pecenegii însă au fost îndemnaţi de Igor să nu se întoarcă înainte de a prăda Bulgaria¹⁸. în momentul tratativelor dintre greci şi cneazul

kievian ei se aflau în apropiere de Dunăre, deci în sudul Moldovei. Iz­

voarele greceşti îi menţionează pe pecenegi şi unguri printre aliaţii lui
Sviatoslav în vremea campaniei sale din Balcani¹⁹. Cronicile ruseşti re­
latează însă că principele kievian şi-a întrerupt expediţia tocmai pentru a
reveni în Rusia²⁰, unde turanicii îi asediau capitala, ceea ce a condus la
presupunerea că pecenegii care luptau alături de el împotriva bizanti­
nilor făceau parte din grupul stabilit în Ungaria sub conducerea lui Tho-
nuzoba, în vremea domniei lui Tocsun (Taksony) (955—972), şi că ve­
niseră împreună cu detaşamentele maghiare²¹. în timp ce Sviatoslav şi
druiina sa invadase Bulgaria parcurgînd drumul cu corăbiile, cetele pe-
cenege indiferent dacă proveneau din Ungaria sau din stepele poti­
re pentru a ajunge în dreapta Dunării au trebuit să străbată regiu­
nile extracarpatice.

Teritoriile est-carpatice fuseseră folosite de pecenegi şi ca loc de trecere spre Pannonia, unde conducătorii ungurilor* uitînd vechile riva­lităţi, îi foloseau în războaie ca trupe auxiliare. Primele cete ale tura­nicilor ajunse în solda ungurilor sînt atestate încă în timpul domniei lui Zulta (Zoltan), urmaşul lui Ârpad²². Nu toţi pecenegii stabiliţi în Un­garia se deplasaseră acolo direct din ţinuturile nord-dunărene, căci, aşa cum remarcă biografii regelui Ştefan cel Sfînt (997—1038), un grup al nomazilor venise de partibus Bulgarorum²³. Relaţiile pecenegilor cu un­gurii nu s-au mărginit numai la colaborarea pe plan militai', ci s-au ma­nifestat şi prin conflicte. In vremea lui Ştefan cel Sfînt izvoarele în­registrează un raid al pecenegilor (Bessi, Bysseni) în Transilvania²⁴, por­nit desigur de la aceleaşi baze de declanşare a atacurilor, situate în re­giunile extracarpatice, folosite şi pentru invaziile din Bulgaria şi Bi­zanţ. Această incursiune nu este exclus să fie cea pe care Henric von Miigeln o datează în anul 1028²⁵. Astfel de atacuri ale nomazilor tura­nici spre Transilvania şi Ungaria este foarte posibil să fi avut loc şi mai înainte, fără însă ca ele să fi fost consemnate în literatura istorică a vremii.

Imediat după încheierea războiului cu ruşii şi bulgarii şi restabi­lirea graniţei imperiului la Dunărea de Jos, Ioan I Tzimiskes s-a îngri­jit să încheie un tratat cu pecenegii, pentru a nu le mai permite să de­păşească cursul marelui fluviu²⁶. Vreme de aproape jumătate de secol nu mai ştim nimic despre acţiunile pecenege la Dunărea inferioară. De-abia în 1017 aflăm despre o încercare a bulgarilor de a-şi asocia pe tu­ranici într-un ultim efort de oprire a ofensivei imperiului²⁷, acţiune pro­babil dejucată de diplomaţia grecească, care luase cunoştinţă de ce se petrecea în tabăra adversarilor. Şirul invaziilor pecenege în sudul Du­nării se reia în 1027²⁸ şi a continuat cu intensitate şi eficacitate sporită m 1032 (sau 1033), 1034, 1035 şi 1036²⁹. Raza lor largă de acţiune — răs-irmgîndu-şe pînă spre litoralul nord-egeean — şi faptul că nu erau efectuate în compania altor popoare, subliniază întărirea potenţialului rmhtar al călăreţilor nomazi stabiliţi în sudul Moldovei şi Munteniei. în­treruperea atacurilor prădalnice ale nomazilor s-a datorat, aşa cum re­iese dmtr-un pasaj al cronicii lui Skylitzes, intrării în vigoare a unui tratat de pace cu Bizanţul³⁰, smuls desigur cu preţul unor stipendii con-

, *ⁿ acelaşi timp, pecenegii s-au manifestat activ şi dincolo de ţinu-uriie răsăritene ale Moldovei. Atacurile lor asupra Rusiei kieviene

s-au succedat fără întrerupere în vremea lui Vladimir cel Sfînt (978— 1015)³¹. Regele polon Boleslav cel Viteaz a obţinut alianţa lor în lup­tele cu ruşii din 1013 şi 1018³². La acelaşi conflict din 1018—1019 pe­cenegii împreună cu vlahii au fost atraşi de partea cneazului Sviato-polk în disputele pentru tronul kievian³³. Concomitent cu cele trei invazii antibizantine din 1036, alte triburi pecenege au asediat Kievul. înfrîn-gerea zdrobitoare din partea lui Iaroslav a lichidat însă pericolul peceneg pentru Rusia³⁴.

Amploarea şi frecvenţa incursiunilor împotriva Bizanţului, Rusiei şi Ungariei în primele decenii ale secolului al Xl-lea se explică prin deplasarea nucleului principal al comunităţilor pecenege spre regiunile dunărene. Izvoarele bizantine care înregistrează situaţia politică de la sfîrşitul primei jumătăţi a secolului al Xl-lea îi situează pe pecenegi în­tre fluviul Borysthenes — adică Nipru — şi Pannonia, unde erau îm­părţiţi în 13 triburi diferite³⁵. La începutul secolului al Xl-lea episcopul Brun von Querfurt avea cunoştinţă numai de patru triburi ale pecene­gilor³⁶. Strămutarea lor spre vest era urmarea presiunii la care fuseseră supuşi de cîteva decenii de către uzi, împinşi şi ei de cumani. In con­fruntările cu uzii, pecenegii au fost urmăriţi, potrivit lui Skylitzes, pînă la mlaştinile şi lacurile dunărene³⁷, prin care considerăm că se avea în vedere salba de lacuri din sudul Bugeacului. Aceasta dovedeşte situaţia nesigură în care se găseau chiar în teritoriul lor, mult micşorat în com­paraţie cu cel deţinut în secolul al X-lea. Pericolul agresiunii uzilor şi ripostele hotărîte ale statelor vecine, îndeosebi ale cnejilor ruşi, au con­tribuit la apariţia unor tendinţe de unificare ale triburilor pecenege. Ast­fel s-ar putea explica declanşarea luptelor pentru supremaţie izbucnite între Tyrach şi Kegen³⁸. 11 din cele 13 triburi au recunoscut autorita­tea lui Tyrach, faţă de numai două aflate sub conducerea lui Kegen. In urma ciocnirilor dintre cele două grupări rivale, triburile lui Kegen au fost nevoite să-şi găsească refugiul în sudul Dunării, unde, după con­vertirea la creştinism a căpeteniilor, au intrat în serviciul împăratului. In această calitate au continuat luptele cu grupul rival condus de Ty­rach, năvălind în stînga Dunării. Aceste atacuri au fost, potrivit părerii unor "cronicari bizantini, împărtăşită şi de cîţiva istorici moderni, cauza trecerii tuturor supuşilor lui Tyrach dincolo de fluviu şi a aşezării lor în provinciile nordice ale imperiului, explicaţie ce nu ni se pare însă satisfăcătoare. Adevăratul motiv al migraţiei pecenegilor credem că trebuie căutat în şocul provocat de confruntările cu uzii. Dealtfel, atunci cînd Psellos relata că misienii s-au strămutat în imperiu din cauza pus­tiirilor făcute ţării lor de către geţi^M, avea în vedere pe pecenegi şi uzi, cărora le-a atribuit nume antice conform uzanţelor literaturii istorice bizantine. Pentru o populaţie nomadă de stepă ameninţarea cea mai pu­ternică venea nu din partea comunităţilor agricole sedentare, ci de la alte grupuri nomade, care aveau un mod de viaţă asemănător şi le rîv-neau păşunile şi turmele. Numărul pecenegilor transferaţi în Balcani nu este cunoscut; în orice caz, cifra de 800 000 indicată de izvoarele bi­zantine⁴⁴ este mult prea exagerată pentru a putea fi acceptată ca reală. Stabilirea grosului efectivelor pecenege în imperiu, survenită în anul 1046 sau 1048⁴¹, urmată de devastări de o rapacitate puţin obişnuită⁴², a reprezentat pentru cîteva decenii o sursă de mari perturbaţii, îndeosebi în Paristrion. Ca urmare a acestor tulburări Bizanţul a pierdut temporar

120

controlul politic asupra unor teritorii dintre Dunăre şi Balcani, unde

/ stăpînirea sa a devenit pur nominală o anumită perioadă din vremea
domniilor lui Constantin IX Monomachos, Mihail VII Dukas Parapinakes
şi Alexe I Comnenul. De-abia în anul 1091, mobîlizînd o armată puter­
nic din care nu lipseau nici vlahii balcanici — şi asigurîndu-şi şi

ajutorul cumanilor, Alexe I a provocat pecenegilor o înfrîngere decisiva la Lebunion, care a însemnat eliminarea lor ca factor politic şi militar important din Balcani⁴³. Ei nu au încetat însă să existe ca popor, efec­tive pecenegs continuînd să fie semnalate la sfîrşitul secolului al Xl-lea si în prima jumătate a secolului următor acţionînd îndeosebi în cadrul armatelor bizantine⁴⁴.

In ceea ce priveşte precizările cronicarilor bizantini potrivit cărora Tyrach ar fi traversat Dunărea cu toţi pecenegii (\xfz«. TTav~«v tcov IlaTÎavaxcov)⁴⁵, sau că fluviul ar fi fost trecut de întreg neamul lor — care s-ar fi stabilit în teritoriile romeilor (tov "Io-rpov Tcayysvsî oiaSavrec ţisi' ou tcoXu toi? 'Pco[xaîxoî? syKaT£CTXV)vo)aav t6tc46, ele sînt evident inexacte. Numeroase izvoare continuă să amintească grupuri pecenege la nordul Dunării şi al Mării Negre în a doua jumătate a secolului al XI-lea şi în secolul următor. Unele din ele au mai sălăşluit o vreme în ste­pele nord-pontice, apoi, pentru a nu fi nimicite de cumani, şi-au oferit serviciile principilor ruşi, care le-au permis să se aşeze la graniţele me­ridionale ale cnezatelor împreună cu torcii (= uzii) şi berendeii⁴⁷. Ultima atestare a pecenegilor în letopiseţele ruseşti datează din anul 1169⁴⁸, dar ei fuseseră incluşi începînd de pe la mijlocul secolului al'XII-lea, ală­turi de alte populaţii turce în uniunea de triburi a tichiilor negre (ciornîe klobuki), subordonată cnejilor din Rusia meridională⁴⁹. Tichiile negre sînt menţionate documentar în textele cronicilor ruseşti începînd din 1146 pînă spre sfîrşitul secolului al XII-lea⁵⁰, iar un izvor oriental îi amin­teşte în toamna anului 1239 în timpul invadării Rusiei de către mon­goli⁵¹. De asemenea, la începutul secolului al XlV-lea, ei sînt enumeraţi sub numele de Qara boklii şi Kara-borldi între triburile cumane din

v

perioada Hoardei de Aur de către Sams addin al Dimasqi⁵-' şi, respec­tiv, an-Nuwairi⁵³, care şi-au extras informaţiile de la alţi autori arabi mai vechi.

Alte grupuri pecenege s-au îndreptat spre vest, în Cîmpia Panno-nică, unde li s-au oferit teritorii de locuit şi au intrat ca mercenari în armatele regilor arpadieni⁵⁴. Ei au fost semnalaţi şi în Transilvania în prima jumătate a secolului al XlII-lea. Un act din 1250 îi aminteşte ală­turi de saşi, români şi secui în armata cu care corniţele Ioachim din Si­biu a venit în sprijinul ţarului Borilă (1207—1218) în luptele împotriva Vidinulr'³⁵. în faimoasa „bulă de aur-' a saşilor — aşa-numita Andrea-nurn — din anul 1224, între privilegiile acordate coloniştilor germani figura şi dreptul de a folosi „pădurea vlahilor şi pecenegilor (Silva Blacorum et Bissenorum) împreună cu cei de la care pădurea îşi datora numele: Blaci et Bisseni⁵⁶. Localităţile ale căror denumiri amintesc de etnonimul desemnînd pe pacenegi dovedesc aşezarea lor în numeroase locuri din ^ Transilvania⁵⁷. Ignorînd înţelegerile confraţilor lor cu suve­ranii arpadieni, alte triburi turanice, rămase în ţinuturile extracarpatice, au continuat incursiunile în Ungaria. Ultima din şirul acestor invazii, considerată de specialişti ca avînd loc în 1068, a afectat Transilvania şi

estul Ungariei⁵⁸. In timp ce Simon de Keza atribuia atacul pecenegilor, încadrîndu-1 în vremea domniei lui Ladislau I cel Sfînt (1077—1095)⁵⁹, cronicile din secolele XIV—XV îl pun pe seama cumanilor şi îl datează în timpul regelui Salomon (1063-—1074)⁶⁰. Pornindu-se de la observaţia că în unele cronici se precizează că şeful turanicilor, Osul, fusese în ser­viciul lui Gyula, s-a făcut legătura între numele acestuia şi cel al tri­bului FuXa, de aici rezultînd concluzia că năvălitorii din 1068 ar fi fost pecenegii aparţinînd tribului menţionat, despre care Constantin Porphy-rogenetul arăta că se afla la cea mai mică distanţă de unguri⁶¹. Această presupunere nu a avut în vedere faptul că, în cei peste o sută de ani de cînd scria împăratul-cronicar, triburile pecenege din regiunile est-carpatice nu mai erau aceleaşi din vremea invaziei lui Osul.

Pătrunderi ale unor grupuri pecenege din ţinuturile nord-dunărene
în Bizanţ au avut loc şi după trecerea în Peninsula Balcanică a efecti­
velor nomade comandate de Tyrach. Ele au profitat de declanşarea per-
turbaţiilor produse de pecenegii stabiliţi anterior în imperiu. O astfel de
infiltrare a pecenegilor din Cîmpia Dunării s-a produs, se pare, în vre­
mea lui Isaac I Comnenul, cînd imperiul a avut de înfruntat o invazie
a ungurilor şi răscoala pecenegilor din Paristrion condusă de Selte⁶². In
legătură cu aceste evenimente, Matei din Edesa relatează că împăratul
ar fi trecut dincolo de Dunăre în urmărirea pecenegilor⁶³. Această ştire
rămîne însă îndoielnică, neavînd confirmarea altor izvoare. Mai proba­
bil ar fi că, în loc să indice că traversarea fluviului fusese efectuată de
. ^ către năvălitorii nomazi, învăţatul armean îi atribuia aceasta împăratu­
lui Isaac I. In prima parte a domniei lui Alexe I, probabil prin 1086, un