Secolele XI-XIV

2. ETAPA HOTARITOARE A PROCESULUI DE CONSTITUIRE A STATULUI ROMANESC DE SINE-STÂTÂTOR AL MOLDOVEI

Progresele înregistrate în mod treptat de societatea românească din zonele răsăritene ale spaţiului carpato-dunărean în domeniul economic, îndeosebi prin dezvoltarea meşteşugurilor, au contribuit hotărîtor la apariţia în secolul al XlV-lea a unor drumuri comerciale de impor­tanţă locală şi europeană şi a centrelor de factură urbană, antrenînd totodată schimbări în structura socială a comunităţilor băştinaşe, deta­şarea din masa populaţiei a unei pături avute, cu posibilităţi de a aservi pe membrii de rînd ai societăţii şi de a grupa în jurul lor cete înarmate, capabile să facă faţă încercărilor expansioniste din exterior. Toate aceste schimbări calitative în sfera vieţii economice şi sociale, pe fondul sporului general al populaţiei, au situat societatea românească de la est de Carpaţii Orientali la nivelul organizării unor formaţiuni statale, spre mijlocul secolului al XlV-lea fiind create practic toate pre­misele pentru întemeierea statului de tip feudal¹.

După cum am mai arătat, izvoarele narative din secolele XIII—XIV atestă la răsărit de arcul carpatic mai multe creaţii politice locale cu caracter statal. Numărul, dimensiunile, localizarea şi modalităţile lor de organizare rămîn deocamdată neprecizate. Formaţiunea sau forma­ţiunile politice româneşti nu cuprindeau întreaga suprafaţă delimitată de Carpaţi, Nistru, Dunăre şi Marea Neagră, întrucît teritoriile de la sud de bazinul inferior al Bahluiului şi Răutului şi de la est de Şiret se aflau sub stăpînirea Hoardei de Aur. Nucleele viitoarelor orga­nisme statale au fost probabil confederaţiile de obşti, care concentrau comunităţile umane dintr-o anumită subunitate geografică, corespunzînd de obicei cu valea unei ape mai importante.

Nivelul de dezvoltare apropiat al societăţilor băştinaşe din Moldova şi Maramureş credem că ne îndreptăţeşte să admitem anumite simili­tudini în evoluţia structurilor social-politice din cele două provincii ro­mâneşti. Analiza pertinentă a materialului diplomatic şi studiile de geo­grafie istorică de pe teritoriul maramureşean au permis identificarea pentru secolul al XlV-lea a şapte aşa-numite cnezate de vale, consti­tuite dintr-un număr variabil de sate — cîteodată în jur de 20 — aflate sub autoritatea unui cneaz, a cărui funcţie, iniţial eligibilă, devenise ereditară. In ierarhia feudală autohtonă, pe poziţia cea mai înaltă se afla voievodul, ales pe termen limitat de adunarea cnejilor, fără ca cel ce dobîndea acest rang să fie obligat să renunţe la conducerea cnezatu­lui de vale de unde provenea. Demnitatea voievodală pierdea din ce în ce mai mult caracterul eligibil, tinzînd să devină apanajul celor mai

puternice familii cneziale, desigur atît ca urmare a evoluţiei fireşti a raporturilor feudale indigene, cît şi datorită intervenţiei regalităţii, in­teresată să suprime toate manifestările de autonomie românească. Prin­cipalele atribuţii ale voievodului erau de natură judiciară şi militară, acestea din urmă fiind însă cu timpul preluate de corniţele Maramu­reşului. Totodată, voievodul avea calitatea de a interveni şi în proble­mele legate de organizarea ecleziastică².

Există suficiente motive pentru a se aprecia că şi în Moldova se constituiseră cu multă vreme înainte de „descălecat" numeroase confe­deraţii de obşti săteşti agrare şi pastorale, grupate de-a lungul principa­lelor cursuri de apă, şi că mai multe asemenea uniuni recunoşteau auto­ritatea militară şi juridică a unui voievod. într-un anumit moment o poziţie predominantă faţă de celelalte creaţii statale de la răsărit de Carpaţii Orientali a dobîndit formaţiunea de pe valea Moldovei, nu­mele său fiind transmis întregului spaţiu delimitat de munţi şi Nistru. In general se admite în mod axiomatic că organismul politic din ba­zinul rîului Moldova a constituit nucleul de bază al viitorului stat feu­dal românesc de pe versanţii răsăriteni ai Carpaţilor, ceea ce dealtfel ar fi foarte probabil. Această situaţie este numai pînă la un anumit punct asemănătoare cu cea din Maramureş, a cărui denumire a fost împrumutată de la rîul cu nume identic, cunoscut astăzi sub forma pre­scurtată IM ara. Se pare că pentru început denumirea de Maramureş era atribuită doar cnezatului de vale din bazinul rîului amintit, ulterior ea fiind extinsă asupra întregii regiuni, desigur ca urmare a lărgirii auto­rităţii cnezatului. In secolul al XlV-lea confederaţia d<- obşti de pe va-...lea Marei cedase poziţiile predominante altor cnezate, de unde se re­crutau voievozi^; „ţării".³

Pentru stadiul de organizare politică a societăţii locale la mijlocul secolului al XlV-lea, ca şi pentru natura relaţiilor stabilite cu statele învecinate, plin de semnificaţie este episodul descris de Jan Dlugosz şi Filippo Buonaccorsi, zis Callimachus, privind disputele pentru tron din Moldova.

In Istoria Poloniei Dlugosz relatează că la moartea voievodului Moldovei, Ştefan, ar fi izbucnit lupte pentru putere între fiii acestuia, Ştefan şi Petru. Cu sprijinul celei mai mari părţi a populaţiei şi a „pro­vincialilor unguri" (provinciales Hungarorum) Petru a reuşit să preia tronul, izgonind din ţară pe fratele său mai vîrstnic, care s-a refugiat la curtea regelui Poloniei. In schimbul prestării jurămîntului de cre­dinţă, în anul 1359, a doua zi după sărbătoarea Sf. Petru şi Pavel — 29 iunie — o armată compusă din efective de călăreţi din regiunile Cracovia, Sandomir, Lublin şi Rusia Mică a fost trimisă spre Moldova pentru a-1 repune în drepturi pe Ştefan. Trupele invadatoare au fost întîmpinate de Petru în Tara Şipeniţului__fterra Sepeniczensi) şi atrase într-o zonă cu păduri întinse şi greu accesibile, numite de localnici „plonine" (plonyni), unde moldovenii au prăvălit peste ele copaci tăiaţi anterior şi menţinuţi neclintiţi în picioare. Efectuarea prin surprindere a atacului a dus la înfrîngerea totală a polonezilor, care au avut în­semnate pierderi umane şi au lăsat în mîinile învingătorilor un mare număr de prizonieri, răscumpăraţi ulterior de Cazimir III. Intre aceştia se număra şi Zbigniew Olesnicki, bunicul cardinalului cracovian Zbig-niew. Dintre notabilităţile regatului participante la campanie mai este

292

amintit Nawoj Tenczynski — fiul voievodului Cracoviei, Andrei — de­spre care se relatează că ruşinea înfrîngerii 1-a determinat să se ascundă o vreme la Roma. In afară de prizonieri, moldovenii au capturat trei steaguri regale din Sandomir, Cracovia şi Lwow, precum şi alte nouă steaguri senioriale⁴.

Expediţia împotriva moldovenilor este succint amintită şi în Viaţa lui Zbigniew, cardinal şi episcop al Cracoviei, lucrare din a doua ju­mătate ' a secolului al XV-lea, atribuită de asemenea lui Dlugosz. în biografia înaltului ierarh din capitala Poloniei se menţionează partici­parea bunicului acestuia la lupta din anul 1359, în vremea domniei lui Cazimir II (corect: III), cînd polonezii au fost surprinşi în Moldova în­tr-o ambuscadă organizată de români (... in Moldavia cum Volscis, qui nune Valachi vocitanturf.

Cel de-al treilea izvor privitor la expediţie îl datorăm umanistului italian Filippo Buonaccorsi (1437—1469), stabilit în Polonia în anul 1472, unde a compus, între altele, o biografie intitulată Viaţa şi faptele cardi­nalului Zbigniew (Vita et mores Sbignei Cardinalis). Lucrarea i-a pri­lejuit un excurs privind originea românilor, pe care îi consideră ur­maşii coloniştilor romani din Sciţia. învăţatul italian pretinde că ro­mânii au ajuns sub stăpînirea Poloniei, iar încercarea lor de emancipare a provocat intervenţia lui Cazimir II (corect: III). Armatele poloneze, în frunte cu Zbigniew Olesnicki, au trecut Nistrul, fixîndu-şi tabăra în „ţara românilor", unde au fost întîmpinaţi de localnici, al căror condu­cător era Lucius Aprovianus. Atribuindu-i un astfel de nume cu rezo­nanţă latină, Filippo Buonaccorsi urmărea desigur să accentueze asu­pra descendenţei romane ,a neamului românesc. Descrierea luptei din­tre Lucius şi Zbigniew este imaginară, la fel ca şi numele căpeteniei românilor. Inexactă este şi relatarea privind moartea lui Zbigniew, de­spre care ştim din cronica lui Dlugosz că a fost numai rănit la picior. Valabilă rămîne însă descrierea cursei întinse polonezilor în codri şi răsturnarea prin surprindere a arborilor⁶.

Dintre izvoarele referitoare la conflictul dintre moldoveni şi polo­nezi cel mai complet şi bogat în informaţii este Istoria Poloniei, unde Jan Dlugosz utilizase desigur însemnări păstrate în arhiva personală a cardinalului Zbigniew Olesnicki, în vremea cînd lucrase pentru el în calitate de secretar. Aprecierea cu privire la caracterul documen­tat al pasajului privind ciocnirile din anul 1359 nu este umbrită de faptul că învăţatul cronicar polonez a transpus în opera sa anumite fraze sau expresii preluate cîteodată cuvînt cu cuvînt după cartea a XXIII-a din Ab Urbe condita de Titus Livius, din fragmentul privind înfrîngerea din Gallia Cisalpina suferită în anul 215 î.e.n. de consulul L. Postumius, asupra armatei căruia gallii au răsturnat copaci tăiaţi anterior⁷. In literatura evului mediu procedeul imitării scriitorilor antici nu era incriminat, ba, dimpotrivă, constituia o probă de exteriorizare a tendinţelor umaniste ale compilatorului. Reproducerea identică a unor pasaje din celebrul autor roman nu însemna că faptele descrise de Dlugosz nu au fost reale, ci doar că ele s-au petrecut într-un mod asemănător cu cele din Gallia Cisalpina. Dacă Jan Dlugosz ar fi adău­gat episodul ambuscadei din „plonine" avînd ca unică surs? opera lui Titus Livius, cu siguranţă că n-ar fi omis un ele-

ment de mare eiecx ua o^.

niei romane ucise de galii. Lucrarea lui Dlugosz mai conţine ouu ^« ragrafe unde sînt plagiate expresii ale lui Titus Livius⁸ şi este de re­marcat că pasajele respective sînt referitoare la evenimente a căror au­tenticitate este probată şi de alte izvoare medievale, ceea ce arată că împrumuturile umanistului polon se reduc la aspectele de formă şi nu la cele de fond. Dealtfel, chiar dacă am presupune că fragmentul despre prăvălirea copacilor ar fi fost inventat, veridicitatea restului naraţiunii despre campania polonă din Moldova nu ar fi prin nimic afectată.

Mult mai puţin temei se poate pune pe datele furnizate de Filippo Buonaccorsi, zis Callimachus, în lucrarea căruia abundă evocările fan­teziste, lipsind în schimb referiri la anul desfăşurării evenimentelor, la implicarea în conflict a voievozilor Ştefan şi Petru etc. Cronicarii po­loni din secolul al XVI-lea care istorisesc dezastrul armatei trimise de Cazimir cel Mare în codrii Moldovei nu aduc precizări suplimentare, ci se mulţumesc să parafrazeze textul istoriei lui Dlugosz, făcînd anumite corelaţii cu evenimente contemporane. Deşi nu s-a consemnat nici o mărturie privind originea lui Ştefan şi a fiilor săi, acestora li s-a atri­buit gratuit descendenţa din familia Basarabilor din Ţara Românească⁹. Lupta de la „plonine" a fost comparată cu cea din Codrii Cosminului, unde armatele lui Ştefan cel Mare repurtaseră în anul 1497 o strălu­cită victorie împotriva regelui Ioan Albert, folosind o tactică asemănă­toare cu cea a predecesorilor¹⁰.

In legătură cu conflictul moldo-polon s-a purtat o îndelungată şi aprinsă discuţie în istoriografie, îndeosebi privind datarea sa şi identi­ficarea voievozilor români, fără însă ca să se întrevadă un consens ge­neral al opiniilor specialiştilor. Incercînd să pună de acord informaţiile cronicilor polone cu acelea ale celor mai vechi letopiseţe slavo-române, cronicarii moldoveni s-au izbit de lipsa de concordanţă a datelor. De aceea, Grigore Ureche, urmat şi de Nicolae Costin, considera pe Ştefan şi Petru ca fiii lui Ştefan I Muşat¹¹, a cărui domnie se situează între 1394 şi 1399.

Controversa privind bătălia de la „plonine" s-a amplificat la isto­ricii moderni, în conturarea tezelor cărora a contat hotărîtor modul de apreciere a veridicităţii datelor transmise de Dlugosz. Cei ce au acceptat ca exacte precizările cronologice făcute de eruditul cronicar din Cracovia îi consideră pe Ştefan şi Petru pretendenţi pentru putere fie în Mol­dova¹², fie în Ţara Şipeniţului, socotită voievodat aparte, neintegrat încă Moldovei¹³. în ceea ce priveşte această din urmă părere, s-a re­marcat că Ţara Şipeniţului, adică teritoriul cuprins între Prut, Nistru şi Ceremuş, fusese inclusă în hotarele regatului polon odată cu Rusia Mică, încorporarea ei la voievodatul moldovenesc realizîndu-se mai tîr-ziu, după zălogirea Pocutiei lui Petru Muşat de către Wladislaw Iagello¹⁴. Documentele de la începutul secolului al XV-lea citate în sprijinul acestui punct de vedere atestă că alipirea Ţării Şipeniţului la Moldova se făcuse în detrimentul Poloniei. Astfel, într-un act emis în anul 1400 de pretendentul Ivaşcu, i se promitea regelui Poloniei cedarea Ţării Şi­peniţului „după vechea graniţă¹' (no CTapyw rpdHHU,w)^ls, iar într-un document din 1436 Iliaş Vodă recunoştea că ţara sa dobîndise ţinutul îi discuţie, împreună cu cetăţile sale de la Hotin, Ţeţina şi Hmielov, de te

Coroana polonă (. • • a^iMAio uifiiHHKCKoyio, K»T*poy»

(ctk JTot-Îhk, hihwhk h A'a\mokk)¹⁶. Aşadar, trebuie respinsă ideea că Ştefan şi Petru ar fi rezidat în Ţara Şipeniţului. împrejurarea că lupta între români şi polonezi s-a dat nu în teritoriul iniţial al voievodatului moldovenesc, ci în Ţara Şipeniţului, este de natură să sugereze ipoteza că această „ţară" ar fi devenit obiect de litigiu între Moldova şi Polonia. In condiţiile opoziţiei comunităţilor locale faţă de Polonia catolică, care acaparase pămînturile haliciene, este posibil ca voievozii din Moldova să fi încercat să aducă sub propria stăpînire Ţara Şipeniţului, locuită printre alte populaţii şi de către români.

Neacceptarea de către numeroşi specialişti a 'datării consemnate de cronicarul polonez se datorează mai ales faptului că vechile letopiseţe fixează momentul „descălecatului" tot în anul 1359, iar în perioada ime­diat următoare pe tronul Moldovei sînt atestaţi domni cu alte nume decît acelea amintite în episodul privind conflictul moldo-polon. Ţinîn-du-se seama de aceste elemente, Ştefan şi Petru au fost consideraţi fie nepoţi sau fii ai lui Bogdan, fie urmaşi ai lui Laţcu. Istoricii care au op­tat pentru prima soluţie admit că expediţia a avut loc în timpul dom­niei lui Cazimir cel Mare — aşa cum precizează, dealtfel, toate cele trei izvoare referitoare la evenimente — în perioada cuprinsă între anul 1365, data singurei menţiuni sigure a lui Bogdan pe tronul Moldovei, şi anul 1370, data primei atestări certe a lui Laţcu¹⁷. Nu au lipsit nici încercările de a se fixa mai exact momentul atacului polonez: în anul 1367¹⁸ sau în 1369¹⁹. In schimb, istoricii susţinători ai părerii că Ştefan şi Petru ar fi succedat lui Laţcu apreciază, în contradicţie cu izvoarele, că expediţia împotriva Ţării Moldovei ar fi fost întreprinsă în realitate nu de Cazimir III, ci de Wladislaw de Oppeln, însărcinat de Ludovic I cu cîrmuirea Rusiei Mici între 1372 şi 1379. Ştefan, tatăl celor doi fraţi rivali, a fost considerat frate cu Laţcu, dar i s-a contestat cali­tatea de voievod. Pe de altă parte, s-a acceptat identificarea lui Petru cu Petru I Muşat. Pentru momentul luptei s-a propus fie o încadrare mai largă, în perioada 1374—1379²⁰, fie limitată la cursul anului 1377, admiţîndu-se chiar o legătură directă între înfruntarea de la „plonine" şi înfrîngerea armatei lituaniene care invadase Moldova în luna de­cembrie²¹.

Deosebirile atît de flagrante de păreri în ceea ce priveşte identifi­carea voievozilor români, precum şi cu datarea şi localizarea evenimen­telor aflate în conexiune cu conflictul moldo-polon, îşi au obîrşia, în cea mai mare parte, în ignorarea informaţiilor lui Jan Dlugosz, în pofida faptului că numeroasele amănunte prezente în naraţiunea sa — care de­sigur că nu sînt produsul ficţiunii cronicarului — arată că acesta nu îşi întemeia afirmaţiile pe tradiţii orale, ci pe însemnări scrise demne de încredere. Din acest motiv apreciem că trebuie acceptat fără re­zerve că expediţia poloneză s-a consumat în timpul domniei lui Ca-zimir cel Mare (1333—1370). Este greu de crezut că protectorul lui Dtugosz, cardinalul Zbigniew Olesnicki, nu ştia în vremea cărui rege fu­sese grav rănit bunicul său. Pe de altă parte, nu sînt motive să admitem ca Dtugosz ar fi atribuit, dacă nu era absolut sigur de exactitatea fap-^eior, o înfrîngere catastrofală oştilor regelui Cazimir, despre care s-a

exprimat întotdeauna cu toată consideraţia²². Intrucît între efectivele poloneze sînt menţionate trupe pi'ovenind din Rusia, anexată Coroanei în 1349, rezultă că acţiunea războinică fusese iniţiată după acest an. In ceea ce priveşte etichetarea ca inexactă a indicaţiei lui Dlugosz pri­vind datarea luptei de la „plonine" şi încercarea de a o plasa într-o perioadă ulterioară, considerăm că aceasta ignoră nu numai anumite re­latări din opera analistului cracovian, ci şi din izvoarele locale. După cum am arătat, Istoria Poloniei menţionează doi domni ai Moldovei, Ştefan şi Petru, şi un aspirant la putere, Ştefan. Voievozi cu nume iden­tice au ocupat tronul ţării doar în ultimele trei decenii ale secolului al XlV-lea — deci cînd Cazimir nu se mai afla în viaţă — perioadă în care nu este cunoscută o succesiune domnească Ştefan—Petru, ci una Pe­tru—Roman—Ştefan. Şirul domnilor din 1359 pînă la 1400 este con­semnat de vechile cronici slavo-române: Dragoş, Sas, Bogdan, Laţcu, Pe­tru, Roman, Ştefan şi Iuga²³. Celelalte izvoare păstrate — diplomatice, epigrafice, numismatice şi narative —, toate de o autenticitate neîndoiel­nică, nu permit completarea acestui şir cu nici un alt voievod, confir-mînd exacticitatea listei din letopiseţe. Documentele cancelariei locale au fost emanate numai de către Petru, Roman, Ştefan şi Iuga²⁴, iar di­plomele şi alte acte străine — ungureşti, poloneze, genoveze, papale şi ale Patriarhiei constantinopolitane — amintesc ca domni pe Bogdan, Laţcu, Petru şi Ştefan, în vreme ce lui Sas nu i se precizează calita­tea²⁵. Intr-un act din anul 1403 Alexandru cel Bun enumera printre strămoşii săi decedaţi pe Bogdan, Laţcu, Petru, Roman şi Ştefan²⁸. Les­pezile funerare ale acestor domni — în afară de aceea a lui Petru — ornate din ordinul lui Ştefan cel Mare cu sculpturi în relief, se păstrează la biserica Sf. Nicolae din Rădăuţi (fig. 58)²⁷. Descifrarea inscripţiilor de pe aversul celor mai vechi monede ale statului feudal moldovenesc îi indică drept emitenţi pe Petru şi Ştefan²⁸. Numai pomelnicul mă­năstirii Bistriţa, început în anul 1407 şi copiat în vremea lui Ştefan cel Mare, enumera printre domnii ţării, după Bogdan şi Laţcu, dar înainte de Petru, Roman, Ştefan şi Iuga, pe Costea²⁹, căruia critica istorică îi contestă însă calitatea de voievod al Moldovei. în afară de aceste izvoare, cronicile contemporane mai amintesc pe tronul Moldovei pe Bogdan³⁰ şi Petru³¹, iar într-o inscripţie de la Cetatea Albă apare numele lui Iuga³². Din succinta înşiruire de mai sus rezultă că Ştefan şi urmaşul său Petru nu pot fi inseraţi printre suveranii Ţării Moldovei de după „descălecat".

Plasarea evenimentelor legate de confruntarea moldo-polonă în perioada dintre domnia lui Bogdan şi Laţcu sau dintre domnia lui Laţcu şi Petru se loveşte şi de alte impedimente. Ni se pare greu de admis ca după dispariţia lui Bogdan regele Cazimir să fi nesocotit atît de flagrant pretenţiile angevine de suzeranitate asupra Moldovei şi să fi intervenit cu trupe pentru a-şi impune acolo propria-i stăpînire într-un moment cînd relaţiile ungaro-polone erau cordiale, mai ales că înainte de ve­nirea lui Bogdan Ungaria îşi exercitase o anumită perioadă dominaţia asupra voievodatului românesc de pe versanţii răsăriteni ai Carpaţilor şi nu numai că îşi menţinea pretenţiile asupra sa, dar şi depunea efor­turi pentru a-1 readuce în vechea situaţie. După moartea lui Cazimir III, o expediţie a magnaţilor poloni împotriva Moldovei era şi mai puţin plauzibilă întrucît tronul Poloniei revenise lui Ludovic de Anjou, de-

loc dispus să accepte o acţiune menită să lezeze interesele ungureşti. In spiritul apărării acestor interese, în perioada 1372—1379 administra­ţia Rusiei Mici a fost încredinţată de Ludovic devotatului său colabo­rator Wladislaw de Oppeln. Prin prezenţa lui Wladislaw în ţinuturile haliciene acţiunile nobilimii poloneze spre Moldova fără consimţămîn-tul său şi ai regelui erau excluse. Dacă iniţiatorul expediţiei împotriva Moldovei ar fi fost — precum s-a presupus — Wladislaw de Oppeln, grosul efectivelor sale ar fi trebuit să fie constituite din trupe prove­nind din Rusia şi nu clin Polonia Mică. De asemenea, ataşamentul „pro­vincialilor unguri" faţă de Petru ar fi nelogic. Cu totul improbabil este ca expediţia să fi avut loc în vara anului 1377, căci tocmai atunci prin­cipii lituanieni declanşaseră o acţiune de anvergură împotriva Wolhy-niei, iar disponibilităţile militare din Polonia şi Ungaria erau concen­trate spre a face faţă acestei agresiuni. Nici o interferenţă nu putea exista între campania eşuată în Ţara Şipeniţului şi expediţia lituaniană din Moldova de la sfîrşitul anului 1377. N-ar fi avut sens ca lituanienii să ridice armele împotriva unor adversari ai Poloniei, cu care în mod normal ar fi trebuit să se alieze.

Toate aceste argumente sînt de natură să dovedească imposibilita­tea ca evenimentele descrise de Jan Dlugosz şi Filippo Buonaccorsi să se fi consumat după moartea lui Bogdan. Datarea lor în 1359 nu se află, după cum s-a afirmat, în vădită contradicţie cu cronicile indigene, care pun venirea lui Dragoş în Moldova în acest an, întrucît „descălecatul" maramureşean se putea produce foarte bine în a doua parte a anului. Prin urmare, în conformitate cu datele furnizate de autorii citaţi mai sus, va trebui să acceptăm că, în perioada premergătoare venirii lui Dragoş, la răsărit de lanţul carpatic puterea a fost deţinută de Ştefan, iar după moartea sa de fiul său Petru. Urcarea pe tron a lui Petru s-a produs desigur în primele luni ale anului 1359 sau încă în cursul anului precedent, înainte ca fratele său, Ştefan, moştenitorul legitim al puterii, să fi obţinut ajutorul oştilor polone.

Opera instruitului cronicar polon atestă deci forme superioare de organizare politică încă înainte de momentul „descălecatului". Această realitate nu are nimic surprinzător, căci mai sînt şi alte indicii asupra existenţei la răsărit de Carpaţii Orientali a unor formaţiuni prestatale anterioare marii invazii mongole. Din aceeaşi lucrare rezultă că în fruntea ţării se afla un voievod, a cărui funcţie căpătase un caracter ereditar. Efectivele militare de care dispunea voievodul erau destul de puţin numeroase pentru a înfrunta în loc deschis o armată inamică de nivel mediu. Folosirea condiţiilor naturale din ţară, îndeosebi cele oferite de ţinuturile muntoase şi deluroase împădurite reprezenta un avantaj substanţial pentru cetele locale în disputele cu agresorii. Fără prezenţa creaţiilor indigene de factură statală ar fi de neconceput reali­zările organizatorice ale „descălecătorilor" maramureşeni măcar şi pen­tru motivul că efectivele celor veniţi de peste munţi erau reduse.

Asupra uneia din fazele hotărîtoare ale procesului de constituire a statului moldovenesc de-sine-stătător — cea a intervenţiei „descălecă­torilor" maramureşeni — cronicile interne nu ne relevă decît date ex­trem, de succinte, transmise uneori într-o formă legendară, ceea ce limi­tează posibilităţile de a stabili cursul exact al evenimentelor. Faptul ^real al venirii lui Dragoş din Maramureş este prezentat de tradiţia is-

torică într-un înveliş mitic, amplificat şi diversificat în mod constant de la primele letopiseţe slavo-române pînă la cronicile scrise în limba na­ţională.