Secolele XI-XIV

Letopiseţul anonim al Moldovei (cunoscut mai demult sub denumi­rea improprie de Letopiseţul de la Bistriţa) relatează „descălecatul'¹ lui Dragoş în mod lapidar: „în anul 6867 (= 1359) a venit Dragoş voievod din Ţara Ungurească, din Maramureş, după un bour, la vînătoare, şi a domnit 2 ani" (fi rt-fc-r© X' Qcog3 npi'HAE AP^roiiu B^boa-^{1 w}t ^'rwpcKOH scmah, cot AldpdA\8 pKiuu, 3a t8poa\ Ha aok h rucnoACTKOKd k A-kT)³³. într-o ma­nieră aproape identică, cu neînsemnate deosebiri de grafie, consemnează acest eveniment Letopiseţul de la Putna nr. I (cu titlul original Poves­tire pe scurt despre domnii Moldovei), Letopiseţul de la Putna nr. II (avînd în original acelaşi titlu), precum şi în Cronica sîrbo-moldoveneas-că, scrisă în prima jumătate a secolului al XVI-lea³⁴. La fel ca şi Leto­piseţul anonim al Moldovei, cele două letopiseţe de la mănăstirea Putna se păstrează în manuscrise din secolul al XVI-lea, copiate după versiuni ce derivă dintr-un letopiseţ oficial al Moldovei, astăzi pierdut, alcătuit din iniţiativa cercurilor de la curtea lui Ştefan cel Mare, care se consi­deră că reprezintă prototipul comun al vechilor cronici slavo-române³⁵. Cronica moldo-polonă, redactată în limba polonă în al treilea sfert al secolului al XVI-lea pe baza analelor interne, acordă evenimentului în discuţie, plasat de această dată în anul 1352, un spaţiu ceva mai amplu: „Cu voia lui Dumnezeu, cel dintîi voievod, Dragoş, a venit ca vînător din Ţara Ungurească, din oraşul şi de la rîul Omaramuruş, la vînătoare după un bour, pe care 1-a ucis pe acel rîu, Moldova. Şi acolo s-a veselit cu panii săi. I-a plăcut acolo această ţară şi a rămas într-însa şi a colo­nizat ţara cu acei români ungureni şi a fost domn doi ani"³⁶. Mai multe amănunte în legătură cu venirea lui Dragoş în Moldova întîlnim în Cro­nica moldo-rusă, alcătuită în cursul secolului al XVI-lea şi păstrată în numeroase copii din secolele XVI—XVII (11 depistate pînă în prezent), inserate în manuscrise ale unor cronici şi liste de demnitari laici şi ecle­ziastici. Pasajele despre „descălecat" sînt precedate de relatările cu iz legendar despre Roman şi Vlahata, eroii eponimi ai românilor, şi despre participarea „romanilor vechi" la luptele craiului Vladislav al Unga­riei împotriva tătarilor. Dragoş este considerat unul dintre „romanii" cărora craiul le-a acordat teritorii în Maramureş, de unde „a pornit cu drujina lui la vînătoare de fiare". Urmărind un bour, el a trecut munţii — numiţi de cronicar „pianine" (n/Uhhhki), într-un mod asemănător ca şi Dlugosz — şi a ajuns în şes, unde animalul hăituit a fost omorît. Impresionaţi de „frumuseţea ţării" şi de bogăţia ei în ape, cei din ceata lui Dragoş au hotărît „într-un singur gînd" să se stabilească în regiu­nile unde fuseseră purtaţi de întîmplare. Cu permisiunea craiului Vla­dislav, însoţitorii lui Dragoş s-au mutat împreună cu familiile dincolo de munţi, alegîndu-1 pe conducătorul lor voievod³⁷. Legenda vînării bourului a cîştigat în decursul timpului elemente noi, menite să explice numele ţării şi cîteva toponime şi hidronime de la est de Carpaţii Orien­tali. Totodată, relatarea venirii lui Dragoş de peste munţi este un prilej de a se evoca originea latină a românilor, credinţa lor ortodoxă, aportul lor la izgonirea tătarilor, caracterul legitim al „descălecării" etc. Toate aceste elemente sînt înregistrate în secolele XVII—XVIII de însemnă-

298

rile de călătorie ale misionarului Marco Bandini, de cronicile în limba naţională, începînd cu cea a lui Grigore Ureche, adnotată de Misail Că­lugărul şi Simion Dascălul, şi continuînd cu cele ale lui Miron şi Nicolae SCostin, precum şi de Descripţia Moldavie a lui Dimitrie Cantemir³⁸, Spre deosebire de celelalte lucrări, în însemnările lui Bandini urmări­rea bourului este pusă pe seama a trei fraţi „italieni", Domucus, Volcha si Dragus, urmaşi ai romanilor colonizaţi de Traian în Transilvania. Volcha, al cărui nume aminteşte de acela al poporului său, ar fi fost ales voievod în ţinutul din preajma rîului Moldova, extins în decursul

timpului³⁹.

Cronicarii şi cărturarii moldoveni au crezut că stema de stat a Moldovei, cu imaginea unui cap de bour văzut din faţă, a fost adoptată în amintirea răpunerii bourului de către Dragoş⁴⁰. Părerea nu a fost împărtăşită de reprezentanţii istoriografiei moderne, potrivit cărora lu­crurile s-au petrecut invers; legenda vînătorii ar fi fost creată pentru a explica alegerea capului de bour drept însemn oficial al ţării, avînd prin urmare caracterul unei legende etiologice⁴¹. Invocîndu-se studiile specialiştilor în istoria religiilor, s-a obiectat pe bună dreptate că apa­riţia mitului în discuţie a precedat pe aceea a stemei⁴². Dacă tema mi­tică propriu-zisă datează din timpuri imemoriale, racordarea sa la eve­nimentele istorice legate de întemeierea statului moldovenesc de-sine-stătător, prin împrumutarea anumitor elemente reale — personaje au­tentice, cadru geografic precis — a fost ulterioară alegerii blazonului ţârii. Precizarea momentului în care s-a ajuns la emblema statală a Moldovei şi stabilirea originii sale a provocat dispute în rîndul istori­cilor. Din nefericire, mărturiile heraldice păstrate nu au permis în­depărtarea prea mult de sfera supoziţiilor. Figurările cele mai vechi ale stemei cu capul ele bour sînt oferite de emisiunile monetare şi de un sigiliu din vremea domniei iui Petru I Muşat, dar nimeni nu se îndo­ieşte de vechimea mai mare a stemei respective.

Capul de bour ca însemn heraldic nu reprezintă o apariţie izolată, acesta întîlnindu-se în perioada medievală în diferite blazoane nobiliare, municipale şi statale din Polonia, Germania, Suedia, Serbia şi Mara­mureş⁴³. De asemenea, din inventarul funerar al unor morminte din necropolele din secolele XIV—XVI de la Turnu Severin (jud. Mehe­dinţi) şi Guruieni (corn. Măgura, jud. Teleorman) provin două inele sigilare din argint avînd gravată pe disc imaginea capului de bour⁴⁴. In ceea ce priveşte adoptarea sa la est de Carpaţi, se consideră că prepon­derentă a fost fie influenţa maramureşeană⁴⁵, fie cea poloneză⁴¹'. Simili­tudinea între reprezentarea stemei Moldovei şi cea a oraşului mara­mureşean Sighet — remarcată încă de Miron Costin⁴⁷ — şi faptul că descălecătorii coborau din Ţara Maramureşului pledează credem spre ipoteza că cei care au stabilit însemnele heraldice ale Moldovei s-au inspirat din reprezentările de acelaşi fel de peste munţi, dacă nu cumva un blazon personal nu a devenit şi emblemă a voievodatului. în pe­rioada anterioară domniei lui Petru I, legăturile românilor din regiu­nile carpato-nistriene cu Polonia erau destul de palide şi este mai pu­ţin probabil să se fi produs o influenţă a heraldicii acelei ţări. Potrivit unui alt punct de vedere, geneza emblemei Ţării Moldovei s-ar explica prin înrîurirea directă a stemei oraşului Baia, constînd din imaginea unui cerb cu o cruce între coarne, înscris într-un cadru trilobat. Această

reprezentare evocă legenda Sf. Hubert, avînd vădite asemănări cu epi­sodul urmăririi bourului de către Dragoş^4S.

La fel de dificilă este problema de a se stabili dacă adoptarea capu­lui de bour ca blazon statal s-a produs din iniţiativa lui Dragoş⁴⁹ sau chiar a unui voievod local anterior⁵¹. întrucît folosirea însemnelor he­raldice corespunde unui anumit nivel de organizare feudală şi se leagă de anumite practici ale societăţii occidentale, iar comunităţile locale de la răsărit de lanţul carpatic se aflau în prima jumătate a secolului al XlV-lea într-o etapă cînd relaţiile de natură feudală erau incomplet cristalizate, nu credem în obligativitatea existenţei însemnelor respective încă de pe atunci. Totuşi, apariţia lor înainte de „descălecat" nu poate fi exclusă total. S-a susţinut că, în eventualitatea că Dragoş ar fi impus stema în discuţie, ea ar fi fost schimbată după înlăturarea urmaşilor săi de către Bogdan⁵². Acest argument nu se poate lua în consideraţie pen­tru a se contesta posibilitatea aportului lui Dragoş la reţinerea capului de bour ca stemă voievodală, întrucît, după cum s-a constatat şi în se­colele următoare, însemnele ţării rămîneau aceleaşi indiferent de succe­siunea dinastiilor. Pe de altă parte, dacă Dragoş, Sas şi Bogdan ar fi posedat la urcarea pe tron un blazon personal sau familial diferit de acela al voievodatului — cum au avut urmaşii lor⁵³ — s-ar putea în­tr-adevăr trage concluzia că nu lor li se datorează însuşirea cunoscutei embleme heraldice a Moldovei. Cum însă ne aflăm în imposibilitatea de a şti acest lucru, sîntem nevoiţi să recunoaştem că în privinţa sta­bilirii momentului introducerii capului de bour ca stemă de stat adhuc sub indice lis est.

Legenda urmăririi bourului se integrează în tema „vînătorii rituale", cu o origine foarte îndepărtată, pierdută în negura vremurilor, făcînd parte din şirul miturilor referitoare la geneza unui neam, oraş sau stat, întâlnite la numeroase popoare europene şi asiatice. în diverse părţi aie globului sînt răspîndite multiple variante ale temei menţionate, avînd ca subiect central vînarea diferitelor animale — cerbi, căprioare, urşi, lupi etc. — de un erou sau de cete înarmate de vînători. In alte cazuri, respectivele animale sălbatice călăuzesc grupuri umane spre locuri ne­cunoscute, unde se întemeiază localităţi importante sau au loc alte eve­nimente de seamă³⁴. Anumite asemănări cu legenda strămoşilor eponimi ai hunilor şi maghiarilor, Hunor şi Magor⁵⁵, au servit drept argument pentru a se admite înrîurirea directă a mitologiei ungare asupra nara­ţiunii despre Dragoş⁵⁶. Sesizînd lipsa de similitudine între tradiţia româ­nească şi cea ungurească sub raport structural, Mircea Eliade a exclus posibilitatea transpunerii versiunii maghiare. Potrivit acesteia din urmă, animalul hăituit — cerbul — dispare în mod miraculos după ce îi con­duce pe urmăritori într-un ţinut propice traiului; în schimb, după ver­siunea moldovenească, bourul cade răpus de vînători. Concluzia repu­tatului investigator ai istoriei religiilor este că motivul vînătorii rituale a bourului are o sorginte autohtonă, fiind o supravieţuire a riturilor şi miturilor ancestrale, comune atît zonei carpatice, cit şi lumii orientale şi mediteraneene⁵⁷. Numai variantele tîrzii ale legendei lui Dragoş, re­adaptate şi completate din raţiuni etimologice, confesionale sau politice, poartă uneori amprenta influenţiei tradiţiei folclorice maghiare despre cucerirea Pannoniei şi Transilvaniei, căci conferă procesului de înteme­iere a Moldovei imaginea unui fenomen de transfer al populaţiei în-

tr-un ţinut nelocuit, ceea ce, evident, nu corespunde nici pe departe rea­lităţii⁵^. In schimb, fondul primar al povestirii cu iz fabulos despre ur­mărirea bourului de Dragoş şi ceata sa prezintă vădite tangenţe cu le­genda privind întemeierea aşezării de la Kameneţ Podolsk. Potrivit unei cronici ruso-lituaniene, după victoria împotriva mongolilor, cnejii Alexandru, Constantin, Iurii şi Feodor Koriatovici ar fi întreprins o vînătoare de-a lungul văii rîului Smotrici, în apropierea punctului său de vărsare în Nistru, omorînd mulţi zimbri, elani, căprioare şi iepe săl­batice. Pe locul unde au recoltat o atît de bogată pradă cinegetică, cei patru fraţi ar fi ridicat cetatea şi oraşul Kameneţ Podolsk, situat în apropierea Hotinului⁵⁹. O legendă asemănătoare, avînd drept erou pe cneazul lituanian Gedimin, este legată de întemeierea cetăţii oraşului Wilno, pe locul unde a fost vînat un zimbru⁶⁰. Deşi Lituania păgînă era mai îndepărtată de aria civilizaţiei mediteraneene, cultul bourului s-a bu­curat acolo de multă trecere. Avem în vedere nu numai conservarea temei „vînătorii rituale", ci şi practicarea pînă în secolul al XlV-lea a jertfirii rituale a bourului. Despre o asemenea practică ancestrală vorbeşte mi­noritul Ioan, referindu-se la luptele din Wolhynia purtate în anul 1352⁶¹. Dispunem, prin urmare, de mai multe dovezi ale persistenţei motivu­lui „vînătorii rituale" pînă în perioada medievală în zona limitrofă spa­ţiului carpato-dunărean. Faţă de forma sa primitivă, motivul a beneficiat de completări cu elemente preluate din realităţile de ordin istorico-geografic. O anumită înrîurire în ceea ce priveşte unele aspecte „pro­fane" între variantele mitului nu este deloc exclusă, dată fiind simili­tudinea lor evidentă, vecinătatea Moldovei cu Podolia şi Lituania, pre­cum şi legăturile îndelungate dintre populaţiile regiunilor amintite. Mai dificil este de precizat sensul în care s-a produs această înrîurire.

Valoarea istorică a tradiţiei asupra „descălecatului'" lui Dragoş, acreditată de letopiseţele slavo-române şi acceptată cu exaltare de cro­nicarii moldoveni şi de istoriografia romantică, fără o verificare a va­lidităţii ei, a fost primită cu anumită reţinere şi chiar cenzurată de unii reprezentanţi ai şcolii critice de la sfîrşitul secolului trecut şi din secolul nostru. Pe linia „demitizării" tradiţiei populare s-a încercat disocierea sîmburelui istoric al legendei de învelişul ei legendar repudiabil⁶².

Faptele reale transfigurate în naraţiunea „descălecatului" constau din venirea lui Dragoş şi a însoţitorilor săi în Moldova, preluarea puterii şi adoptarea unor măsuri privind organizarea administrativă a statului. Pe bună dreptate aprecia Dimitrie Onciul că „nici un mit în istorie nu este fără miez istoric'"⁶³. Ipoteza că Dragoş şi Sas au fost simpli coman­danţi ele oaste în slujba Angevinilor şi excluderea lor din rîndurile voie­vozilor Moldovei este inacceptabilă, argumentele invocate pierzîndu-se într-im labirint de construcţii speculative⁶⁴. Neinserarea lor între domnii menţionaţi în actul din 7 ianuarie 1403 şi în pomelnicul de la Bistriţa este firească, dat fiind atitudinea politică a Drăgoşeştilor, net opusă faţă de cea adoptată de Bogdan, care i-a înlăturat dealtfel de ia tron. Fără îndoială că atunci cînd s-au redactat izvoarele citate, aceste evenimente erau încă vii în amintirea contemporanilor lui Alexandru cel Bun, care, numărîndu-se desigur printre descendenţii familiei lui Bogdan, nu ţinea să recunoască în mod oficial legalitatea ocupării demnităţii de domn de adversarii strămoşului său. Pe de altă parte, ar fi cu totul neverosimil ca tradiţia folcloristică să fi ţesut în jurul persoanei lui Dragoş atîtea

legende fără ca acesta să nu fi fost pregnant implicat în modificarea structurilor politice din Moldova. Un asemenea interes din partea lite­raturii şi iconografiei populare nu putea fi acordat unui simplu condu­cător militar şi demnitar regal. Mai hazardată şi cu totul lipsită de te­meiuri ştiinţifice este încercarea de a stabili o conexiune nemijlocită ţntre traversarea munţilor de către Dragoş şi pătrunderea unui pretins ultim val al migraţiei scandinave⁰³.

Publicarea grupată a diplomelor medievale maramureşene a făcut posibilă identificarea lui Dragoş „descălecătorul" cu un omonim al său originar din Bedeu⁶⁶. Anterior s-a comis deseori confuzia între „des­călecătorul" Moldovei şi un alt Dragoş, fiul lui Giula din satul Giuleşti, ceea ce a avut ca efect interpretarea şi datarea eronată a unor eveni­mente. In mod surprinzător această confuzie a persistat şi în istoriografia mai recentă⁶⁷. Dragoş din Giuleşti nu poate fi identificat cu Dragoş „des­călecătorul" între altele pentru motivul că după supunerea românilor moldoveni, la care şi-a adus personal contribuţia, el n-a rămas în Mol­dova, ci s-a reîntors de îndată în Maramureş. în primăvara anului 1360 regele îi dăruia lui şi fiilor săi, Giula (=Giulea?) şi Lad ( = Vlad?), şase sate de pe valea Marei⁶⁸, danie confirmată ulterior în 1368⁶⁹. Dome­niile întărite lui Dragoş din Giuleşti şi familiei sale se aflau numai pe cursul superior şi mijlociu al Marei. în schimb, după izgonirea din Mol­dova, Bale şi rudele sale — deci descendenţii lui Dragoş din Bedeu — au acaparat numeroase sate maramureşene, inclusiv cele din jurul Be-deului, care a rămas însă urmaşilor lui Drag.

Unica menţiune documentară contemporană a lui Dragoş din Bedeu este conţinută de o diplomă din ultimele zile ale anului 1336, prin care eapitlul din Agria stabilea la porunca lui Carol Robert hotărnicia po­sesiunii Bedeu fraţilor Drag şi Dragoş⁷⁰. Redactorul documentului îi numeşte pe cei doi „servitori ai regelui", ceea ce arată ataşamentul lor faţă de politica curţii. Bedeul, situat pe dreapta Tisei, în apropierea confluenţei sale cu Tarasul, făcea parte din cnezatul de vale al Cîmpu-iunguiui, fiind în stăpînirea celor doi fraţi încă înainte de emiterea ac­tului amintit. Familia lui Dragoş reuşise să-şi cîştige prin diferite ser­vicii încrederea suveranilor angevini. într-un document din anul 1355 se apreciază că Drag din Bedeu (comite Drag, olaco de Bedeuhaza) era om devotat regelui (homine eiusdem domini regis)¹¹, motiv pentru care probabil i s; atribuise înalta demnitate de comite. Drag era desigur mai în vîrstă decît fratele său Dragoş, întrucît în diploma din 1336 este amintit primul.

Despre Dragoş (Dragissa sau Dragoie) există o interesantă referire in cronica raguzanului Luccari — terminată în 1601 şi tipărită pentru prima dată patru ani mai tîrziu la Veneţia — unde viitorul voievod este desemnat ca barone di Ust (=Hust), cittă in Transilvania¹². După cum se ştie, Giacomo Luccari a utilizat pentru lucrarea sa o cronică slavă compusă în Moldova. întrucît nici una din versiunile păstrate ale le­topiseţului oficial întocmit în a doua jumătate a secolului al XV-lea nu conţine o astfel de ştire, se poate presupune că autorul originar de pe coasta Dalmaţiei fie că a beneficiat de un alt izvor, astăzi pierdut, fie că informaţia sa a fost plăsmuită. Eventuala învestire a lui Dragoş cu atribuţii militare la Hust nu ar fi neverosimilă, Hustul fiind unul din

oraşele importante din partea vestică a Maramureşului, unde pe la mij­locul secolului al XlV-lea fusese ridicată o cetate regală, atestată do­cumentar încă din anul 1351. La sfîrşitul secolului al XlV-iea oraşul a fost dăruit pentru o anumită perioadă urmaşilor lui Dragoş⁷³. Dat fiind imposibilitatea verificării veridicităţii datelor comunicate de Luccari, problema relaţiei dintre Dragoş şi Hust rămîne neelucidată. Oricum, chiar în eventualitatea autenticităţii informaţiei cărturarului din Ra-guza, ea nu oferă justificarea aprecierii că Dragoş ar fi avut calitatea de castelan de Hust şi comite de Maramureş⁷⁴. De asemenea, din nici un izvor nu rezultă că, înainte de a pleca în Moldova, Dragoş ar fi fost, aşa cum s-a afirmat⁷³, voievod al Ţării Maramureşului.

Vechile cronici slavo-române sînt unanime în a fixa momentul ve­nirii Iui Dragoş din Maramureş în Moldova în anul 1359⁷⁰. Numai Cr\>-nica moldo-polonă pune „descălecatul" în 1352,⁷⁷ deosebire considerată de unii istorici ca datorîndu-se încercării traducătorului polon ele a stabili o concordanţă între anumite repere cronologice precise şi suma anilor de domnie a primilor opt voievozi⁷⁸. In realitate nu a fost vorba de o recalculare a anilor, ci de greşelile de transcriere ale copistului, care pe drept cuvînt poate fi suspectat ele neglijenţă, căci indică eronat şi numărul anilor de domnie ai unor voievozi: cîte 8 pentru Petru şi Ro­man şi 38 pentru Alexandru cel Bun (!), cifre aflate în vădit dezacord cu cele consemnate de alte izvoare. Probabil tot unei erori de copiere se datorează indicarea anului 1358 ca dată a stabilirii lui Dragoş în Moldova în cronica lui Luccari. Toate cronicile vechi atribuie doi ani de domnie pentru Dragoş şi patru pentru urmaşul său Sas.

Cu puţine excepţii⁷⁹, istoricii de astăzi nu acordă credit informa­ţiilor cronicăreşti în privinţa datei „descălecatului" lui Dragoş şi a du­ratei şederii sale pe tron, în primul rînd pentru motivul că suma ani­lor de domnie a voievozilor de pînă la Alexandru cil Bun — oscilînd de la izvor la izvor: 44 în Letopiseţul anonim al Moldovei, 46 în Leto­piseţul de la Putna nr. I şi // şi 48 în Cronica moldo-rusă şi în letopise­ţul lui Grigore Ureche — depăşeşte cifra anilor scurşi de la produ­cerea „descălecatului" pînă în momentul suirii sale pe tron, adică din intervalul 1359—1400. Se remarcă însă că, dacă în privinţa anului „descălecatului" în cronici există unitate de vederi aproape unanimă, în ceea ce priveşte numărul anilor de domnie ai unor voievozi — mai ales cei ai lui Bogdan şi Petru Muşat — apar deosebiri a căror origine se află probabil în retranscrierea incorectă a manuscriselor. Fiind în­tocmite cu peste un secol după epoca lui Dragoş, îndeosebi pe baza tradiţiei orale şi eventual utilizîndu-se însemnările lapidare din po-melnicile mănăstirilor, vechile cronici moldoveneşti nu indică precis durata stăpînirii fiecărui voievod în luni şi zile; cifrele desemnîrsd perioada de domnie au fost rotunjite. Prin aceasta cifra globală a ani­lor de stăpînire a primilor domni a ajuns să fie mai mare decît cea reală, de unde s-a putut ivi, în unele cazuri, şi neconcordanţa sem­nalată mai sus. în condiţiile în care, în primele decenii de fiinţă a sta­tului feudal moldovenesc nu se constituise încă o cancelarie internă riguros organizată, menită să înregistreze cu exactitate toate eveni­mentele politice majore, numărul anilor de domnie specificaţi în leto­piseţe pentru primii opt voievozi nu poate fi luat în consideraţie decît mai mult cu caracter orientativ şi nu ca date absolut certe. Cu toate

1 acestea, între datele consemnate în cronici şi cele reale nu au existat Vdeosebiri mari. Verificarea mai exactă a veridicităţii cifrelor indicate \le autorii letopiseţelor este posibilă numai pentru ultimii trei domni Hi Moldovei de ia sfîrşitul secolului al XlV-lea: Roman, Ştefan şi Iuga. In comparaţie cu cifrele rezultate din cercetarea surselor diplomatice, qroarea comisă de letopiseţele slavo-române nu este mai mare de un 4n şi cîteva luni — în plus sau în minus ■— pentru fiecare din cei trei yoievozi⁸⁰. In afară de aceasta, observăm că menţiunile înregistrate de alte izvoare documentare despre Bogdan, Laţcu şi Petru nu vin în con­tradicţie cu precizările cronicilor privind durata stăpînirii domnilor amintiţi. Rezultă că, în pofida rotunjirii cifrei care indică perioada şe­derii voievozilor la cîrma statului, această cifră era apropiată de cea autentică. Dacă admitem că anul încheierii domniei unui voievod, co­mun şi pentru urcarea pe tron a succesorului său, a fost adunat la ambii domni, suma totală a anilor de domnie din perioada anterioară lui Ale­xandru cel Bun s-ar reduce cu 4, fiind deci foarte apropiată de 41, cifră rezultînd din diferenţa dintre 1400 şi 1359.

In literatura istorică din ultimele decenii tinde să se acrediteze tot mai mult ideea că anul 1359, transmis de cronici ca dată a „descă­lecatului- lui Dragoş, ar reprezenta de fapt anul stabilirii lui Bogdan în Moldova şi al înlăturării dominaţiei maghiare, în vreme ce trecerea lui Dragoş la răsărit de Carpaţi s-ar situa într-o perioadă anterioară. Potrivit opiniei unor specialişti, întemeierea statului sau „mărcii" lui Dragoş ar fi avut loc ca urmare directă a biruinţei repurtate de Andrei Lâckfi împotriva mongolilor⁸¹. în ceea ce ne priveşte, nu putem accepta o astfel de teză din mai multe motive. In cazul cînd în urma expedi­ţiilor conduse de corniţele secuilor s-ar fi luat în stăpînire spaţiul est-carpatic, este greu de admis că lipsa de discernămînt a cronicarilor contemporani în legătură cu evaluarea rezultatelor campaniei ar fi mers atît de departe încît să jubileze pentru bogăţia prăzilor captu­rate, dar, în schimb, să ignore cuceririle teritoriale. Pe de altă parte, chiar dacă nu respingem de plano posibilitatea participării lui Dragoş Ia expediţiile antimongole din 1345—1346, observăm că nici un izvor nu conţine vreo informaţie din care să rezulte stabilirea sa în Moldova în fruntea unei formaţiuni politice imediat după evenimentele în dis­cuţie. Intrucît letopiseţele slavo-române nu-i acordă lui Dragoş decît doi ani de domnie, iar lui Sas patru ani — şi, aşa cum am arătat, avem toate motivele să credem că aceste cifre nu sînt departe de cele rea­le — iar despre Bogdan se ştie precis că a preluat puterea cu puţin timp înainte de anul 1365, rezultă că şi începutul domniei lui Dragoş trebuie situat la o dată apropiată de acest an.

De o adeziune şi mai largă în rîndul istoricilor s-a bucurat părerea că trecerea lui Dragoş în Moldova s-ar fi produs, aşa cum indică Cro­nica moldo-rusă, în anul 1352⁸². Autoritatea ştiinţifică a lui Dimitrie Onciul şi Constantin C. Giurescu a contribuit substanţial la impunerea acestui punct de vedere. La datarea menţionată s-a ajuns scăzîndu-se din 1400 suma anilor de domnie a primilor opt voievozi consemnată în Cronica moldo-rusă şi în letopiseţul vornicului Ureche. în legătură cu această sumă, reamintim dezacordul constatat între cronica citată mai sus şi celelalte letopiseţe slavo-române. Neconcordanţa provine din in­dicarea unui număr diferit de ani pentru domnia lui Bogdan (patru în