Secolele XI-XIV

1. RAPORTURILE POLITICE LA NORDUL DUNĂRII DE JOS LA MIJLOCUL SECOLULUI AL XIV-LEA

Dintre evenimentele politice cu repercutare directă şi pregnantă asupra cadrului general de evoluţie a societăţii româneşti în momentul premergător realizării formelor, superioare de organizare statală la răsă­rit de arcul carpatic, de cea mai mare însemnătate au fost cele consu­mate în vecinătatea nordică a Moldovei, în cnezatul rusesc Halici—Wol-hynia. La aceste evenimente au fost implicate în mod activ Hoarda de Aur, Polonia, Ungaria şi Lituania, adică cîteva din statele cele mai pu­ternice din răsăritul şi centrul continentului. în primele patru decenii ale secolului al XlV-lea Rusia de sud-vest traversa o perioadă de criză acută, pe fondul fărîmiţării feudale şi a slăbirii autorităţii centrale, situaţie de care ţările învecinate au căutat să profite amestecîndu-se în problemele in­terne ale cnezatului, încercînd să-i smulgă anumite teritorii ori chiar să-1 anexeze în întregime. Interesele divergente ale statelor cu hotare comune cu Haliciul şi Wolhynia, alimentate de stări conflictuale mai vechi, au degenerat în lupte acerbe pentru extinderea zonelor stăpînite în detrimentul adversarilor¹. Focarul de război, întreţinut la cote con­stante vreme de mai multe decenii, a afectat deseori nemijlocit şi re­giunile de la răsărit de Carpaţii Orientali, întrucît teatrul operaţiunilor a cunoscut frecvente deplasări, în funcţie de obiectivele politice şi stra­tegice urmărite de părţile beligerante.

încordarea extremă a situaţiei din Rusia Mică (Russia Minor, Mixpot 'Pwcrla) sau Rusia Roşie — cum mai era denumită Rusia de sud-vest în secolul al XlV-lea — s-a declanşat în aprilie 1340, odată cu in­vadarea ei de către armatele lui Cazimir III, în urma asasinării cneazu­lui Boleslav de Mazovia (Iurii—George potrivit numelui adoptat după trecerea la ortodoxism). In concordanţă cu dreptul feudal, regele Polo­niei a revendicat moştenirea asupra tronului halician, întemeindu-şi pre­tenţiile pe legăturile dinastice de rudenie: între descendenţii săi se nu­mărau prinţese din casa cnezială a Haliciului. Ocuparea Haliciului şi Wolhyniei reprezenta şi o măsură de a stăvili atacurile mongole îndrep­tate împotriva Poloniei prin acest cnezat, expediţii pe care principii ruşi nu numai că erau incapabili de a le opri, dar le şi susţineau uneori prin participarea propriilor efective militare. Un astfel de atac avusese loc chiar la începutul anului 1340: Anno Domini MCCCXL-o die XI. Febr. cum Tartari intrassent regnuvx Poloniae, et ob hoc Rex et totum Regnura Hungarie turbaretur².

Acţiunea lui Cazimir III din aprilie, repetată cu forţe sporite în iu­nie, a provocat o reacţie energică din partea adversarilor săi. O parte din boierimea locală sprijinea pe cneazul lituanian Lubart (Liubartas),

17 — Moldova în secolele XI—XIV.

258

care avînd ca soţie o prinţesă wolhyniană, se considera îndreptăţit să emită pretenţii teritoriale asupra unor domenii din sud-vestul Rusiei. La solicitarea' feudalilor ruşi s-a produs o viguroasă intervenţie a mon­golilor, care, împreună cu forţele interne, au alungat armatele lui Ca-zimir 'iar apoi au invadat sudul Poloniei cum infinita multitudine, de-termi'nînd pe „regele Cracoviei" să apeleze la ajutorul ungurilor şi al cavalerilor teutoni³. Alertat de prezumtivele consecinţe ale invaziei, papa Benedict XII a cerut organizarea unei cruciade împotriva mongo­lilor si ,.necredincioşilor"⁴, termen care în acest caz era aplicat ruteni­lor şi' eventual, lituanienilor. Totodată, înaltul pontif s-a adresat hanu­lui Ozbăg cu solicitarea de a dispune încetarea acţiunilor militare împo­triva Poloniei şi Ungariei⁵. Intrucît Haliciul era tributar Hoardei, mon­golii aveau desigur temeri că prin anexarea sa la Polonia vor fi frustraţi de o sursă importantă de venituri. Unele izvoare contemporane pun in­vazia mongolă pe seama foametei ce ar fi afectat crunt teritoriile lor. Se pare că această calamitate a fost cauzată, cel puţin în parte, de ra­vagiile provocate de lăcuste, care din Orient au trecut spre Europa Cen­trală şi Italia⁶, neocolind desigur regiunile româneşti. Potrivit informaţiei transmise de un reprezentant al Ordinului dominican, din cauza lipsei de hrană o parte a mongolilor ar fi încercat să se stabilească în vecină­tatea Dunării: terra Christianorum ultra Danubium incolere voluerunt'''. Ştirea este confirmată şi de documentata cronică a franciscanului Ioan de Winterthur: Terminos regis Ungarie ex utraque parte Danubii longe lateque occupaverunt⁸. Nu este exclus ca între aceste evenimente şi pre­gătirile mongolilor de a invada Imperiul bizantin în anul 1341⁹ să fi existat o anumită legătură. In schimb, dacă admitem producerea anu­mitor perturbaţii în cadrul Hoardei datorită efectelor dezastruoase ale foametei, nu putem fi însă de acord cu aprecierea că acest flagel ar fi constituit singurul motiv al intervenţiei mongole în Rusia, Polonia şi Ungaria.

încă înainte de angajarea disputelor din Rusia de sud-vest, între statele interesate în acapararea ei s-a creat un sistem de alianţe, cu ur­mări importante şi pentru evenimentele ulterioare din Moldova. Astfel, între regele Carol Robert al Ungariei şi Cazimir III al Poloniei interve­nise un acord potrivit căruia suveranul polonez se obliga ca, în cazul în care va fi lipsit de urmaşi de sex bărbătesc, să asigure succesiunea unuia din fiii lui Carol la tronul Poloniei¹⁰. Această înţelegere a determinat pe Angevini să susţină pretenţiile Poloniei asupra cnezatului Halici—Wol-hynia, cu toate că şi ei revendicau suzeranitatea acestor ţinuturi, care nominal figurau de peste un secol în titulatura regilor Ungariei. Alianţei dintre cele două state catolice i s-a opus o coaliţie formată din Lituania ^şi .hoarda de Aur, deşi obiectivele urmărite de ele nu se identificau în privinţa Rusiei de sud-vest, lituanienii urmărind anexarea sa, iar mon­golii menţinerea ei în stare tributară.

Cele două grupări rivale au venit în contradicţie şi în privinţa in­tereselor din Moldova, unde Ungaria dorea să înlăture poziţiile Hoardei.

Tâ r ^Vren?^{ea lui Car}°l Robert încercările Ungariei de a se infiltra la

est de Carpaţi au fost mai timide, poate şi ca urmare a gravului insucces

înregistrat în tentativa de a-i supune pe românii din Muntenia, Ludovic

^e Anjou, urcat pe tron în vara anului 1342, declanşează o politică

xpansionistă de mare anvergură, în planurile sale spaţiul extracarpatic

deţinînd un loc de prim rang. Semnificativ pentru atenţia acordată aces­tor regiuni este că prima sa acţiune externă importantă a fost îndreptată împotriva Ţării Româneşti. Cronicarul oficial al regelui pretinde că voievodul acestei ţări ar fi recunoscut cu prilejul respectiv suzeranita­tea monarhului angevin¹¹. în schimb, datele din diplomele acordate de Ludovic I sînt în vădit dezacord cu această informaţie. Episcopul de Ora­dea fusese trimis de mai multe ori la Nicolae-Alexandru pentru a ne­gocia „pacea şi prietenia" între cele două ţări¹², iar în 1359 — an în care sinodul patriarhiei constantinopolitane îl califica drept „mare voievod şi singur stăpînitor al întregii Ungrovlahii" (Msyaţ Po'ipoSac; xal au0£vT7)<; 7:âc7]ţOuYYpoP?.ayJaţ)¹³— într-un document oficial unguresc se recunoştea că domnul Ţării Româneşti nu consimţise să-1 accepte ca suzeran pe regele angevin: Alexander Bazarade, wajuoda Transalpinus, nos pro domino naturali recognoscere renuebat¹⁴. O acuzaţie similară i se aducea voievo­dului român într-o diplomă din anul 1365¹⁵, cînd acesta nu mai era în viaţă. Conţinutul izvoarelor diplomatice relevă realitatea că la mijlocul secolului al XlV-lea Ţara Românească îşi menţinuse independenţa si că o acceptare formală a vasalităţii faţă de Ungaria nu se produsese decît pentru scurtă vreme, în scopul depăşirii unor momente de mare încor­dare în relaţiile dintre cele două ţări.

încă în perioada cînd Cazimir III se afla cu armatele în Rusia Mică, cu intenţia de a o alipi regatului său, o parte a boierimii locale a consi­derat că pentru preîntâmpinarea altor tentative expansioniste polone era mult mai prudentă acceptarea formală a vasalităţii faţă de monarhul Piast, în schimbul garantării autonomiei politico-administrative şi a ne­amestecului în problemele de ordin confesional. Conducerea efectivă a cnezatului a revenit — pînă în anul 1344, cînd a murit — boierului Detko, care stăpînise anterior la Przemysl. Autoritatea sa a fost recu­noscută chiar de cei ce nu se numărau printre aliaţii săi. Edificatoare pen­tru calitatea ce i se atribuia este desemnarea sa, într-un document ema­nat în 1344 de serviciul cancelarial regal al Ungariei, drept capitaneus Ruthenorum^. Actul papal din 1341, unde se menţionează un capita­neus al ruşilor, colaborator al mongolilor împotriva Poloniei, se referea foarte probabil la acelaşi Detko¹⁷. Situaţia critică provocată de asasina­rea lui Bolesiav-Iurii şi intervenţia polonă în Halici fusese folosită de principele Lubart — unul dintre fiii lui Gedimin — pentru a prelua cea mai mare parte a Wolhyniei¹⁸. Există suficiente temeiuri să se presupună că poziţiile lituaniene s-au menţinut pînă în anul 1349. Destul de ex­plicit se exprimă în acest sens un cronicar polonez: Lubardus jilius Ge-dimini ducis Litwanorum eundem ducatum Russiae possidebat, quem rex Kazimirus anno domini MCCCXLIX cum exercitu jorti ingrediens, ob-tinuit ex integro cum omnibus civitatibus et cas£m^1Sa.

După retragerea lui Cazimir III din Rusia, disensiunile Hoardei de Aur şi Lituaniei cu Polonia şi Ungaria s-au accentuat. Cronicile medie­vale semnalează invazii mongole şi ruseşti asupra provinciilor sud-estice ale Poloniei în 1342^l8b, 1343¹⁹ şi 1344²⁰, dar datarea lor nu prezintă si­guranţă. In realitate, menţiunile respective s-ar putea să se raporteze numai la o singură expediţie. In acelaşi timp, în urma unor susţinute eforturi, papalitatea a reuşit să organizeze o cruciadă împotriva Litua­niei păgîne, cu participarea armatelor trimise de regii Ungariei, Poloniei

şi Boemiei şi de cîţiva principi germani, francezi şi olandezi. Datorită ne­înţelegerilor dintre aliaţi, acţiunea nu s-a încheiat cu rezultatul dorit, ba, mai mult, a degenerat într-un veritabil război între principalii com­batanţi creştini²¹.

Transpunerea practică a liniei politice preconizate de Ludovic I de Aniou pentru regiunile est-carpatice venea în vădită coliziune cu inte-

V

resele Hoardei de Aur, care după urcarea pe tron a hanului Jani-Băg (1342—1357) se arăta la fel de energică şi intransigentă în relaţiile sale cu vecinii europeni ca şi în vremea domniei lui Ozbăg. Emirii din teri­toriile occidentale ale Imperiului Hoardei erau preocupaţi să menţină situaţia politică instituită anterior şi să nu permită întărirea Ungariei de-a lungul versanţilor răsăriteni ai Carpaţilor, nici în zonele adminis­trate direct de autorităţile mongole, nici în cele stăpînite de voievozii români. Desprinderea regiunilor româneşti subcarpatice de sub contro­lul sau stăpînirea Hoardei ar fi oferit regatului ungar posibilitatea de a crea baze de atac împotriva importantelor centre controlate de mon­goli la gurile Dunării şi ale Nistrului şi totodată ar fi lipsit pe emiri de încasarea unor substanţiale dări de la comunităţile băştinaşe. Cu toate că nu dispunem de nici un izvor de unde să reiasă poziţia populaţiei ro­mâneşti faţă de încercările ungureşti de infiltrare în Moldova, credem că aceste încercări au avut de întîmpinat opoziţia localnicilor. Nu se pu­tea sconta deci pe realizarea unui front comun împotriva Hoardei îm­preună cu românii, căci aceştia erau edificaţi că în cazul înlăturării mon­golilor s-ar fi înlocuit nu starea lor de dependenţă, ci numai dominatorii şi formele obligaţiilor tributare. în plus, spre deosebire de mongoli, care nu lezau aspiraţiile confesionale ale băştinaşilor, ungurii şi reprezentan­ţii Scaunului apostolic exercitau presiuni cu scopul de a-i determina să opteze pentru catolicism.

Desigur că regele angevin era pe deplin conştient de dificultăţile ce le avea de surmontat în cazul declanşării ofensivei în zonele situate în orbita dominaţiei sau influenţei mongolilor. Pregătirile în vederea con­fruntărilor cu mongolii s-au accentuat după apariţia focarului de război din Halici—Wolhynia, dar mai ales după preluarea tronului de Ludovic I. Asupra preparativelor sale militare sîntem destul de puţin informaţi.

Din corespondenţa cu curia papală aflăm că în urma solicitării regelui, la 7 mai 1343 s-a obţinut de la Clement VI reacordarea de indulgenţe pen­tru cei ce vor muri „în luptă împotriva schismaticilor, tătarilor şi păgî-nilor"²², precum şi scutirea de a ţine post în timpul campaniei²³. înaltul pontif fusese desigur informat de iminenţa ciocnirilor cu mongolii şi aliaţii lor.

Principalele referiri contemporane păstrate asupra luptelor dintre mongoli şi armatele puse în slujba regatului ungar se datorează lui Ioan de Tîrnave (Kukiillo) şi unui călugăr din Ordinul minorit, avînd de ase­menea numele Ioan. Cronica lui Ioan de Tîrnave, scrisă la cîţiva ani după moartea regelui Ludovic, survenită în 1382, nu se păstrează într-o formă de-sine-stătătoare, ci a fost inserată, cu unele micî omisiuni, în Cronica de la Buda, în Cronica de la Dubnic (Chronicon Dubnicense) — unde lucrarea lui Ioan de Tîrnave este redată după forma inclusă în Cronica de la Buda — precum şi în Cronica ungurilor a lui Ioan de Thu-roczi, aceasta din urmă fiind singura lucrare unde se specifică adevăratul

autor al capitolelor despre viaţa lui Ludovic I de Anjou şi se reproduce întregul text²⁴. Relatarea faptelor regelui Ludovic I pînă în anul 1355, făcută de un contemporan al său, fratele Ioan din Ordinul franciscan, se află intercalată numai în Chronicon Dubnicense²⁵. Autorul acestei cro­nici, un simplu compilator, nu a făcut decît să transcrie fără discernă-mînt diferite alte izvoare, fără să încerce să confrunte cu acribie infor­maţiile. Prezentarea domniei lui Ludovic I începe cu un scurt fragment din cronica lui Ioan de Tîrnave, urmînd apoi textul scris de călugărul Ioan, după care se continuă din nou cu paragrafe din lucrarea lui Ioan de Tîrnave. Se reproduc, astfel, în capitole diferite, pasaje referitoare la aceleaşi evenimente. Acesta este şi cazul expediţiei antitătare, expusă în două paragrafe deosebite, deşi datele consemnate de cele două izvoart coincid în multe privinţe.

In cronica lui Ioan de Tîrnave, lucrare bine informată, dar plină d( subiectivism, dat 'fiind caracterul ei oficial, se arată că datorită inva­ziilor tătare în părţile Transilvaniei, regele a numit pe Andrei, fiul Iu Laczk sau Lachk (corect: Lăckfi) — căruia cronicarul îi atribuie calita­tea de voievod al Transilvaniei — în fruntea unei armate compuse dii secui şi alte neamuri, pentru a întreprinde o expediţie în „ţara" tătarilor Campania s-a desfăşurat cu succes, numeroşi tătari fiind luaţi prizo nieri, iar conducătorul lor, Athlamos, ucis. Se menţionează că secuii ai mai iniţiat şi alte atacuri împotriva tătarilor, care au fost nevoiţi să sf retragă pînă spre mare fad partes maritimas)²⁶. Descrierea acestor eveni mente nu este însoţită de vreo indicaţie asupra cronologiei lor absolut lipsă suplinită de textul minoritului Ioan, unde se precizează că secui şi un număr mai mic de unguri au pornit spre „ţara" tătarilor în anu

1345. 
      circa festum Purificationis beate virginis Mărie²¹, adică la 2 februa
      rie. Tot acolo se specifică rolul mare al secuilor în luptele desfăşurat'
      şi faptul că şeful tătarilor, numit de data aceasta Othlamus — al doile
      în rang după han, căruia îi era cumnat — ar fi căzut prizonier şi ape
      ar fi fost decapitat. In urma succesului dobîndit, numeroşi captivi tătar
      şi o pradă consistentă, cuprinzînd obiecte de aur şi argint, ar fi ajuns î;
      mîinile învingătorilor. Relatarea acestor date istorice este însoţită de
      scurtă povestire cu caracter legendar, în care se relevă că obţinerea vie
      toriei s-a datorat intervenţiei miraculoase în luptă a regelui sfînt Ladis
      Iau, care şi-ar fi părăsit mormîntul de la Oradea pentru a se alătur
      combatanţilor creştini. în continuare, călugărul minorit arată că, în ani:
      

1345. 
      secuii au atacat din nou „ţara tătarilor", întoreîndu-se încărcaţi d
      o pradă bogată: Alio quoque tempore, videlicet anno domini millesim
      trecentesimo quadragesimo sexto predicti siculi soli cum ingenti mulţi
      tudine ad predictam terram tartarorum intrantes, ibique prelio commis
      so, superna eis grada victoriam concedente innumerabilem multitudiner
      tartarorum trucidarunt. Ubi multa arma valde preciosa recipientes, spo
      liaque infinita, tara in animalibus, quam eciam in gemmis et lapidibn
      preciosis, sicque revertentes glorificabant deum, qui dedit eis victoriam²
      

Referiri la o ciocnire cu mongolii se fac în diploma din 13 noiem brie 1348, prin care regele Ludovic I acorda la trei fraţi din satul Ju o moşie şi o pădure în comitatul Dăbîca, ca răsplată pentru modul cui îşi dovediseră credinţa faţă de suveran şi îndeosebi pentru comportare lor „într-o luptă dată împotriva cruntului neam al tătarilor, care încei cau să năvălească cu înverşunare în hotarele ţării"²⁹. întrucît în cei şas

ani scurşi de la urcarea pe tron a lui Ludovic de Anjou pînă la emite­rea actului nu avem cunoştinţă de nici o altă confruntare cu Hoarda, este evident că diploma făcea aluzie la atacurile mongole în Transilvania con­sumate înainte de declanşarea ofensivei lui Andrei Lăckfi de la începu­tul lunii februarie 1345.

La sfîrşitul secolului al XV-lea, Antonio Bonfini, rezumînd informa­ţiile privind expediţia secuilor împotriva lui Atlamus, Tartororum dux — preluate din unul din manuscrisele cronicii lui Ioan de Tîrnave — considera că aceasta a avut loc în Transalpina³⁰, adică în Ţara Româ­nească. Dat fiind că atacul mongol a afectat îndeosebi regiunile locuite de secui de-a lungul versanţilor apuseni ai Carpaţilor Orientali, este nor­mal să ne gîndim că invadatorii veneau din Moldova, unde, dealtfel, i-a urmărit şi Andrei Lâckfi. Pătrunderea mongolilor spre Transilvania prin Ţara Românească nu pare deloc probabilă nici pentru faptul că statul Basarabilor încheiase de foarte curînd o înţelegere cu Ungaria³¹ şi nu ar fi rămas pasiv la o încălcare teritorială. Dealtfel, toţi istoricii care au analizat acest pasaj din cronica lui Ioan de Tîrnave sînt unanimi în apre­cierea că luptele cu mongolii s-au purtat pe teritoriul Moldovei.

Referitor la datarea ofensivei lui Andrei Lâckfi în Moldova nu există un consens general în literatura istorică. In afara părerii că ea ar fi avut loc în 1345, alţi specialişti, neţinînd seama de textul minoritu­lui Ioan, au evitat să opteze pentru vreo dată exactă³² ori s-au pronun­ţat pentru anii 1342³³, 1343³⁴ sau chiar 1352³⁵. Reţinerea anului 1343 ca dată a acţiunii lui Lâckfi s-a făcut pe considerentul că pasajul din cro­nica lui Ioan de Tîrnave, unde sînt relatate luptele cu tătarii, precede pe acela asupra unei expediţii din Croaţia, despre care s-a pretins că s-ar fi desfăşurat în 1344—1345³⁶. în ceea ce ne priveşte, socotim ne­justificată ignorarea precizărilor cronologice ale călugărului Ioan re­produse în Chronicon Dubnicense. Dealtfel, analiza datelor din opera lui Ioan de Tîrnave şi coroborarea lor cu ştirile datate precis de alte izvoare permit încadrarea cronologică exactă a evenimentelor şi confir­mă totodată datarea franciscanului Ioan. Observăm mai întîi că pasa­jul cu acţiunea lui Andrei Lâckfi este precedat de un capitol privind că­lătoria reginei Elisabeta, mama regelui, în Italia — asupra căreia se face specificarea că a avut loc în 1343 şi 1344 — şi plecarea lui Ludo­vic I în Polonia, plasată în anul 1345, şi de un alt capitol relativ la aju­torul trimis de Ludovic Poloniei invadate de regele Boemiei³⁷. Pasajul în discuţie este succedat de descrierea luptelor pentru supunerea croa­ţilor³⁸. Contrar celor susţinute de unii istorici, expediţia din Croaţia, continuată apoi spre Dalmaţia, a fost datată de izvoarele narative con­temporane în anul 1345, războiul prelungindu-se prin intervenţia Ve­neţiei şi în anul următor³⁹. Contextul în care pasajul asupra înfruntării lui Andrei Lâckfi cu mongolii este inserat în cadrul cronicii lui Ioan de Tîrnave arată deci că acest eveniment nu poate fi datat decît în anul 1345. Ofensiva secuilor a continuat, însă, potrivit izvoarelor menţiona­te, şi în anii următori. De vreme ce Andrei Lâckfi a pornit spre regiunile stăpînite de tătari la 2 februarie 1345, iar pregătirile necesi­taseră cel puţin cîteva săptămîni, rezultă că atacurile Hoardei asupra Transilvaniei au avut loc în cursul anului 1344 sau eventual mai îna­inte. Ne întrebăm chiar dacă şederea regelui în comitatele transilvă-

nene meridionale în vara lui 1344⁴⁰ a avut numai menirea de a regle­menta relaţiile cu Ţara Românească şi a rezolva anumite probleme ad­ministrative şi nu a fost cumva destinată şi organizării pregătirilor de luptă împotriva mongolilor. De asemenea, investirea cu acest prilej a lui Andrei Lâckfi cu dregătoria de comite al secuilor, al Braşovului şi al Bistriţei, precum şi a fratelui său mai vîrstnic, Ştefan, cu cea de vo­ievod al Transilvaniei, este posibil să se fi datorat calităţilor militare ale celor doi nobili, extrem de utile în angrenajul unei politici expan­sioniste ambiţioase de felul celei preconizate de Ludovic de Anjou.

S-a remarcat că, la data organizării expediţiei, Andrei Lâckfi era doar comite al secuilor şi nu voievod al Transilvaniei, titlu pe care va dobîndi de-abia între 1356 şi 1359⁴¹. întrucît cronica a fost alcătuit cu cîteva decenii mai tîrziu, Andrei Lăckfi este numit cu cea mai înali demnitate pe care e ocupase. Ipoteza că Ioan de Tîrnave l-ar fi confun dat pe Andrei cu fratele său, Ştefan Lâckfi⁴², voievod al Transilvani între 1344 şi 1350, deci şi în vremea atacului mongol, nu este delo plauzibilă, deoarece cronicarul, contemporan cu evenimentele, face do vadă a fi foarte bine informat în legătură cu membrii familiei Lâckf printre participanţii la prima campanie ungară în Italia, cea din 1347— 1349, numeşte şi pe Ştefan Lâckfi în calitate de voievod al Transilva niei⁴³, iar între baronii şi nobilii care l-au însoţit în cea de-a dou expediţie îi enumera pe Andrei, Nicolae, Paul şi Mihail Lâckfi; în piu lui Andrei i se atribuia, în vremea campaniei din Italia titlul de Wa woda⁴ⁱ, deşi nici la acea dată nu îl dobîndise încă. Prin urmare, de Ioan de Tîrnave era edificat în ceea ce priveşte ocupantul demnităt voievodale din Transilvania, în mod deliberat îl numeşte şi pe Andr cu acest titlu, anticipînd ascensiunea sa ulterioară. La fel procedase c prilejul expunerii luptelor cu mongolii. In afară de aceasta, în cazul c la conducerea armatelor trimise pe urmele mongolilor s-ar fi aflat voie vodul Transilvaniei şi nu corniţele secuilor, ar fi nefirească predomin rea efectivelor secuieşti.

Participarea alături de Andrei Lâckfi a contingentelor din Ţar Românească⁴⁵, susţinută pe baza informaţiilor unei cronici munteneş tîrzii, s-a dovedit a fi neîntemeiată, cronica amintită preluînd, c fapt, cu erori, descrierea campaniei din 1345 din opera lui Ioan de Tî nave.⁴⁰ Numeroşi istorici admit ideea că la expediţie ar fi luat parte românii din Maramureş⁴⁷. Deşi nu există nici o informaţie documes tară contemporană explicită în acest sens, ipoteza nu este deloc exclus; avînd în vedere rolul mare al maramureşenilor la acţiunile militare d dincolo de Carpaţi din anii următori, precum şi faptul că Andrei Lâck: şi familia sa fuseseră investiţi cu importante funcţii politico-administr. tive în Maramureş, atît înainte cît şi după atacul întreprins în Moldova In anul 1344 Andrei deţinea demnitatea de comes trium generum S culorum, de Brasso et de Bistriciaⁱ⁹, pentru ca din documentele din 134 şi 1350 să reiasă că el cumula atribuţia suplimentară de comite al S. tului Mare şi al Maramureşului, pe lîngă cea de comite al secuilor şi Braşovului⁵⁰. In afară de aceasta, tradiţia istorică românească, tran misă într-o formă conţinînd numeroase elemente legendare de vechi letopiseţe slave şi româneşti, păstrează amintirea participării românilc la luptele cu tătarii purtate de regele Ungariei Laslău (Ladislau)⁵¹, coi fundat în mod evident cu Ludovic I⁵². In adaosul lui Simion Dascăl

264

la cronica lui Grigore Ureche se precizează că aceste informaţii au fost preluate dintr-un letopiseţ unguresc, rămas pînă astăzi necunos­cut. Din relatările izvoarelor menţionate nu rezultă data precisă a con­fruntărilor ungurilor şi românilor maramureşeni cu mongolii. In orice caz ele au precedat sau au fost sincrone cu „descălecatul" lui Dragoş, fiind posibil ca autorii cronicilor să fi avut în vedere expediţia din

1345, în reuşita căreia tradiţia ungară, înregistrată în Chronicon Dub-

nicense, pretinde că rolul decisiv a revenit intervenţiei supranaturale
a regelui Ladislau. Acestui monarh, care a domnit în perioada 1077—1095
şi ulterior a fost sanctificat de biserica romano-catolică, legenda i-a
atribuit în mod anacronic victoria într-o luptă purtată împotriva tă­
tarilor la cetatea de pămînt de lîngă Bîrlad⁵³.

Fără îndoială că regalitatea ungară a încercat să profite de pe urma campaniilor victorioase din 1345 şi 1346. Dezvoltarea ascendentă a societăţii româneşti în cursul secolului al XlV-lea era de natură să sporească interesul cercurilor conducătoare ale statului maghiar pentru regiunile est-carpatice, dornice să-şi lărgească aria de expansiune. Acti­vitatea febrilă a misionarilor catolici convergea cu direcţiile politice impuse de regii din dinastia de Anjou. Numeroşi istorici admit că în urma luptelor din 1345 a fost eliberată de sub dominaţia mongolă cea mai mare parte a teritoriului Moldovei⁵⁴. Trebuie să remarcăm, însă, că cercetările arheologice din ultimii ani demonstrează că dominaţia mongolă în sud-estul Moldovei s-a mai menţinut aproape un sfert de secol după expediţia comitelui secuilor. Pe de altă parte, reamintim că Ioan de Tîrnave şi minoritul loan relatau doar că secuii se întorseseră din expediţie încărcaţi de prăzi şi cu mulţi prizonieri, fără să facă nici cea mai mică aluzie la cuceriri durabile în ţinuturile controlate de tătari, ceea ce arată că, în pofida victoriilor repurtate de Lâckfi, el nu luase în posesiune teritoriile unde se desfăşuraseră luptele din Moldova. S-ar putea cel mult admite că, în urma acţiunilor războinice din 1345—

1346, Ungaria a căutat să stabilească unele avanposturi întărite pe ver-
sanţii răsăriteni ai Carpaţilor, de felul celui plantat înainte de 1241 la
Bîtca Doamnei—Piatra Neamţ şi să-şi apropie conducătorii locali în
disputele cu mongolii.

Concomitent cu încercările regilor angevini de a se infiltra în re­giunile extracarpatice, s-au desfăşurat acţiunile de prozelitism dirijate de la Avignon de Scaunul papal. Materializarea iniţiativelor pontificale urma să se facă prin intermediul ordinelor călugăreşti — îndeosebi a celui franciscan — şi al înalţilor demnitari ecleziastici din regatul un­gar. După cum reiese din actul papal de la 31 mai 1348, anumite succese în opera de propovăduire a catolicismului printre „necredincioşii" din „părţile Cumaniei" şi de „dincolo de marginile regatului Ungariei" (in partibus Cumanie et aliarum plurium nationum injidelium infra jines Regni Ungarie) — formulări prin care se desemnau de obicei regiunile româneşti extracarpatice — au fost obţinute datorită rîvnei franciscani­lor, dar aceste reuşite erau totuşi neînsemnate, aşa încît superiorului provincial din Ungaria i se ordona să trimită în ţinuturile menţionate pe alţi fraţi din ordin pentru a-şi continua misiunea⁵⁵.

Fără să subevalueze strădaniile misionarilor — cărora curia le-a acordat importante atribuţii printr-un lung şir de bule, menţionate intr-un capitol anterior — papii au considerat necesar să utilizeze şi

alte procedee în scopul convertirii în masă a românilor. Pe linia acestor preocupări se înscriu încercările constante de a reînfiinţa fosta dieceză a cumanilor sub numele de episcopia Milcoviei (episcopatus Mylkovien-sisf⁶. Schimbarea denumirii eparhiei distruse de mongoli prin adopta­rea numelui localităţii unde ar fi trebuit să rezideze titularul episcopiei fusese impusă de modificările produse în structura etnică a spaţiului carpato-dunărean.

Cele dintîi tentative pentru refacerea episcopiei sînt semnalate în vremea papei Nicolae III, care la 7 octombrie 1278 însărcinase pe Filip, episcop de Fermo şi legat al Scaunului apostolic în Ungaria, să se inte­reseze de posibilitatea obţinerii de venituri din fostele domenii ale die­cezei⁵⁷. Răspunsul legatului a rămas necunoscut, dar nu este greu de dedus că el a fost de natură să descurajeze proiectele papale pentru mai multe decenii.

De-abia în anul- 1332 s-au reluat demersurile pentru reînfiinţarea eparhiei. Intr-un raport înaintat papei Ioan XXII, elaborat foarte pro­babil la curtea Ungariei, pe lîngă evocarea distrugerilor provocate de mongoli fostei episcopii a cumanilor, se exprima părerea că refa­cerea acesteia s-ar putea realiza dacă în fruntea sa ar fi numit capela­nul regelui Carol Robert, Vitus de Monteferreo, din Ordinul franciscan. Papa şi-a dat acordul pentru instalarea lui Vitus, însărcinînd în acest scop la 4 octombrie pe arhiepiscopul de Strigoniu (Esztergon), faţă de care îşi manifesta încredere» că „moşiile, bunurile şi drepturile" epar­hiei, însuşite de „puternicii acelor părţi" (a potentibus illarum partium) vor fi înapoiate prin sprijinul regelui⁵⁸. După ce eşuase atît de lamen­tabil în încercarea de a-1 îngenunchea cu forţa pe Basarab, Carol Robert îmbrăţişase desigur ideea recurgerii la propaganda catolică în tentativa de a-i readuce în dependenţa sa pe românii din afara arcu­lui carpatic⁵⁹. Tocmai de aceea îşi recomandase capelanul pentru ocu­parea jilţului episcopal. Sfinţirea lui Vitus ca episcop este confirmată de o însemnare papală din 1334⁶⁰, dar nu s-a păstrat nici o informaţie de unde să se deducă dacă el a venit în eparhia care îi fusese hărăzită. Dealtfel, condiţiile politice pentru implantarea unui organism ecleziastic catolic la sud şi la est de Carpaţi erau cît se poate de puţin favora­bile, ca urmare a relaţiilor încordate ale Ungariei atît cu Ţara Româ­nească, cît şi Hoarda de Aur. Formaţiunile politice româneşti nu erau dispuse să sprijine iniţiativele pe tărîm confesional ale Scaunului papal şi ale Coroanei ungare. In aceste împrejurări, titularul funcţiei episco­pale n-a reuşit desigur să refacă eparhia lichidată în 1241, realitate ce se deduce din epistola papei Clement V din 29 martie 1347, care ex­punea situaţia diecezei cu exact aceiaşi termeni ca şi predecesorul său în scrisoarea din 4 octombrie 1332. In documentul curiei se precizează că informaţiile asupra stării eparhiei fuseseră furnizate de Ludovic de Anjou şi de mama sa, Elisabeta, de unde reiese preocuparea constantă a tronului ca episcopia să-şi înceapă activitatea normală. Animat de aceeaşi dorinţă şi conformîndu-se recomandării regelui, Clement V a dat dispoziţie arhiepiscopului de Kalocsa să sfinţească drept episcop al Milcoviei pe Thoma de Nympti, capelan aulic, aparţinînd Ordinului au-gustinilor⁶¹. In cei 15 ani scurşi de la precedenta încercare de restau­rare a diecezei, raporturile politice din ţinuturile extracarpatice evo­luaseră în favoarea Ungariei în urma expediţiei antimongole a lui An-

266

drei Lâckfi şi a reglementării relaţiilor cu Ţara Românească. Cu toate acestea, nu sînt indicii ca Thoma de Nympti să fi realizat mai mult decît înaintaşul său. Semnificativ în acest sens este faptul că în anul următor numirii sale, Thoma a fost trimis de rege la Veneţia pentru a participa la ratificarea tratatului de pace cu Republica dogilor⁶², pre­zenţa sa nefiind necesară într-o eparhie cu existenţă mai mult no­minală.

La 12 februarie 1353 ca episcop al Milcoviei a fost promovat domi­nicanul polonez Bernard de Mazovia din Ordinul călugărilor domini­cani⁶³. Din cauza imposibilităţii de a-şi procura venituri, la numai două luni de la numirea sa, Inocenţiu VI i-a acordat temporar dispensă de la plata dărilor⁶⁴. Pînă în 1357, cînd a fost transferat la Plock în Polo­nia⁶⁵, Bernard se stabilise un timp în Boemia sau Germania, îndepli­nind alte însărcinări date de papă⁶!. După o perioadă de cîţiva ani, în care scaunul episcopiei milcoviene rămăsese vacant, la 29 mai 1364 Urban V numea în fruntea diecezei pe dominicanul polonez Albert de Usk, duhovnic papal, care, de asemenea, a obţinut scutire de la achi­tarea impozitelor⁶⁷ din motive lesne de înţeles. Dacă Bernard şi Albert şi-au exercitat funcţia în mod real nu se cunoaşte. După moartea lui Albert de Usk, în locul său a fost pus, la 3 septembrie 1371, Nicolae de Buda din Ordinul augustinilor⁶⁸, pe care îl întîlnim în această dem­nitate şi în cursul anului 1375, cînd este semnalat la Sibiu, unde avea de îndeplinit anumite obligaţii rituale⁰⁹. Intre timp luase fiinţă o episcopie catolică cu sediul la Şiret, a cărei autoritate se extindea asupra tu­turor enoriaşilor catolici din cuprinsul voievodatului moldovenesc⁷⁰, prin urmare şi asupra ţinuturilor vrîncene, proiectate să constituie extremi­tatea răsăriteană a diecezei Milcoviei. La 16 septembrie 1371 Grigore IX îl informa pe Ludovic I de numirea făcută, solicitîndu-i totodată sprijinul pentru recuperarea bunurilor şi a drepturilor eparhiei, însu­şite de diferiţi clerici şi de alţi oameni (. . . in recuperandis bonis et iuribus diete sue ecclesie, que. per nonnullos prelatos et alios indebite detinentur)¹¹. La aceeaşi dată papa invita pe arhiepiscopul de Strigoniu să restituie episcopiei milcoviene bunurile pe care predecesorii săi le ocupaseră în decursul vremurilor⁷². Cele două scrisori dovedesc că după patru decenii de eforturi dieceza Milcoviei nu izbutise să-şi re-dobîndească proprietăţile, fără de care, evident, nu putea desfăşura o activitate normală. Dealtfel, analiza izvoarelor diplomatice lasă impre­sia că acest organism ecleziastic, lipsit de locaşe de cult proprii şi de venituri, nu a reuşit să se refacă de fado, cu toate eforturile persistente ale papilor şi ale regilor angevini⁷³.

Scutirile de obligaţia impozitelor obţinute în 1353 şi 1364 pe mo­tivul pauperităţii eparhiei sînt elocvente. De-abia în anul 1433, la scurtă vreme după ce activitatea episcopiei fusese reluată într-un alt cadru, Scaunul apostolic îi fixează o taxă în valoare de 33 1/3 de florini, sumă apropiată de cea de 25 florini, stabilită pentru episcopia catolică din Bacău cu cinci ani mai tîrziu⁷³".

Din 1375 pînă în 1431, cînd reapar menţiunile documentare despre episcopia Milcoviei⁷⁴, nu mai posedăm ştiri despre soarta ei, semn că se abandonaseră temporar preocupările pentru reorganizarea sa.

Asupra limitelor teritoriale preconizate pentru episcopia Milcoviei textul diplomelor papale oferă anumite repere preţioase. Astfel, din

actele datate în 1332 şi 1347 extragem precizarea: Episcopatus Milko-niensis, in regno Hungariae, in finibus videlicet Tartarorum^ir>. Apelul papei adresat în 1371 arhiepiscopului de Strigoniu pentru a retroceda posesiunile diecezei indică faptul că aceste bunuri se aflau în Transil­vania, căci numai acolo, nu şi la sud şi est de Carpaţi, se exercita au­toritatea sa. Reşedinţa eparhiei ar fi trebuit să se afle la Milcovia, lo­calitate neidentificată pînă în prezent, situată în regiunile extracarpa-tice. Din actul de la 7 octombrie 1278 ştim că ea se afla în vecinătatea teritoriului controlat de Hoarda de Aur: civitas de multo (corect Mylco) posita in conjinibus Tartarorum¹⁶. Mai explicit este textul documentu­lui din 22 octombrie 1431, în care, vorbindu-se despre numirea arhi-diaconului de Satu Mare în fruntea bisericii milcoviene, se menţionează că aceasta se afla in Valachia¹¹. Actul din 1453 este deosebit de conclu­dent în ceea' ce priveşte întinderea eparhiei. Din el aflăm că noul episcop al Milcoviei îl informase pe papa Nicolae V că o parte a Tran­silvaniei aparţinuse în trecut diecezei sale (. .. ecclesia Milchoviensis, que in partibus Transilvanis sita est), reuşind să-1 convingă să-i ac­cepte mutarea reşedinţei la Braşov, pretextînd că Milcovia suferise de pe urma invaziilor turceşti şi că era locuită numai de ortodocşi. Protes­tul ferm al arhiepiscopului de Strigoniu, care a contrazis relatările ie­rarhului Milcoviei, a făcut însă Scaunul apostolic să-şi revoce hotărî-rea luată anterior şi să lase Braşovul şi hinterlandul său în dependenţa primatului regatului ungar⁷⁸. O parte a datelor privitoare la localiza­rea episcopiei Milcoviei sînt aparent contradictorii, motiv suplimentar pentru care ele nu trebuie preluate unilateral, ci global. Coroborarea lor conduce spre concluzia că în concepţia înaltelor foruri ecleziastice şi laice, care au pus în circuit ideea reînfiinţării eparhiei milcoviene, teri­toriul său urma să corespundă cu domeniile aflate în trecut sub juris­dicţia episcopului cumanilor, adică cu sud-vestul Moldovei, nord-estul Munteniei şi sud-estul Transilvaniei.

Fixarea jurisdicţiei canonice a episcopiei Milcoviei pe ambii ver-sanţi ai Carpaţilor nu era o măsură întîmplătoare, ci izvorîtă din ra­ţiuni întemeiate. Desigur că înfiinţarea unui nou organism bisericesc în interiorul arcului carpatic, unde de cîteva secole autoritatea confesională asupra populaţiei catolice cădea în sarcina episcopului Transilvaniei, ar fi fost puţin justificată. în schimb, în regiunile extracarpatice exis­tenţa unui ierarh de rang episcopal era necesară nu atît pentru a se statornici un sistem de subordonare ecleziastică, ci în primul rînd pen­tru a realiza un focar de propagare a catolicismului în rîndul români­lor. Cum numărul redus al enoriaşilor catolici din zona curburii Car­paţilor nu era în măsură să furnizeze diecezei venituri suficiente pen­tru desfăşurarea unei activităţi laborioase şi nici chiar pentru o existenţă modestă, papalitatea a hotărît să-i acorde domeniile din Ţara Bîrsei, care aparţinuseră odinioară predecesoarei sale, episcopia cumanilor. Pu­nerea în practică a hotărîrilor papale a comportat mari dificultăţi în-trucît în deceniile scurse de la distrugerea eparhiei lui Teodoric pro­prietăţile ei fuseseră împărţite între diferiţi feudali ecleziastici şi laici, acei potentes illaruni partium, despre care relatează diplomele din 1332 şi 1347. Aceşti potentes nu erau constituiţi, precum se admite în gene­ral, numai din boierimea locală din regiunile est-carpatice⁷⁹, ci şi din