Şerban papacostea romanii in secolul al xiii-le/ Între cruciată Şi imperiul mongol

15

şi şi-au extrateritorializat centrele comerciale cele mai însemnate⁹. încercarea tîrzie a

Bizanţului de a înlătura sau măcar de a îngrădi comerţul genovez, atît de nociv pentru interesele sale, prin reluarea cooperării cu Veneţia¹⁰, nu a dus decît la însemnate noi pierderi în favoarea acesteia. Pînă la instaurarea dominaţiei otomane, Genova şi Veneţia au rămas forţele dominante ale comerţului est-mediteranean şi pontic, exercitînd, prin manifestarea intereselor lor comerciale, o influenţă politică de prim rang în această parte

a Europei.

Aspectul cel mai durabil al noi situaţii generate de ceea ce s-a numit „devierea" cruciatei a patra spre Constantinopol a fost urmarea efortului papalităţii de a folosi prilejul favorabil creat de implantarea puterii catolice în însuşi centrul spiritual şi politic al Imperiului bizantin pentru a-şi impune supremaţia asupra întregii sale sfere de influenţă, lumea ortodoxă. în concepţia papalităţii, fragmentul de imperiu asupra căruia cruciaţii îşi impuseseră stăpînirea nu avea să fie decît punctul de reazem pentru reintegrarea în imperiul ei spiritual a întregii creştinătăţi răsăritene, formată în aria de civilizaţie a Bizanţului. Acum, după prăbuşirea centrului de putere rival, obiectivul urmărit demult şi cu tenacitate de papalitate — reunificarea sub hegemonia ei a celor două biserici — părea lesne de atins¹¹.

Inocenţiu III, a cărui acţiune avea să fie continuată şi dezvoltată de succesorii săi, nu a întîrziat cu măsurile menite să-i aducă roadele aşteptate. în Imperiul latin şi în teritoriile direct dependente de acesta, în Regatul ungar care cuprindea în hotarele sale o masă importantă de populaţie ortodoxă, în cea mai mare parte românească, în Serbia, în statul vlaho-bulgar, unde politica papală înregistrase încă dinainte însemnate succese, precum şi în lumea rusă, iniţiativele lui Inocenţiu III şi ale urmaşilor săi s-au intensificat cuprinzînd ansamblul lumii ortodoxe, pe care s-au străduit s-o aducă în matca Bisericii romane. Zelul politicii papale în Europa Răsăriteană nu s-a limitat însă la creştinătatea ortodoxă; masa de populaţie relativ numeroasă care, în această parte a Europei, nu optase încă între cele două confesiuni creştine şi care conserva tradiţiile păgîne — pruşi, lituanieni, cumani şi diverse alte popoare turcice — a format obiect de interes deosebit pentru papalitate, care s-a străduit să-şi extindă şi asupra ei influenţa.

Aplicarea acestui vast program presupunea însă înfrîngerea numeroaselor şi îndîrjitelor rezistenţe pe care inevitabil avea să le provoace; apelul la mijloacele de constrîngere, inclusiv cel mai drastic, acţiunea militară împotriva celor care se dovedeau refractari acceptării supremaţiei papale şi a tuturor implicaţiilor ei sau a celor care, după ce o acceptaseră, o repudiau, avea să devină soluţia cea mai sigură a politicii papale. Conversiunea „schismaticilor" cu mijloacele acţiunii de constrîngere, a expediţiilor militare, a fost învestită acum cu caracter de cruciată, la fel ca şi acţiunile similare îndreptate împotriva ereticilor şi paginilor. Cruciala — războiul pentru realizarea

G. I. Brătianu, Recherches sur le commerce genois dans la Mei Noiie au XlII-e siecle, Paris, 1929, p. 281; M. Balard, La Românie genoise (XH-e — debut du XV-e siecle), I, Genova-Rome, 1978, p. 45—83.

°Ş. Papacostea, „Quodnon iietur ad Tanam".Un aspect fondamental de la politique genoise dans la MerNoire au XIV-e siecle, în RESEE, XVII, 1979, p. 201—217. ¹¹ V. bibliografia mai jos, nota 148.

16

ţelurilor de dominaţie spirituală a papalităţii — cuprinde acum arii tot mai largi din Europa Răsăriteană şi Sud-estică. Cu această evoluţie, ca urmare a situaţiei create de cucerirea Constantinopolului şi a iniţiativelor ulterioare ale lui Inocenţiu III, cruciata, instrument prin excelenţă al teocraţiei papale, a cunoscut extensiunea ei cea mai largă. Treptat, toate consecinţele implicite ale cuceririi Constantinopolului de latini, nebănuite iniţial, au ieşit la iveală şi s-au impus de la sine, trecînd din sfera virtualităţii în aceea a aplicării. Cruciata „deviată" la Constantinopol a proliferat numeroase alte „devieri", care au cuprins treptat arii întinse din Europa Răsăriteană.

Extinderea cruciatei în această parte a continentului european, încercarea permanentă a papalităţii de a obţine cu toate mijloacele, inclusiv cele ale forţei militare, acceptarea supremaţiei ei acolo unde nu reuşea să o impună cu mijloacele diplomaţiei, a transformat opoziţia dintre cele două centre ale spiritualităţii creştine medievale într-o înfruntare politică şi ideologică de mari proporţii, care a implicat ansamblul creştinătăţii răsăritene.

Din sfera controverselor de dogmă, apanaj al unui grup restrîns de doctrinari, antagonismul se extinde acum la ritual, accesibil maselor largi de aderenţi ai celor două confesiuni; pe această cale, conştiinţa antagonismului a prins rădăcini adînci, necontenit alimentate în masele de aderenţi ai confesiunii ortodoxe de îmbinarea prozelitismului confesional, urmărit de papalitate, cu acţiunea de cucerire, urmărită de instrumentele ei temporale.

Un instrument militar avea să se dovedească absolut necesar pentru realizarea imperialismului spiritual al papalităţii în Europa Răsăriteană şi acesta nu i-a lipsit. Cel dintîi în a-şi oferi serviciile a fost Regatul ungar a cărui politică de cucerire se desfăşura precumpănitor în aria al cărei control spiritual aspira papalitatea să-1 dobîndească. De acum înainte, tot mai mult, programul papalităţii de cucerire ecleziastică şi spirituală în răsăritul Europei s-a împletit cu politica de cucerire teritorială a regilor Arpadieni şi apoi, în secolul XIV, a succesorilor lor Angevini. Expansionismul Regatului ungar s-a îmbrăcat acum din ce în ce mai mult în haina cruciatei¹².

Al doilea instrument de seamă al cruciatei în secolele XIII—XIV în Europa Răsăriteană au fost ordinele cavalereşti, rezultat al convergenţei dintre două realităţi dominante ale lumii medievale — monahismul şi cavalerismul — în epoca cruciatelor. Produs tipic al cruciatei, ordinele călugăreşti militare, îndeosebi cel al cavalerilor teutoni, aveau să asume un loc însemnat în desfăşurarea cruciatei în Europa Răsăriteană¹³. Paralel cu actul de cucerire şi adesea sub protecţia sa, s-a desfăşurat acţiunea ordinelor călugăreşti misionare, dominicani (sau predicatori) şi franciscani (sau minoriţi), chemaţi să culeagă recolta spirituală de pe ogoarele deschise misiunii lor de ostile cuceritoare ale puterilor catolice. Născute din puternica efervescenţă spirituală generată de progresele teocratici papale în secolul XII, constituite în marginea ereziei

¹² Lipseşte o lucrare de ansamblu asupra expansiunii sud-estice şi răsăritene a Regatului ungar în
secolul Xm, îndeosebi în vremea lui Andrei II şi Bela IV. Asupra împletirii dintre politica papală, spiritul de
cruciată şi acest expansionism, v. informaţiile risipite în sinle/a de istorie a Ungariei mai sus citată.

¹³ Pentru o vedere de ansamblu, v. W. Kuhn, Ritterorden a/s Grenzfiihrer des Abendlandes gegen
das ostliche Heidentum, în „Ostdeutsche Wissenschaft", VI, 1959, p. 7—70.

17

sau în lupta împotriva ei, ordinele franciscanilor şi dominicanilor au devenit instrumente ale politicii misionare a papalităţii in evul mediu tîrziu. Din al treilea deceniu al secolului XIII, cele două ordine şi-au făcut apariţia şi în Europa Răsăriteană¹⁴.

Imperiul latin şi blocul vlaho-bulgaro-cuman (1204—1213)¹⁵. încă de la începuturile sale, fundaţia cruciatei la Bosfor a fost ameninţată în însăşi existenţa ei de conflictul cu statul vlaho-bulgar, sprijinit puternic din nord de cumani şi de realitatea politică cuprinsă sub stăpînirea şi numele lor. înfrint catastrofal la Adrianopol (aprilie 1205), unde împăratul Balduin I însuşi a căzut în captivitatea lui Ioniţă, conducătorul statului vlaho-bulgar constituit cu aproape douăzeci de ani în urmă în nordul Peninsulei Balcanice, Imperiul latin de Constantinopol părea condamnat la dispariţie iminentă la numai un an după întemeierea sa. Primul şoc, aproape anihilator, suferit din partea vlaho-bulgaro-cumanilor de noul imperiu, care se străduia să „recupereze" poziţiile pierdute de Imperiul bizantin a cărui succesiune o preluase, a fost urmat de numeroase altele; ani în şir, acţiunile militare vlaho-bulgaro-cumane au constituit pentru latini frontul cel mai primejdios din cîte au avut de susţinut.

înainte de a deveni principala ameninţare pentru cruciaţii din Constantinopol, asocierea celor trei forţe — vlahii, bulgarii şi cumanii — fusese un puternic factor de dezagregare pentru Imperiul bizantin, intrat în proces de contracţie accelerată în ultimele două decenii ale secolului XII.

Cea dintîi încercare a romanităţii orientale de a se organiza într-un cadru statal propriu, cea a vlahilor din nord-estul Peninsulei Balcanice, a început ca o mişcare de cîştigare sau recîştigare a autonomiei fiscale şi militare. Mişcarea s-a extins ulterior, nu ştim însă cu precizie nici cînd, nici în ce măsură, şi la bulgari, ceea ce a dat noii puteri caracterul unui stat de cooperare etnică; în faza iniţială, în primele decenii ale noului tarat, în cadrul acestei cooperări, rolul militar precumpănitor a revenit vlahilor, a căror acţiur.e s-a desfăşurat însă în tradiţia statală bulgară¹⁶.

¹⁴ J. Richard, La papaute et Ies missions d'Orient au Moyen-Âge (XIII-e—XV-e siecles), Paris, 1977.

Pentru statul vlaho-bulgar, v. îndeosebi: N. Bănescu, L'ancien etal bulgare el lespays roumains, Bucarest, 1947; G. I. Brărianu, Asăneştii, în voi. Tradiţia istorică despre întemeierea statelor româneşti, Bucureşti, 1945, p. 53—82; G. Prinzing, Die Bedeutung Bulgariens und Serbiens in den Jahren 1204—1219 im Zusammenhang mit der Entstehung und Enlwicklung der byzantinischen Teilstaaten nach der Einnahme Konslantinopels infolge des 4. Kreuzzuges, Miinchen, 1972; St. Brezeanu, „Imperalor Bulgariae et Vlachiae". In jurul genezei si semnificaţiei termenului „Vlahia" din titulatura lui Ioniţă Asan, Rdl, 33, 1980, 4, p. 651—674; N. Ş. Tanaşoca, Din nou despre genc/a şi caracterul statului Asăneşlilor, Rdl, 34, 1981, 7, p. 1297—1314 (cu bibliografia română şi străină a temei). Sinte/a cea mai cuprinzătoare şi perspicace asupra genezei statului vlaho-bulgar şi a relaţiilor sale structurale cu Imperiul cuman a fost realizată de R. L. Wolff, Ihe „Second Bulgarian Empire"; hs Origin, în voi. Ihe Latin Empire of Constantinoplc, iAmdon, 1976. Din vasta bibliografie referitoare la cumani, de reţinut pentru aspectul discutat în rînciurile de faţă: I. Terenţ, Cumanii şi episcopia lor, Blaj, <1931>; D. A. Rasovskij, Les Comans et Byzance, în Actes du IV-e Congres internaţional des etudes byzantines, în „Izvestija na Bălgarski Arheologhiceski Institut", K, 1935, p. 346— 354: idem. Rol Polovţev vivoinach Aseanei sî Vizantiiskoi i Latinskoi knperiami v 1186—1207 godah (Rolul cumanilor în războaiele Asăneştilor cu imperiile bizantin şi latin în anii 1186—1207), în „Spisanie za bălgarskata Akademiia za naukitea i izkustvala", 58, 1939, p. 203—211; V. Spinei, Moldova în secolele XI—XIV, Bucureşti, 1982, p. 134—135.

¹⁶ N. Ş. Tanaşoca, Din nou despre geneza, p. 1307—1309.

18

Succesul mişcării de emancipare de sub învelişul imperial bizantin a deveni^! posibil datorită intervenţiei masive şi permanente a factorului cuman nord-dunărean în sprijinul răsculaţilor balcanici.

Cumanii au fost forţa tutelară a noii realităţi politice născute în munţii Balcani; intervenţia lor în luptele acesteia cu puterea bizantină a avut dintru început caracter decisiv. Copleşiţi de superioritatea primului asalt al Imperiului bizantin, care s-a străduit să înlăture focarul de revoltă nord-balcanic, „Petru şi Asan şi tovarăşii lor de răscoală, cîţi erau... s-au năpustit spre Istru şi trecîndu-1 s-au unit cu sciţii (= cumanii) din vecinătate"¹⁷. Cu sprijinul acestora ei se înapoiază şi anihilează succesul ofensivei bizantine; „iar barbarii lui Asan care au trecut Istrul şi s-au unit cu sciţii (= cumanii), după ce au înrolat de acolo, în voie, o mare mulţime de aliaţi, se întoarseră în patria lor, în Moesia. Şi deoarece au găsit-o pur şi simplu părăsită şi golită de armata romeilor, au intrat într-însă cu şi mai multă semeţie, aducînd — ca pe nişte legiuni de duhuri — trupele ajutătoare de sciţi"¹⁸. încurajaţi de succesul mişcării şi de protecţia pe care i-au acordat-o cumanii, bulgarii se lasă atraşi, probabil abia acum, în acţiunea anlibizantină, — „şi nu s-au mai mulţumit (Petru şi Asan) să poată păstra ce era al lor şi să dobîndească doar toparhia Moesiei, ci nu mai îndurau să nu aducă daune împărăţiei romeilor şi să nu unească domnia misienilor şi a bulgarilor într-una singură, aşa cum fusese odinioară"¹⁹ —, lărgind astfel considerabil breşa sistemului imperial bizantin în nordul Peninsulei Balcanice.

Mai importantă decît aportul lor militar a fost tradiţia imperială a primului tarat pe care au adus-o bulgarii în organizarea noii puteri nord-balcanice. Răscoala vlahilor care rezistase cu concurs cuman reacţiei bizantine iniţiale s-a convertit în stat cu veleităţi imperiale după adeziunea bulgarilor, sub aceeaşi egidă cumană, la revolta antibizantină.

Consacrată prin alianţe matrimoniale, legătura politică şi cooperarea militară între cumani şi statul vlaho-bulgar a devenit un factor permanent al succesului acestuia, mai întâi defensiv apoi ofensiv — expediţiile repetate de jaf şi pustiire în Tracia; ea a smuls în cele din urmă recunoaşterea din partea Bizanţului care, sleit de puteri, s-a resemnat cu faptul împlinit creat de răscoala vlahilor nord-balcanici²⁰. Mai mult încă, noul stat s-a impus curînd în familia marilor puteri ale vremii şi a devenit un partener de negocieri pentru imperiul apusean şi papalitate²¹.

Un rol similar, dar mai amplu documentat, a exercitat intervenţia cumană în luptele cu cruciaţii instalaţi la Constantinopol, care, o dată cu capitala şi o parte din

¹⁷ FHDR, in, p. 259 (Niketas Choniates).

¹⁸ V. referinţele lui Niketas Choniates cu privire la participarea cumanilor la luptele împotriva
Bizanţului în FHDR, III, p. 263, 265, 269, 275, 277, 289, 291—294, unde e semnalată şi o unitate militară
românească nord-dunăreană, alături de cumani, la luptele din sudul Dunării, p. 307.

¹⁹ Ibidem, p. 259—261; şi în viziunea unuia din cronicarii francezi ai cruciatei a patra, crearea
statului vlaho-bulgar a fost precedată de răscoala vlahilor sub comanda uneia din căpeteniile lor, considerată
prin anacronism a fi Ioniţă Asan, şi de alianţa lor cu cumanii; Robert de Clari, La conquete de
Constantinople, ed. Ph. Lauer, Paris, 1924, p. 63.

²⁰ FHDR, m, p.308—313.

²¹ Ne referim la negocierile statului vlaho-bulgar cu împăratul Frederic I Barbarossa şi cu papa
Inocenţiu HI.

19

moştenirea Imperiului bizantin, au preluat şi tot pasivul acestuia. Generat de pretenţia cruciaţilor de a controla întregul tenioriu care aparţinuse Bizanţului²², războiul s-a prelungit timp de un deceniu, răstimp în care cumanii au fost în permanenţă prezenţi în ostile taratului; participarea lor constantă la luptele cu latinii a asigurat statului vlaho-bulgar cîteva din cele mai însemnate victorii înregistrate împotriva latinilor.

La lupta de la Adrianopol, Ioniţă, pe lîngă vlahi şi bulgari, a avut şi un foarte însemnat contingent de cumani („que ii amenoit Blas et Bogres et bien XIII¹" Cumains qui n'estoient mie baptizie", afirmă Geoffroi de Villehardouin)²³. Atît în desfăşurarea atacului împotriva taberei cruciate, cît şi în retragerea simulată care 1-a atras în cursă pe împărat, rolul cumanilor a fost hotărîtor²⁴. Aşadar în prima mare înfruntare cu Imperiul latin ca şi în cea dintîi încercare de putere cu Bizanţul, statul Asăneştilor a fost sprijinit hotărîtor de forţa cumană.

După înfrîngerea cruciaţilor, folosind deruta totală care i-a cuprins pe latini, Ioniţă pune stăpînire pe cea mai mare parte a Traciei, care i se supune, în vreme ce cumanii ajung pînă sub zidurile Constantinopolului („et si Conmain orent coru trosque devant Constantinople...)²⁵. Dar retragerea cumanilor, o dată cu începutul arşiţei („si ne pot plus ses Conmains tenir en la terre, que ii ne porent plus hostier por l'este, ainz reparierent en lor pai's")²⁶, îl sileşte şi pe Ioniţă să pună capăt campaniei în Tracia şi să devieze spre Tesalonic efortul său militar.

Acţiunile devastatoare vlaho-cumano-bulgare în Tracia şi Macedonia au continuat şi în anii următori. în ianuarie 1206, Ioniţă, renumit acum prin „bogăţia şi puterea sa" („qui mult fu riches et poesteis d'avoir")²⁷ a strîns din nou la oaste pe vlahii săi şi i-a convocat pe cumani, trimiţîndu-i în Tracia, în sprijinul grecilor din Adrianopol şi Didymoteikhon, răsculaţi împotriva cruciaţilor. în cursul acestei campanii, cruciaţii au suferit din nou pierderi grele. Aflînd vestea acestui succes, Ioniţă intră el însuşi în campanie în Tracia, în fruntea vlahilor şi cumanilor, cărora li s-au alăturat şi grecii adversari ;i cruciaţilor („lors manda par tote sa terre quanque ii pot avoir de gent, et porchaca grant ost de Comains et de Griex et de Blas, et entra en Românie... Et ot si giaat gent que se ne fu se merveille non")²⁸. Majoritatea fortificaţiilor provinciei trec în stăpînirea lui. Primăvara, vlahii şi cumanii ajung sub zidurile Constantinopolului, unde se afla Henric, regentul imperiului, cu cîtă oaste îi mai rămăsese. Provincia e devastată de cumani, care tîrăsc după ei şi o mare parte dintre locuitori şi vite.

In 1207, cruciaţii au fost confruntaţi cu acţiunea conjugată a grecilor din Asia Mică şi a vlaho-bulgaro-cumanilor lui Ioniţă (Johannis s'ere porchacies de grant host de Comains qui venoient a lui et porchaca ses oz de Blas et de Bougres, si granz cum ii onques pot")²⁹. Tracia e din nou invadată, iar cumanii înaintează iarăşi pînă la

22 i

²R. L. Wolff, The latin Empire of Constantinele, p. 191—192.
²³ Geoffroi de Villehardouin, La conquete de Conslantinople, ed. E. Faral, II, Paris 1939 p.
160—162. ^V

* Ibidem, p. 164—170; R. de Clari, La conquete, p. 105—106.

²⁵ G. de Villehardouin, La conquete, II, p. 194.

²⁶ Ibidem, p. 198.

²⁷ Ibidem, p. 216.

²⁸Ibidem, p. 224—226. ²⁹ Ibidem, p. 274.

20

Constantinopol. Cînd aceştia însă îi vestesc că apropierea verii îi sileşte să se înapoieze în teritoriile nord-dunărene, Ioniţă ridică asediul Adrianopolului neîndrăznind să-1 continue fără acoperirea lor („et cum ii vit ce, si n'osa remanoir sanz als devant Adrenople...")³⁰.

Moartea lui Ioniţă în faţa Tesalonicului pe care îl asedia (8 octombrie 1207) nu a pus capăt ameninţării pentru imperiul cruciat din partea vlaho-bulgaro-cumanilor. în primăvara anului 1208, urmaşul lui Ioniţă, Boril, căsătorit cu văduva cumană a predecesorului său — garanţie a alianţei dintre neamurile cărora le aparţineau —, îşi face apariţia în Tracia, în fruntea oştii sale de vlahi şi cumani³¹. Henric respinge atacul, dar contraofensiva sa e oprită în munţi. La Filipopol însă, spre care s-a îndreptat apoi Henric, Boril şi oastea sa vlaho-cumană au fost grav înfrinţi de cruciaţi (iulie 1208)³².

Noi înfruntări grele între Boril şi Imperiul latin au avut loc şi în anii următori. Deşi izvoarele, atît de bogate în informaţii pentru primii patru ani de existenţă a Imperiului latin, îşi răresc considerabil informaţia după acest interval, indiciile nu lipsesc cu desăvîrşire pentru luptele susţinute în continuare de cruciaţi împotriva vlaho-bulgaro-cumanilor. Războiul dintre aceştia şi latini s-a prelungit cel puţin pînă în 1211/1212; în ianuarie 1212, împăratul Henric comunica „tuturor prietenilor săi" ştirea succesului înregistrat împotriva celor patru adversari ai săi, între care şi Boril, cu care prilej semnalează şi ultima invazie a acestuia în Tracia „cum maximo Comanorum et Bulgarorum et Blachorum exercitu'"³³.

Prezenţa masivă şi permanentă a cumanilor nord-dunăreni în ostile statului vlaho-bulgar i-a impus în chip special atenţiei factorilor de răspundere ai cruciatei; apărarea Constantinopolului latin impunea combaterea acestui auxiliar esenţial al statului Asăneştilor.

Cumanii — problemă a cruciatei³⁴. în Europa Apuseană, cumanii nu erau necunoscuţi înainte de cruciata a patra; cum însă înainte de cucerirea Bizanţului de latini contactele între lumea apuseană şi cumani nu au fost decît sporadice, şi ecoul lor în scrierile occidentale are caracter excepţional.

Realitatea care a prilejuit primele contacte între latini şi cumani au fost cruciatele; lot lor li se datorează şi cele dintîi înregistrări scrise în literatura apuseană referitoare la cumani. Participanţilor la primele trei cruciate — se înţelege, celor care s-au îndreptat prin sud-estul Europei spre Palestina — cumanii le-au apărut fie în calitate de mercenari în armata Imperiului bizantin, fie ca asociaţi ai statului vlaho-bulgar.

³⁰ G. de Villehardouin, La conqucte, II, p. 288—290.

³¹„I1 avint, chou dist Henris, a une Pentecouste, que li empereres est a sejour en Constantinoble, tant que nouvieles li vinrcnl que Commain esloient enlre en sa lierre, ct Blacois et molt malmenoient sa gent... Adont se mut de Salembrie, et chevaucha li empereres tout adies avânt contre Commains et Blas..."; Henri de Valenciennes, Histoire de l'empereur Henri de Constantinople, ed. J. Longnon, Paris, 1948, p. 28— 29.

³² Ibidem, p. 34—47.

³³ Ed. Martene—U. Durând, Thesauws novus anecdotorum, voi. I, Lutetiae Parisiorum, 1717,
col. 822 (ed. anastatică, New York, 1968).

³⁴ întrucît problema nu a fost percepută ca atare pîhă acum în istoriografie, tema nu dispune încă
de o bibliografie corespunzătoare însemnătăţii ei.

21

In prima ipostază, de auxiliari ai oştii bizantine, cumanii îşi fac apariţia în scrierile apusene care relatează împrejurările legate de cruciata întîia şi a doua³⁵. Şi în timpul cruciatei a treia cumanii mai apar în această calitate, dar, începînd cu această vreme, ei asumă o funcţie mult mai însemnată, aceea de factor militar hotărîtor în alianţă cu statul vlaho-bulgar de curînd întemeiat. în timpul trecerii cruciaţilor lui Frederic I prin Peninsula Balcanică, „Petru, care împreună cu fratele său Asan domina asupra vlahilor", încearcă să folosească antagonismul germano-bizantin pentru a-şi realiza ţelurile politice; el trimite o solie Ia Adrianopol, unde se afla împăratul german, oferindu-i în schimbul încoronării de către acesta cu coroana „imperiului" sau a „regatului Greciei" să-i vină în ajutor cu patruzeci de mii de cumani împotriva Constantinopolului³⁶. Cunoştinţele dobîndite cu acest prilej explică probabil informaţia despre cumani care şi-a croit drum în opera unuia din cei mai însemnaţi reprezentanţi ai istoriografiei medievale, Otto de Freising, care 1-a însoţit pe Frederic I în cruciată; istoricul german îi situează pe cumani, împreună cu pecenegii, Ia nord-est de Ungaria, introducîndu-i în geografia politică a Europei, astfel cum era cunoscută în Occident în acea vreme; mai mult, în succinta sa referire la cumani, el semnalează nomadismul lor³⁷.

Cu totul altă dimensiune avea să capete lumea cumană în conştiinţa Europei Apusene în funcţie de evenimentele produse de cruciata a patra şi de urmările acesteia. Prins în lupta cu statul vlaho-bulgar, a cărui forţă ofensivă îndeosebi era larg dependentă de aportul cuman, ameninţat de înfruntarea cu acesta — cea dintîi primejdie care i s-a pus în termeni existenţiali —, Imperiul latin şi forţele apusene care îl sprijineau au fost siliţi să ia în considerare cu toată gravitatea factorul cuman. Componentă a principalei forţe ostile Imperiului latin, în faza iniţială a existenţei acestuia, cumanii au devenit aşadar o problemă a cruciatei şi a apărării rodului ei la Strîmtori, aşadar o problema a Europei Apusene. Ca urmare a acestei situaţii, informaţiile despre cumani se înmulţesc considerabil în textele apusene şi se răspîndesc prin mijlocirea lor în cercuri din ce în ce mai lard, în primul rînd, fireşte, în lumea politică; cunoştinţele cu privire la cumani se precize^ă acum, iar ameninţarea pe care o constituiau pentru Imperiul latin e luată în considerare de factorii cei mai direct interesaţi în sprijinirea acestuia. Din accidentală şi ocazională, confruntarea cu cumanii devine acum o realitate de durată pentru lumea

Pentru contactele între cruciaţi şi cumani în timpul primei cruciate, v. Albertus Aquensis, Historia Hiewsolomytanae expeditionis, în P. L., CLXVI, col. 503, 621, 671. în trecerea lor spre Asia Mică, in 1147, participanţii la cruciata regală franceza au avut de înfruntat atacurile cumanilor atît în interiorul Peninsulei Balcanice cît şi la trecerea Strîmtorilor; Eudes de Deuil, La croisade de Louis VII, roi de France, ed. H. Waquet, Paris, 1949, p. 40—41.

Pentru cruciata a treia, v. (Pseudo-) Ansbertus, Historia de expeditione Friderici imperatoris, în Quellen zur Geschichle des Kreuzzuges Kaiser Friedrichs I, ed. A. Chroust, în MGH, SS, nova series, V, Berlin, 1928, p. 48, 53, 57, 63.

„Interea Kalopetrus qui cum Assanio fratre suo dominabatur populis Blacorum, misit legationem Adnanopohm, diadema regni Grecie de mânu imperatoris capiti suo rogans inponi et adversus imperatorem Constantinopohtanum promittens se venturum illi in auxilium cum quadraginta milibus Cumanorum"; Historia PeregrinoTum, în Quellen, ed. A. Chroust, p. 149; aceeaşi ştire la (Pseudo-) Ansbertus, potrivit căruia, însă, Petru cerea „coronam imperialem regni Grecie"; ed. cil, p. 58.

Otto Frisingensis episcopus, Gesta Friderici I Imperatoris, în MGH, SS, XX, p. 368.