Şerban papacostea romanii in secolul al xiii-le/ Între cruciată Şi imperiul mongol

185

plăteau tribut tătarilor; foarte probabil afirmaţia se aplica deopotrivă românilor din sudul ca şi celor din nordul Dunării⁵⁰.

Expansiunea ungară în spaţiul istoric românesc, anihilarea treptată a organismelor politice româneşti — voievodatele —, pe măsură ce intrau în aria cuceririlor descendenţei lui Arpad, s-a aflat la originea multor înfruntări militare. Relatarea Notarului anonim despre cucerirea Transilvaniei în urma înfruntării uneia din căpeteniile ungare cu „ducele", adică voievodul, românilor, „Gelou quidam Blacus", a adus la cunoştinţa contemporanilor şi un model de lichidare a unei autonomii româneşti. După victoria lui Tuhutum, povesteşte autorul celei dintîi scrieri istorice ungare, şi după moartea căpeteniei românilor, ceilalţi români au făcut act de supunere, închinîndu-se lui Tuhulum, învingătorul: ..atunci locuitorii acelei ţări, văzînd moartea domnului lor, de bună voie, dînd mina dreaptă, şi-au ales ca domn pe Tuhutum, tatăl lui Horea. Şi, în localitatea care se cheamă Esculeu, şi-au întărit credinţa prin jurămînt..., iar Tuhutum, din ziua aceea, a stăpînit ţara paşnic şi fericit..."⁵¹. Cu deosebiri uneori însemnate de la caz la caz, ţările româneşti integrate în stăpînirea regatului au fost despuiate de atribute politice proprii, prin substituirea căpeteniilor lor de către căpetenii ungureşti — e între altele cazul Ţării Făgăraşului —, prin integrarea lor în sistemul comitatului sau prin asimilarea confesional-etnică a fruntaşilor lor în nobilimea ungară.

în secolul XIII aşadar, publicul cultivat european avea o seamă de cunoştinţe cu privire la români şi la spaţiul românesc nord-dunărean, tot mai intens, chiar dacă nu şi constant, atrase în orizontul geografic al Occidentului.

Problema românească în secolul XIII. Evoluţia situaţiei internaţionale în Europa Răsăriteană la sfîrşitul secolului XII şi în primele decenii ale secolului următor a expus masa romanităţii nord-balcanice şi carpato-dunărene unor primejdii noi care au silit-o la adaptări decisive, determinînd în cele din urmă tranziţia de la formele ei tradiţionale de organizare, autonomiile locale, la stat.

Primele semne ale acestei evoluţii şi cea dintîi împlinire a ei au apărut în nordul Balcanilor. Modificarea de direcţie a politicii bizantine în acest spaţiu, alianţa încheiată cu Ungaria regelui Bela III în 1185—1186, şi hotărîrea subsecventă a Imperiului bizantin de a înăbuşi autonomia vlahilor din nordul Peninsulei Balcanice au declanşat reacţia acestora care, în scurt interval, au transformat în stat actul de revoltă.

Pentru a rezista reacţiei bizantine îndîrjite şi apoi presiunii lumii latine instalate la Strîmtori, statul întemeiat de vlahii balcanici a făcut permanent apel la sprijinul cumanilor şi românilor din nordul Dunării şi şi-a asociat masa populaţiei bulgare din Peninsula Balcanică. Supus dublei presiuni din sud a cruciatei şi a Regatului ungar din nord, statul de cooperare vlaho-bulgară s-a încadrat în sistemul ierarhic şi de credinţe al Bisericii apusene în vremea lui loniţă cel Frumos. Succesele cavalerilor teutoni şi ale

,4pse enim (Sartach) est in itinere Christianorum scilicet Rutenorum, Blacorum, Bulgaroram minoris Bulgarie... qui omnes transeunt per eum quando vadunt ad curiam patris sui defferentes ei munera unde magis amplectitur cos"; Guillelmus de Rubruc, /(/'nerarium, în Sinica Franciscana, I, ed. A. van den Wyngaert, AdClaras Aquas, Firenzc, 1929, p. 209. ⁵¹ Anonymus, Gesla Hungamrum, p. 68.

186

Regatului ungar în nordul Dunării, care au pus capăt dominaţiei cumane în această arie, au lipsit taratul de un sprijin esenţial, acela al cumanilor şi românilor nord-dunăreni; concomitent, componenta românească a statului nord-balcanic şi tradiţia ei, în centrul căreia se afla tema originii romane, şi-au pierdut preponderenţa în folosul tradiţiei Taratului bulgar şi al exponenţilor ei. Posibilitatea unui stat românesc cu centrul în nordul Peninsulei Balcanice a dispărut definitiv în deceniul al patrulea al secolului XIII.

încetarea influenţei bizantine în nordul Dunării, spre sfîrşitul secolului XII, şi eliminarea celei a Statului vlaho-bulgar în prima jumătate a secolului următor au lăsat pradă cuceririi ungare teritoriile din sudul Transilvaniei şi cele dintre Carpaţi şi Dunăre şi, împreună cu ele, masa populaţiei româneşti şi structurile ei politice arhaice, ţările tradiţionale.

Smulşi de sub învelişul conservator al dominaţiei popoarelor de stepă, rupţi de legăturile cu romanitatea nord-balcanică şi cu statul pe care îl întemeiase, românii nord-dunăreni, cei dintre Carpaţi şi Dunăre ca şi cei din sudul Transilvaniei, s-au aliat izolaţi şi fragmentaţi în cadrul Regatului ungar ajuns la apogeul expansiunii sale teritoriale şi în cadrele teritorial-administrative instituite de acesta.

Un vast efort de reorganizare a spaţiului recent integrat în limitele stăpînirii sale a fost desfăşurat de Regatul ungar în teritoriile progresiv dobîndite spre sfîrşitul secolului al XH-lea şi în secolul al XIH-lea în sudul Transilvaniei şi la sud şi răsărit de Carpaţi. Ţările româneşti sau ariile de cohabitare între români şi elemente ale popoarelor stepei fixate aici au fost amputate în favoarea coloniştilor aduşi de regalitatea ungară — elementele germanice în primul rînd, secuii în al doilea rînd —, ţări întregi au fost trecute sub puterea unor căpetenii nobiliare ungare în vreme ce altele au fost subordonate regatului cu titlu vasalic. Adîncirea fragmentării politice a lumii româneşti nord-dunărene a fost modalitatea principală adoptată de regii Arpadicni pentru a soluţiona problema grea rezultată din înglobarea unei mase numeroase de români în limitele regatului lor, după cea integrată în spaţiile anterior cucerite.

Simultan cu dislocarea sau amputarea „ţărilor" româneşti, noua stăpînire, urmînd impulsurile venite de la Roma dar subordonîndu-le în acelaşi timp obiectivelor politicii proprii, a tins să înlăture structurile ecleziastice ale autohtonilor. în locul episcopiilor „schismatice" suprimate, Regatul ungar, care a înţeles să dirijeze operaţia de aducere la „dreapta credinţă" a românilor, s-a străduit să le impună propriile ei structuri ecleziastice, care, în condiţiile vremii, nu puteau fi decît un puternic factor de asimilare etnică. în ciuda eforturilor ale căror ecouri ne-au parvenit, desfăşurate de papalitate, eforturi de a stabili contactul direct cu „naţiunea" română şi de a-i înlesni formarea unei ierarhii compatibile cu specificul şi aspiraţiile ci, Roma nu a reuşit nici acum, după cum nu avea să reuşească nici în secolul următor, să străpungă ecranul dens opus acestei legături de regalitatea ungară şi de ierarhia catolică a regatului. Legătura în libertate cu Roma dovedindu-se imposibilă, românii din aria cuprinsă de expansiunea Regatului ungar au menţinut şi consolidat legăturile tradiţionale cu Biserica răsăriteană în aria căreia fuseseră atraşi cu secole în urmă, consecinţă a izolării lor de romanitatea apuseană. Dar asaltul asupra structurilor ecleziastice tradiţionale tindea să anihileze însuşi cadrul de rezervă, parastatal, în care, potrivit formulei lui Nicolac lorga, „vlădica" ţinea locul voievodului, şi să înlăture ultima linie de apărare a societăţii

187

... . „^wi nivci ai oiensivei regatului a început rezistenţa structurilor

româneşti care avea să determine trecerea de la „ţară" la „stat", de la „voievodat" la „domnie". După manifestări de rezistenţă mai mult sau mai puţin reuşite pe plan ecleziastic şi politic, sfirşitul secolului a adus, o dată cu eliminarea prezenţei regatului în aria extracarpatică în urma unei noi mari invazii mongole, saltul ireversibil: „întemeierea" Ţării Româneşti.

înfăptuirea acestui pas presupunea nu numai percepţia exactă a unui pericol politic acut, concret şi direct resimţit; el comporta şi un grad înalt de înţelegere a unui interes etnic comun. Pe acest fundament s-a înălţat noul edificiu statal şi s-a dezvoltat politica sa faţă de românii din afara cadrelor Ţării Româneşti.

Tendinţa noului stat de a cuprinde şi populaţia românească de la răsărit de Carpaţi în hotarele sale a fost una din manifestările acestui impuls elementar; chiar cînd jocul forţelor politice internaţionale — marile puteri ale regiunii — a provocat în cele din urmă constituirea unui al doilea stat românesc în aria extracarpatică, ideea unităţii organice şi originare între cele două state apare cu insistenţă în textele contemporane.

Şi mai puternic s-a manifestat sentimentul solidarităţii etnice în politica Ţării Româneşti faţă de masa românilor din Transilvania, rămasă fără stat propriu şi înglobată într-o formă de organizare politică nefavorabilă, cînd nu i-a fost de-a dreptul ostilă. Aici, efortul de susţinere desfăşurat de Ţara Românească a pornit de la o arie limitată pentru a se extinde în cele din urmă la ansamblul masei românilor din Transilvania şi din Ungaria. Prin mijlocirea relaţiilor feudo-vasalice, în etapele de înţelegere, cooperare şi alianţă cu Regatul ungar, domnii Ţării Româneşti au obţinut, cu titlu de feud, Ţara Făgăraşului şi ducatul Amlaşului. Situaţie cu rădăcini străvechi, anterioară „întemeierii", legătura e documentar atestală din zilele lui Vladislav I — Vlaicu-vodă —, dar, foarte probabil ea a reînnoit un raport existent încă din zilele predecesorilor săi.

Spre sfirşitul secolului, în zilele de colaborare dintre Mircea cel Bătrîn şi regele Sigismund de Luxemburg, într-o vreme de relaxare a tensiunilor interconfesionale în Regatu! ungar, mitropolitul Ţării Româneşti a fost învestit de Patriarhia din Constantinopol şi cu funcţia de „exarh al întregii Ungarii şi al plaiurilor", păstor sufletesc al adepţilor confesiunii răsăritene din regatul „apostolic" între care neîndoielnic masa cea mai mare o alcătuiau românii. Ieşită într-un tîrziu din „inc"' iziunea" cu alte etnii, pe care în mare măsură le-a asimilat, masa populaţiei româneşti extracarpatice, organizată în stat propriu, a început de îndată să asume sau măcar să anticipeze rolul de înfăptuitor al unităţii româneşti. Funcţia istorică era însă implicită în chiar sensul şi direcţiunea fundamentală a actului întemeierii: „Cînd părţile oltene şi argeşene se uniră, după înfrîngerea lui Litovoi de către unguri, pe la 1300, ţara cea nouă se formează după o concepţie originală, avîndu-şi rădăcinile numai în tradiţia proprie. E un caz de cristalizare politică spontanee. Domnia e «a toată Ţara Românească», — şi pentru întîia oară apare în Răsărit astfel o concepţie naţională echivalentă cu concepţia teritorială, bază modernă pentr.', statele apusului Europei" (Nicolae Iorga).

In istoria românilor, aşadar, întemeierea Ţării Româneşti a asigurat tranziţia de la etnie la naţiune şi a pus bazele, îndepărtate desigur dar absolut necesare, ale unităţii româneşti.

188
Redactor: MARCEL D. POPA

Tehnoredactor: OLIMPIU POPA

Culegere şi paginare computerizată:

Moretti&Galls.r.l.

Coli tipar: 12

Apărut: 1993

Tipărit la «ARTA GRAFICA» S.A., Bucureşti