Şerban papacostea romanii in secolul al xiii-le/ Între cruciată Şi imperiul mongol

153

. ... anii ur.'iiaion .^ i^a^ia regalităţii.

Reînnoirea privilegiului din 1224 al lui Andrei II a fost concedată saşilor la insistenţele reprezentanţilor lor, „greavii (comiţii) Blafuuz şi Hennyng, care au acţionat ca reprezentanţi ai întregii comunităţi a saşilor din Sibiu şi a celor ţinînd de scaunul sibian" (...comites Blafuuz et Hennyng pro tota universitate Saxonum de Chybinio et ad sedem Chybinicnsem pertinentibus...^'. Calitatea nobiliară sau cvasinobiliară a celor doi reprezentanţi ai comunităţii săseşti din „provincia" sibiană care au intercedat pe lîngă rege şi au obţinut reînnoirea privilegiului lui Andrei II scoate în evidenţă rolul păturii sociale căreia îi aparţineau în prima etapă a luptei saşilor pentru autonomie⁶⁰.

Ca şi păturile sociale suprapuse de alte provenienţe, greavii au cunoscut un puternic avînt în ultimele decenii ale secolului XIII în împrejurările favorabile create de luptele dinastice şi de anarhia progresivă care a cuprins Regatul ungar. Apariţia tot mai frecventă a greavilor în calitate de stăpîni de pămînt şi de factor militar şi politic constituie indiciul cel mai sigur al rolului lor eminent în lumea săsească în această vreme, rol pe care aveau să-1 păstreze şi în secolul următor⁶¹. Participarea lor la luptele dintre Bela şi Ştefan, opţiunea lor finală în favoarea celui din urmă, precum şi alte merite de ordin militar au fost larg răsplătite cu stăpîniri de pămînt şi prin confirmări de stăpîniri⁶². Unul dintre numeroasele documente care relatează diverse episoade ale luptelor dintre cei doi regi ai Ungariei aminteşte chiar o atitudine generală a saşilor în cadrul conflictului, anume transferul fidelităţii lor de la regele titular la regele „tînăr"⁶³.

Prestigiul şi puterea acumulată de greavi, exponenţii cei mai de seamă ai lumii săseşti în cursul secolului XIII şi în bună parte al secolului următor, i-au îndemnat să redeschidă conflictul cu episcopia de Alba Iulia şi să încerce să-1 soluţioneze cu mijloace de forjă, în 1277.

Declanşat de contestaţia cu privire la o stăpînire teritorială între episcopie şi corniţele Alard din Ocna Sibiului, conflictul a intrat curînd pe făgaşul vechiului antagonism dintre comunitatea saşilor, cei din provincia sibiană cît şi cei care aspirau să se integreze în ea, şi autoritatea ecleziastică străină lor de sub tutela căreia urmăreau să se emancipeze integral. în februarie 1277, saşii pătrund în Alba Iulia sub conducerea lui Gaan, fiul comitelui Alard, atacă însăşi catedrala, pe care o devastează, ucigînd clerici şi laici deopotrivă; nici celelalte biserici ale oraşului nu au fost cruţate.

Sensul general al acestei acţiuni rezultă cel mai limpede din reacţia înalţilor prelaţi ai bisericii catolice a regatului, întruniţi la Buda, care îl excomunică pe Gaan, capul mişcării, şi „pe părtaşii răutăţii sale şi pe complicii inichităţii sale, saşii din părţile Transilvaniei..."⁶⁴. Un act regal din acelaşi an, cvocînd aceleaşi împrejurări,

⁵⁹ UKB, I, p. 322—323.

⁶⁰ Th. Năgler, Aşezarea saşilor în Transilvania, p. 163—167.

⁶¹ G. Giindisch, Sachsisches I^eben, p. 53—56.

⁶² UKB, I, p. 94, 95, 105, 110—111, 120.

⁶³ Faptul e semnalat de o diplomă emisă de cancelaria lui Ladislau Cumanul, la începuturile
domniei lui: „...Saxones et alii homines regionis Transilvaniae ad patrem nostrum redierant, eum naturalem
terrae dominum cognoscentes"; UKB, I, p. 122.

⁶⁴ UKB, I, p. 132 şi 133—134.

154

incriminează „furia şi cruzimea neamului săsesc" care a devastat catedrala şi a ui numeroşi clerici împreună „cu o mulţime de unguri..." (...cum multitudi Hungarorum...f'⁵. Regele Ladislau, sau mai degrabă factorii de conducere care acţion, în numele lui în vremea minoratului său, au luat partea episcopiei, ceea ce a provoc tensiuni şi probabil ciocniri armate cu saşii, situaţie amintită de un act regal din 128: care răsplăteşte meritele unui iobag în lupta „împotriva saşilor din Transilvania care sileau să păşească împotriva majestăţii noastre"⁶⁶.

Conflictul latent şi permanent dintre saşi şi episcopia de Alba Iulia a cunoscut puternică recrudescenţă cu forme violente în anii 1307—1308. Instalarea pe troni Ungariei a unui rege german, principele Otto al Bavariei, la cauza căruia saşii s-au rali; cu entuziasm, Ic-a inspirat un nou curaj şi hotărîrea de a-şi împlini revendicările î raport cu episcopia, care se opunea aspiraţiilor lor⁶⁷. în acest cadru politic şi î împrejurări care nu ne sunt cunoscute în detaliile lor, în februarie 1308 saşii lansează nouă „expediţie" împotriva episcopiei de Alba Iulia⁶⁸. Sfîrşitul brusc al carierei regale lui Otto de Bavaria, încarcerat de voievodul Transilvaniei şi apoi scăpat prin fugă di captivitate (v. mai jos p. 169.) i-a împiedicat încă o dată pe saşi să-şi realizez obiectivul; dimpotrivă, situaţia lor s-a agravat, în perspectivă imediată, din pricin ostilităţii pe care le-a manifestat-o voievodul Ladislau Kan, sprijinitor al episcopiei] căreia încerca să-i impună propria sa tutelă.

Doar sprijinul unei terţe puteri, cea voievodală în această etapă, cea regală maj tîrziu, a fost în măsură să salvgardeze poziţiile şi interesele clerului ungar din Alba Iulia faţă de tendinţele ostile ale saşilor. Depunînd mărturie în legătură cu unul din punctele dezbătute între apărătorii saşilor şi cei ai episcopiei, unul din martori constata ci „oamenii din Sibiu au acolo o putere atît de mare încît zisul capiilu nu le-ar putea sta) împotrivă"⁶⁹.

Manifestarea cea mai remarcabilă a avîntului autonomiei sibiene în anii del destrămare a puterii regale a fost alegerea unor comiţi proprii din rîndurile lor, în opoziţie cu comitatul regal căruia îi fuseseră subordonaţi pînă atunci. Numele şi funcţia acestora apar într-o mărturie emisă în decembrie 1308 în favoarea saşilor, direct

⁶⁵UKB, i, _P. 133.

⁶⁶ DIR, C, veacul XIII, 2, p. 242; penlru puternica tendinţă spre autonomie manifestată de saşi
spre sfîrşitul secolului XIII, v. şi I. Moga, Voevodatul Transilvaniei. Fapte şi interpretări istorice, Sibiu,
1944, p. 13—24 (extras din „AI1\C", X).

⁶⁷ Pentru noi manifestări ale conflictului între unele decanate ale bisericilor săseşti şi episcopia de
Alba Iulia, v. actele procesului dintre părţi dezbătut în fa(a împuterniciţilor legatului papal în Ungaria în
ianuarie-iulie 1309; L'KB, I, p. 239—292. Adeziunea saşilor la cauza lui Otto de Bavaria a constituit unul din
capelele de acuzare ale adversarilor lor, clerul ungar al episcopiei de Alba Iulia, ibiJcrn, p. 273—276.
Sprijinul acordat lui Otto împotriva candidatului papal, Carol Robert, a fost considerat un act de rebeliune faţă
de Biserica romană şi de regele angevin sprijinit de ea; ibidem, p. 256. Vehemenţa ostilităţii Sibiului lajă de
episcopia de Alba Iulia şi sprijinul pe care 1-a acordat decanatelor săseşti „rebele" au fost denunţate de
reprezentanţii capitlului episcopal; ibidem, p. 267.

⁶⁸ UKB, I, p. 288.

⁶⁹ homines de Cibinio habent ibi tantani potentiam, quod dictum capitulum non posset eis

resistere"; ibidem, p. 282.

155

implicaţi în conflictul cu Alba Iulia: nos Gobolinus, Nicolaus, comites sedis Cybiniensis atque universitas eiusdem...¹⁰.

Cu înlăturarea comiţilor regali şi instituirea unor comiţi proprii, expresie a universităţii" sibiene, mişcarea autonomistă a saşilor în raport cu instituţiile regatului a cunoscut momentul ei culminant de la sfirşitul secolului XII cînd a început să se manifeste. Şi în această etapă mişcarea a fost condusă de pătura greavilor, a căror putere şi prestigiu social se consolidaseră considerabil spre sfirşitul secolului XIII. Expresie a rolului social eminent al greavilor a fost încercarea regelui Andrei III de a-i atrage de partea sa în lupta pe care o susţinea împotriva tendinţelor autonomiste ale voievodatului. Actul din 22 februarie 1291 prin care recent înscăunatul Andrei III a confirmat privilegiile nobilimii ungare⁷¹, din care urmărea să facă reazemul principal al puterii sale şi al încercării de a opri destrămarea regatului, cuprinde şi prima tentativă de a-i asimila pe greavii saşi cu pătura nobiliară ungară. „Saşii transilvăneni care ţin domenii şi se poartă ca nobilii" sunt învestiţi explicit de rege şi cu uncie privilegii rezervate pînă atunci de regalitate nobilimii ungare ⁷². Stăpînirile lor de pămînt cu caracter ereditar au fost consolidate printr-un statut juridic similar celui al stăpînirilor de pămînt ale nobilimii ungare (dreptul de a dispune liber cu privire la domeniile lor, chiar în caz de desherenţă, menţinerea acestora în familia greavului şi în cazul cînd ar fi comis un act de infidelitate faţă de rege, limitarea sarcinilor fiscale ale oamenilor de pe pămîntul lor). Pe un plan mai general, care priveşte întreaga comunitate săsească din provincia Cibiniensis, corniţele acesteia, numit de rege, îşi vedea considerabil reduse atribuţiile judiciare⁷³. Faptul e un indiciu însemnat pentru tendinţa saşilor de a reduce, dacă nu de a înlătura — cum aveau să o facă în deceniul următor — apăsarea acestei instituţii de control a puterii regale asupra lor.

îngrădirea puterii regale, exercitată prin comitat, şi a celei voievodale împotriva căreia, dintru început, saşii s-au apărat prin privilegiile obţinute de la regii Ungariei tendinţa lor de a se autonomiza cît mai larg cu putinţă, ai cărei interpreţi principali au fost greavii saşi în vremea de anarhie a regatului şi care a cunoscut manifestarea cea mai clară prin adeziunea lor la candidatura lui Otto de Bavaria, a provocat reacţia celor două forţe ameninţate să piardă controlul asupra unei părţi însemnate a voievodatului.

Recunoaşterea calităţii de corp privilegiat cu prerogativă politică comunităţii săseşti din provincia Cibiniensis, teritoriu şi etnie totodată, a fost consacrată o dată cu apariţia congregaţiilor, instituţie de reprezentare a intereselor stărilor privilegiate. în 1289, saşii apar între grupurile reprezentate pe lîngă regele Ladislau, la Alba Iulia, la

„...homines de Cibinio habent ibi tantam potentiam, quod dictum capitulum non posset eis resistere"; ibidem, p. 252; mai jos ei apar în calitate de „comites dictae Universitatis Saxonum..."; ibidem,p. 276. ⁷¹ Ibidem,p. 173—176.

„...Saxones transilvani praedia tenentes et more nobilium se gerentes"; ibidem, p. 174.

„Iiem comes parochialis regni noştri ad praedictos Saxones transilvanos, non nisi in Iribus articulis, videlicet furto vel latrocinio, facto decimarum ac monetarum debeat iudicare. Item si aliquis ipsorum P⁶¹' comitem parochialem se senserit aggravaium, ipsam causam revocet et reducal noştri iudicii ..._; ibidem, p. 176.

156

dezbaterile pricinuite de reglementarea unor drepturi ale episcopiei'⁴. Doi ani mai tirziu, ir 1291, ei participă, alături de alte stări privilegiate la „congregaţia" ţinută la Alba lulia, în prezenţa lui Andrei III „pentru reformarea situaţiei lor" (...pro reformatione status eorundem...)⁷⁵. în anul următor, reprezentanţii comunităţii saşilor (universitas Saxonum) îşi dau adeziunea, alături de cei ai nobilimii ungare, a secuilor şr a cumanilor, la cooptarea tutorelui lui Andrei III între nobilii regatului⁷⁶. încercarea lui Andrei III de a lega stările privilegiate din Transilvania de regat, pentru a-şi consolida dominaţia asupra provinciei, manifestată prin acest act, a fost confirmată în 1298, cînd a avut loc o nouă întrunire a „congregaţiei" regatului la Pesta, „cu toţi nobilii unguri, cu secuii, saşii, cumanii..."⁷⁷.

La sfirşitul secolului XIII, aşadar, comunitatea săsească din „provincia sibiană", dezvoltată în cadrul teritorial al prepozilurii libere a Sibiului şi în cel delimitat de Andrcanum, şi-a fixat locul în sistemul de guvernare al voievodatului, ca stare privilegiată şi ca factor constitutiv al vieţii politice a ţării. Cu unele oscilaţii şi întreruperi determinate de evoluţia generală a situaţiei politice a Transilvaniei şi de vicisitudinile propriei lor istorii, acest statut avea să fie confirmat, consolidat şi extins la ansamblul elementului germanic din ţară în cursul secolelor următoare⁷⁸; cu deosebirea că locul greavilor ca factor de conducere avea să fie preluat de oraşe, a căror dezvoltare rapidă în

⁷⁴UKB, I, p. 161. ¹⁵ Ibidem, p. 177.

⁷⁶ Ibidcm, p. 192—193.

⁷⁷ Ibidcm, p. 211.

⁷⁸ în timpul voievodalului-principat al lui Ladislau Kan, saşii au avut de înfruntat ostilitatea
voievodului, holărît să-şi consolide/e pulerea şi să aducă sub controlul său diversele autonomii }i poziţii
regale din provincie. Adversitatea sa faţă de saşi s-a manifestat felurit: prin sprijinirea episcopiei de Alba lulia
în litigiul ei de lungă durată cu saşii de sub jurisdicţia ei şi cu cei din „provincia" sibiană care îi sprijineau; prin
desprinderea forţată a comunităţilor din Mediaş, Şeica Mare şi Biertan din legătura pe care o realizaseră cu cei
din Sibiu; prin încercarea de a-i împiedica de a se înfăţişa în Ungaria şi de a se apăra în faţa legatului papal,
împotriva acuzaţiilor episcopiei de Alba lulia (v. mai sus, p. 154—155); în sfîrşit, prin subordonarea directă a
comitatului de Sibiu, după încercarea autonomistă a provinciei de a-şi da comiţi proprii; UKB, I, p. 295—
296. In efortul său de a domina forţele centrifugale care slărîmaseră unitatea regatului, Carol Robert a început
prin a capta bunăvoinţa saşilor, factor însemnat în lupta pentru putere în Transilvania. în 1317, el a confirmat,
la cererea reprezentanţilor saşilor, privilegiul lui Andrei II din 1224; textul documentului prezentat de saşi
regelui Carol Robert cuprindea, „ut dixerunt" spune actul regal cu o rezervă implicită, clauzele marii concesii
din 1224 (UKB, I, p. 323). Cîteva luni mai tîrziu, anulînd o măsură a lui Ladislau Kan, Carol Robert extinde
„libertatea" sibiană asupra saşilor din Mediaş, Şeica Mare şi Şeica Mică (ibidem,p. 331—332). Cîţiva ani mai
tîrziu, însă, după restaurarea puterii sale în Transilvania, regele şi-a modificat politica şi s-a străduit să
oprească manifestările autonomiste tot mai îndrăzneţe ale saşilor. In 1323, el a luat apărarea episcopiei
împotriva saşilor „răsculaţi" din Şeica Mare. Tonul ameninţător al regelui lasă să se întrevadă confruntările
iminente (ibidem, p. 376). Holărîrea regelui de a supune unui control riguros comunitatea săsească şi de a-i
stăvili progresiva emancipare de sub puterea regalităţii — expresie a acestei noi politici a fost investirea
voievodului Transilvaniei Toma şi cu funcţia de comite de Sibiu în 1324 (ibidem, p. 379, 381, 390, 391) şi
revocarea scutirilor de la jurisdicţia voievodală acordate în trecut „de nevoie", afirmă un act regal din 1324
(ibidem, p. 382—383) — au diminuat practic autonomia săsească. Răspunsul saşilor la iniţiativa regelui a fost
răscoala pentru înfrîngerea căreia Carol Robert a fost nevoit să întreprindă o expediţie în Transilvania chiar în
cursul anului 1324 (D1R, C, veacul XIV, 2, p. 137—139).

Conflictul dintre regalitate şi saşi nu a făcut decît să amîne integrarea tuturor saşilor într-o singură „universitate" şi emanciparea lor largă de sub puterea centrală.

157

secolul XIV le-a permis să împingă pe al doilea plan al societăţii săseşti elementul nobiliar, pentru a-1 înlătura în cele din urmă cu totul. Pe această bază înnoită aveau să fie cuprinse, de-a lungul secolelor XIV şi XV, şi comunităţile autonome din Ţara Bîrsei şi din regiunea Bistriţei în „universitatea" săsească. Triumful Reformei în Transilvania, care a rupt definitiv în cele din urmă legătura dintre episcopia de Alba Iulia şi comunităţile săseşti aflate în dependenţa ei în cursul secolelor anterioare, a desăvîrşit procesul.

Mai greu de urmărit, din pricina documentaţiei mult mai lacunare în ceea ce îi priveşte, e evoluţia secuilor spre statutul de stare privilegiată în cursul secolului XIII; şi totuşi, etapele mari ale procesului şi încununarea lui, la sfîrşitul secolului, se pot clar sesiza pe temeiul puţinelor documente contemporane păstrate şi al datelor mai tîrzii, dar cu valoare retrospectivă⁷⁹.

Secuii, a căror origine e astăzi încă dezbătută, s-au asociat de timpuriu cu ungurii cu care au intrat în raporturi de dependenţă, foarte probabil încă din vremea migraţici acestora spre vest şi a cuceririi Panonici. Ca şi alte etnii, ei au obţinut recunoaşterea entităţii lor, supunîndu-sc la îndatorirea de slujbă militară şi la anumite obligaţii fiscale în folosul etniei dominante, ungurii. Rolul lor de element de acoperire a oştii ungare în înaintări şi retrageri, aşadar de avangardă şi ariergardă, care le-a revenit în virtutea acestui pact originar, explică deplasarea lor progresivă spre răsărit, pe măsura extinderii arici de dominaţie a regatului în această direcţie în secolele XI şi XII. Stabiliţi pe cursul Tîrnavelor, unde urmele lor se regăsesc mai tîr/.iu, secuii au fost deplasaţi la mijlocul secolului XII pe Olt şi pe linia Carpaţilor Răsăriteni, unde aveau să se stabilizeze; grupurile rămase în urmă s-au contopit cu timpul în masa populaţiei localnice.

în noile lor aşezări i-au surprins pe secui invaziile tătarilor din 1241 şi 1285, împotriva cărora au luptat împreună cu românii (v. p. 137—138 şi 161), de la care au împrumutat şi unele elemente de civilizaţie (v. mai jos, p. 185).

Din punct de vedere fiscal, secuii, crescători de vite, erau datori să presteze regalităţii dări în animale⁸⁰; mai tîrziu, apare în izvoare precizarea potrivit căreia darea secuilor consta dintr-un număr de boi prestaţi regalităţii la anumite prilejuri solemne.

Istoria secuilor în Transilvania e aceea a progresivei teritorializări a unei societăţi gentilice şi a lentei ei evoluţii spre formele de organizare seniorial-feudale prin despicarea comunităţilor întemeiate pe înrudire. în secolul XIII însă, sistemul tradiţional de organizare, cel gentilic, e larg precumpănitor, deşi îşi face apariţia, în forme e drept modeste, stăpînirca cu titlu personal a pămîntului, bază a viitoarei categorii dominante în societatea secuiască.

⁷⁹ G. Bako, Evoluţia socială si economică a secuilor în secolele XIII —XV, în „Studii şi articole
de istorie", U, 1957, p. 39—56.

⁸⁰ Obligaţia e semnalată încă din 1256, cînd Bela IV întăreşte arhiepiscopiei de Strigoniu dreptul
de a percepe zeciuiala din veniturile regalităţii, între altele cele care i se cuveneau ,,...ex parte Siculorum et
Olacorum in pecudibus, pecoribus et animalibus quibuslibet..."; UKB, I, p. 80.

158

în secolele XI şi XII, secuii s-au convertit la apusene.

Politica regalităţii în secolul XIII în Transilvania, de sprijinire a autonomiilor teritoriale pe bază etnică şi social-nobiliară, pentru a evita primejdia autonomizării voievodatului, s-a răsfrint, fireşte, şi asupra secuilor. Indiciile autonomiei lor teritoriale apar încă din 1222, cînd unul din actele emise de Andrei II în favoarea Ordinului teutonic aminteşte de „terra Siculorum"⁸¹, localizată neîndoielnic în regiunea popasului final al seminţiei lor.

Unităţile autonome secuieşti, terrae în secolul XIII, „scaune" (sedes) în secolele următoare, erau cadrul teritorial de organizare a ginţilor secuieşti, de împlinire a funcţiilor lor militare, judecătoreşti şi administrative. Regulile după care se îndrumau colectivităţile secuieşti în desfăşurarea acestor funcţiuni erau cutumele ancestrale, mos siculorum, şi jus siculorum. Privilegiul care consfinţea acest drept tradiţional de autoguvernare a autonomiei era libcrtas siculorum.

în cursul secolului XIII, diversele comunităţi autonome secuieşti, universitalcs, tind, prin evoluţie spontană sau, mai degrabă, din iniţiativă regală, să se grupeze într-un corp teritorial-etnic, sub o căpetenie unică, comes siculorum*². Crearea acestei instituţii în cursul secolului XIII, sub controlul regalităţii, a consfinţit constituirea autonomiei teritorial-etnice a secuilor din Transilvania sau a celei mai mari părţi a lor. Dependenţa de regalitate a comitelui secuilor a fost unul din mijloacele menţinerii sub controlul ci a ţării. Destrămarea puterii regale la sfirşitul domniei lui Ladislau Cumanul şi apoi, accelerat, după dispariţia lui Andrei 111, a produs modificare şi în regimul politic al secuilor, al căror comite a trecut de sub autoritatea) regalităţii sub cea a voievodului Transilvaniei, Ladislau Kan. Una din condiţiile reconcilierii din 1310 între Carol Robcrt şi voievodul Transilvaniei a fost „restituirea" dd către cel din urmă a unui şir de poziţii regale uzurpate între care şi „comitatul] secuiesc⁸³.

Spre sfirşitul secolului XIII autonomia teritorială a secuilor s-a convertit î „stare" privilegiată în cuprinsul voievodatului, în procesul general de constituire | stărilor privilegiate grupate în congregaţia ţării. în 1289, regele Ladislau confirmă posesiune a capitlului episcopiei de Alba Iulia, după ce a consultat „pe toţi clericij nobilii unguri, saşii şi secuii părţii transilvane"⁸⁴. în 1291, la adunarea convocată Andrei III la Alba Iulia au participat şi secuii, alături de nobili, saşi, români; în anj următor, secuii figurează alături de marii dregători ai regatului, de nobilimea ungară, saşi şi cumani la o însemnată reuniune la Buda, în calitate de suire privilegiată⁸⁵.

⁸¹ UKB, I, p. 19—20.

⁸² Un Moyus „comes Siculorum nostrorum" într-un act din 1291 al lui Andrei 111; Szek,
Okleveltâr, ed. K. Szâbo, 1, 1211—1519, Cluj, 1872, p. 26—28; v. şi p. 29.Un Petru comite al secuiloj
1294, DIR, C, veacul X1H, 2, p. 406.

⁸³ „Item promisimus eidem restituere et :emittere argentifodinam de Rodna, comitatum
Byzterce, comitatum de Scibinio, comitatum Siculorum, villas Dees, Clus et Zeek cum officio camerae, q
in eisdcm villis haberi consuevit; UKB, I, p. 296.

⁸⁴ Ibidem, p. 161.

⁸⁵ Ibidem, p. 192—193.

159

aceeaşi tovărăşie au participat la congregaţia regatului la Pesta, în august 1298⁸⁶. Participarea la congregaţiile voievodatului, care aveau să se permanentizeze în secolele următoare, a asigurat „universităţii" secuieşti calitatea de componentă a regimului de guvernare a Voievodatului transilvan, alături de nobilimea ungară şi de „universitatea" săsească.

Românii în sistemul voievodatului⁸⁷. O evoluţie similară celorlalte „naţiuni" din voievodat părea rezervată şi românilor, celor din sudul ţării îndeosebi, a căror autonomie tcritorial-politică cunoaşte acum un reviriment însemnat în cadrul noului curs politic al regalităţii ungare manifestat, deşi oscilant, după marea invazie tătară. Doi factori au determinat precumpănitor această evoluţie a politicii regalităţii: nevoia acută de forţe militare, inclusiv cele ale românilor intra şi extracarpatici, şi, legat de aceasta, modificarea politicii confesionale.

Slăbirea structurilor militare ale regatului ca urmare a asaltului tătar din 1241— 1242, pierderea treptată a încrederii într-o mare cruciată antimongolă, zadarnic aşteptată după 1241, confruntările militare multiple pe diversele fronturi în care se afla angajată politica externă a regatului au constrîns conducerea acestuia să apeleze tot mai des la forţele „auxiliare", ale popoarelor din cuprinsul teritoriilor dominate, între care se aflau şi românii, dinlăuntrul şi din afara arcului carpatic.

S-a văzut partea asumată de români în organizarea apărării antimongole în Carpaţii Răsăriteni imediat după retragerea primului asalt mongol împotriva Regatului ungar (v. mai sus p. 137—138). Dar regatul a făcut apel masiv la concursul militar al românilor nu numai în Răsărit şi în Sud-est, dar şi în conflictele cu adversarii săi din Apus. Prins într-o aprigă înfruntare cu Boemia regelui Ottokar I Premysl, regele Bela IV a concentrat în 1260 o mare oaste, amalgam de corpuri recrutate atît din rîndurile popoarelor cuprinse în teritoriile regatului cît şi dintre aliaţii săi răsăriteni. Participarea românilor la această oaste e atestată multiplu de surse — între care o scrisoare a regelui Boemiei — şi e certă⁸⁸. Mai greu de determinat e regiunea din care proveneau românii care au participat la marea înfruntare dintre regatele ungar şi boem. Ca şi scrisoarea regelui Boemiei, cronica în versuri a lui Ottokar de Styria îi aminteşte pe români imediat

⁸⁶ „Item promisimus eidem restituere et remittere argentifodinam de Rodna, comitatum de
Byzterce, comitatum de Scibinio, comitatum Siculorum, villas Dees, Clus et Zeek cum officio camerae, quod
in eisdem villis haberi consuevit; UKB, I, p. 211.

⁸⁷ A. Decei. Contribution â l'etude de la siluation politique des Roumains de Transylvanie au XIIF
et au XIV' siecle, Bucarest, 1940 (extrait de la „Revue de Transylvanie", VI, 2); P. lambor, Atacurile
cumano-tîtarc asupra Transilvaniei in a doua jumătate a secolului al XllI-lea, „A1IAC", XVH, 1974, p.
211—223; Gh. I. Brătianu, Les assemblees d'elats et Ies Roumains de Transylvanie, „Revue des etudes
roumaincs", XIII—XIV, 1974, p. 9—27.

⁸⁸ înşiruirea aliaţilor lui Bela IV în textul scrisorii adresate de regele Boemiei papei aminteşte pe
„Danielem regem Russie et filios eius et ceteros Ruthenos et Thartaros qui in auxilium venerant, et Boleslaum
Cracoviensem et Lozkonem iuvenem Lansatie duces et innumeram multitudinem inhumanorum hominum,
Cumanorum, Ungarorum et diversorum Sclauorum, Siculorum quoque et Valahorum, Bezzerminorum et
Ismaelitarum, Schismaticorum etiam, utpote Grecorum, Bulgarorum, Rasiensium et Bosnensium
hereticorum..."; Hurmuzaki, I,, p. 287. Pentru rolul popoarelor încadrate în sistemul militar al Regatului
ungar şi desfăşurarea războaielor ofensive şi defensive ale acestuia, v. monografia lui H. Gockenjan,
HUfsvolker und Grenzwa'chter im mittelalterlichen Ungam, Wiesbaden, 1972.