Seria de literatură universală a bibliotecii polirom este coordonată de Denisa Comănescu

127

mai dăruiţi şi oameni care să ştie greaca şi araba, ca şi cum la Florenţa şi la Pisa n-ar exista fii de negustori bogaţi şi deschişi la inimă, care să intre de bunăvoie în ordin, dacă ordinul le-ar da putinţa să sporească puterea şi cinstirea tatălui. Dar aici îngăduinţa faţă de cele lumeşti se recunoaşte doar cînd este vorba de a îngădui nemţilor să... oh, Doamne, Dumnezeule, trăsneşte limba mea care spune lucruri ce nu se cuvin!

— în abaţie se petrec lucruri care nu se cuvin ? a întrebat ca din întîmplare Guglielmo, mai turnîndu-şi puţin lapte.

— Şi călugărul e un om, a rostit cu înţelepciune Aymaro. Apoi a adăugat: Dar aici sînt mai puţini oameni decît în altă parte. Şi să fie clar că ceea ce am spus... n-am spus.

— Foarte interesant, a zis Guglielmo. Şi acestea sînt păre­rile dumitale sau ale mai multora care gîndesc ca domnia ta ?

— Ale multora, ale multora. Ale multora care acum sînt foarte îndureraţi de nenorocirea care s-a abătut peste Adelmo: dar dacă în prăpastie ar fi murit unul care cutreieră prin bibliotecă mai mult decît trebuie, n-ar mai fi fost nemulţumiţi.

— Adică ce vrei să spui ?

— Am spus şi aşa prea multe. Aici vorbim prea mult, ţi-ai dat seama de asta. Aici nu mai păstrează nimeni tăcerea, pe de o parte. Iar pe de alta, o păstrează prea mult. Aici, în loc să se tacă sau să se vorbească, ar trebui să se facă ceva. In epoca de aur a ordinului nostru, dacă un abate nu era făcut să fie abate, un pahar zdravăn de vin otrăvit şi se deschidea succesiunea. Am spus lucrurile acestea, se înţelege, frate Guglielmo, nu ca să clevetesc în privinţa Abatelui sau a altor confraţi. Să mă ferească Dumnezeu, nu am viciul cel spurcat al clevetirii. Dar n-aş vrea ca Abatele să te fi rugat să faci cercetări asupra mea sau a altora, precum Pacifico din Tivoli sau Pietro din Sânt' Albano. Noi n-avem nici o legătură cu poveştile legate de bibliotecă. Dar am vrea să avem ceva mai multă. Aşa că dibuieşte cuibul acesta de şerpi, dumneata, care ai ars atîţia eretici.

— Eu n-am ars niciodată pe nimeni, a spus cu asprime Guglielmo.

— Zic şi eu aşa, a încuviinţat Aymaro zîmbind larg. Vînătoare bună, frate Guglielmo, dar fii cu băgare de seamă noaptea.

— De ce nu ziua? ------

— Pentru că ziua aici se curariseşte trupul cu ierburi bune, iar noaptea se îmbolnăveşte cu ierburi rele. Să nu crezi că

128

a fost aruncat în prăpastie de mîinile cuiva, sau că jn cuiva l-au cufundat pe Venanzio în sînge. Aici cineva

jj_U vrea ca fraţii călugări să hotărască singuri unde să meargă, _ce să facă şi ce să citească. Şi se folosesc de forţele infernului, _sau ale necromanţilor, prieteni ai infernului, pentru a tulbura minţile celor curioşi.

— Vorbeşti de părintele erborist ?

— Salvatore din Sânt' Emmerano este un om cinstit. Fireşte, neamţ el, neamţ Malachia...

Şi după ce a mai dovedit o dată că nu este dornic să cleve­tească, Aymaro a urcat să se apuce de lucru.

— Ce o fi vrut să spună? am întrebat.

— Totul şi nimic. O abaţie este întotdeauna un loc în care călugării se luptă între ei ca să atragă de partea lor con­ducerea comunităţii. Chiar şi la Melk, dar poate că fiind novice nu vei fi avut posibilitatea să-ţi dai seama. Dar în ţara ta cucerirea conducerii unei abaţii însemnează cucerirea locului din care se ia legătura direct cu împăratul. In ţara asta, în schimb, treburile stau altfel, împăratul e departe, chiar cînd coboară pînă la Roma. Nu mai există o curte, acum, nici măcar cea papală. Sînt oraşele, ţi-ai dat seama.

— Aşa e, şi am rămas surprins. Oraşul în Italia e ceva cu totul altfel decît prin părţile noastre... Nu este doar un loc în care să trăieşti, ci este un loc în care se iau hotărîri, toţi se află mereu în piaţă, contează mai mult magistraţii cetăţeni decît împăratul sau papa. Sînt... ca tot atîtea regate...

— Şi regii sînt negustori. Şi armele lor sînt banii. Banii au o funcţie, în Italia, deosebită de cea din ţara mea, sau din a ta. Peste tot circulă banii, dar mare parte din viaţă este încă controlată şi organizată de schimburile de bunuri, pui de găină sau snopi de grîu, sau o seceră, sau un car, şi banii slujesc la procurarea acestor bunuri. Ai văzut că în oraşele italiene, în schimb, bunurile slujesc ca să se procure cu ele bani. Iar preoţii, episcopii, ba chiar şi ordinele religioase trebuie să-şi facă socotelile în bani. Şi de aceea, fireşte, revolta faţă de putere se arată ca o îndemnare la sărăcie, şi se revoltă contra puterii cei care sînt înlăturaţi de la relaţiile cu banii, şi orice îndemn la sărăcie naşte atîta frămîntare şi atîtea dez­bateri, şi întreg oraşul, de la episcop pînă la magistrat, îl socoate drept duşman al său pe cel care propovăduieşte sărăcia. Inchizitorii simt duhoarea diavolului acolo unde cineva s-a răzvrătit împotriva duhorii bălegarului diavolesc. s>i atunci vei înţelege, deci, la ce anume se gîndeşte Aymaro.

129

O abaţie benedictină, în epoca de aur a ordinului, era un loc în care păstorii mînau turmele de credincioşi. Aymaro vrea să se întoarcă tradiţia. Numai că viaţa turmei s-a schimbat, şi abaţia se poate întoarce la tradiţie (la gloria ei, la puterea ei ; de odinioară) numai dacă primeşte noul obicei ale turmei, devenind alta. Şi cum azi turma se domină aici nu cu armele şi cu strălucirea ritualurilor, ci prin controlul banilor, Aymaro vrea ca tot, tot, tot ce face abaţia, ba chiar şi biblioteca, să devină un mare atelier şi să fabrice bani.

— Şi ce legătură are asta cu crimele, sau cu crima ?

— încă nu ştiu. Dar acum aş vrea să mă duc sus. Hai.

Călugării se apucaseră de treabă. In scriptorium domnea liniştea, dar nu era liniştea aceea rodnică a sufletelor. Berengario, care sosise ceva mai înaintea noastră, ne-a primit încurcat. Ceilalţi călugări şi-au ridicat capul de la munca lor. j Ştiau că eram aici ca să descoperim ceva în legătură cu Venanzio, iar direcţia privirilor lor ne-a îndreptat atenţia asupra unui loc gol, sub o fereastră care se deschidea înăuntru, în octogonul central.

Deşi ziua era foarte friguroasă, temperatura în scriptorium era foarte plăcută. Nu degeaba fusese aşezat deasupra bucătă­riilor de la care venea destulă căldură, şi pentru că hornurile celor două cuptoare, aflate dedesubt, treceau prin lăuntrul pilaştrilor care sprijineau cele două scări răsucite din turnu­rile de apus şi miazăzi. Cît priveşte turnul de miazănoapte, aflat în cealaltă parte a sălii celei mari, nu avea scară, ci un cămin mare care ardea răspîndind o căldură binefăcătoare. Şi apoi podeaua fusese acoperită cu paie, care făceau să nu ni se audă paşii. Aşadar, colţul cel mai puţin încălzit era cel al turnului de răsărit, şi chiar am băgat de seamă că, deşi rămî-neau locuri goale faţă de cîţi călugări erau la treabă, toţi încercau să se ferească de mesele aşezate în direcţia aceea. Cînd mai tîrziu mi-am dat seama că scara în spirală a turnului de răsărit era singura care ducea nu numai în jos, spre refec-tor, ci şi în sus, spre bibliotecă, m-am întrebat dacă nu cumva un calcul înţelept potrivise încălzitul sălii în aşa fel încît călugării să nu fie îndemnaţi să cerceteze partea aceea, şi să fie mai uşor pentru bibliotecar să controleze intrarea în biblio­tecă. Dar poate că exageram în bănuielile mele, ajungînd o biată maimuţă a maestrului meu, pentru că am găsit numai-decît că socoteala asta n-ar fi dat prea bune rezultate în timpul verii, dacă nu cumva (mi-am spus) tocmai locul acesta era cel mai însorit, vara, şi deci şi pentru asta cel mai ocolit-

130

JVlasa bietului Venanzio era aşezată cu spatele spre căminul cel mare, şi era una dintre cele mai căutate. Petre­cusem pînă atunci o mică parte din viaţa mea într-un . scriptorium, dar după aceea am petrecut destulă, şi ştiu cîtă suferinţă îndură un scrib, un copist şi un cărturar petrecînd la masa lui lungile ceasuri de iarnă, cu degetele înţepenindu-i pe condei (cînd chiar şi la o temperatură obişnuită, după ce scrie şase ori în şir, face la degete spăimîntătoarea crampă a scriitorului, şi degetul cel mare îl doare de parcă i-ar fi fost strivit). Şi aşa se explică de ce găsim adesea pe marginea manuscriselor fraze lăsate de copist ca mărturie a suferinţei răbdate (sau nerăbdate) precum: „Har Domnului, curînd se întunecă", sau „Oh, de-aş avea un pahar mare de vin", sau chiar „Azi e frig, lumina e slabă, pînza asta e pieloasă, ceva nu merge". Cum spune şi proverbul străvechi, trei degete ţin pana, dar tot corpul munceşte. Şi se canoneşte.

Dar vorbeam despre masa lui Venanzio. Mai mică decît celelalte, ca de altfel toate cele aşezate înăuntrul încăperii octogonale, hărăzite cărturarilor, în vreme ce mult mai mari erau cele de sub ferestrele de pe pereţii din afară, hărăzite miniaturiştilor şi copiştilor. De altfel şi Venanzio lucra cu un pupitru, pentru că folosea, desigur, manuscrise împrumutate de abaţie, pe care le copia. Sub masă erau aşezate rafturi joase, unde se îngrămădeau foi neegale, şi întrucît toate erau în latineşte, am dedus din asta că erau traducerile lui cele mai proaspete. Scrise în grabă, nu alcătuiau pagini de carte şi probabil că aveau să fie mai apoi încredinţate unui copist şi unui miniaturist. De aceea cu greu s-ar fi putut citi. Printre foi, nişte cărţi în greceşte. O altă carte grecească era deschisă pe pupitru, operă după care Venanzio îşi îndeplinise, în zilele ce trecuseră, munca lui de traducător. Eu nu ştiam încă limba greacă pe atunci, dar maestrul meu a citit titlul şi a spus că erau Metamorfozele lui Apuleius, o poveste păgînă despre care auzisem vorbindu-se ca despre o operă nepotrivită de a fi citită de novici.

— Cum de făcea Venanzio această traducere ? l-a întrebat Cruglielmo pe Berengario, aflat lîngă noi.

— A fost cerută abaţiei de către seniorul din Milano, şi abaţia va avea din asta dreptul de preemţiune privind produ­cerea de vinuri pe unele proprietăţi aflate la răsărit. Berengario a arătat cu mîna departe. Dar a mai adăugat ⁿumaidecît: Asta nu însemnează că abaţia se pretează la niunci negustoreşti pentru laici. Dar comitentul s-a străduit Pmă cînd acest manuscris ne-a fost împrumutat de dogele

131

Veneţiei, care-l avea de la împăratul Bizanţului, şi cînd Venanzio avea să termine munca lui aveam să facem două copii, una pentru comitent şi alta pentru biblioteca noastră.

— Care, aşadar, nu se dă în lături să primească şi poveşti păgîne, a spus Guglielmo.

— Biblioteca e dovada adevărului şi a greşelii, a spus atunci o voce din spatele nostru. Era Jorge. încă o dată m-am mirat (dar mai mult aveam să mă mir în zilele ce au urmat) de felul neaşteptat în care bătrînul acela apărea pe negîndite, ca şi cum noi nu-l vedeam pe el, dar el ne vedea pe noi. M-am întrebat chiar ce făcea un orb în scriptorium, dar am înţeles după aceea că Jorge era omniprezent în toate locurile din abaţie. Şi adesea şedea în scriptorium, aşezat pe o laviţă lîngă cămin, şi părea că urmăreşte tot ce se petrece în încăpere. 0 dată l-am auzit întrebînd de la locul lui cu voce tare: „Cine urcă ?", şi i se adresa lui Malachia care, cu paşii înăbuşiţi de paie, se îndrepta spre bibliotecă. Toţi călugării îl ţineau în multă preţuire şi se duceau la el ca să-i citească fragmente pe care le înţelegeau anevoie, cerîndu-i părerea pentru vreo scolie, sau lămuriri de felul cum să reprezinte un animal.sau un sfînt. Şi el privea în gol cu ochii lui stinşi, ca şi cum ar fi cercetat cu atenţie pagini pe care le-ar fi avut vii în memorie, şi răspundea că falşii proroci sînt îmbrăcaţi ca episcopii şi că le ies broaşte din gură, sau care erau pietrele ce trebuiau să împodobească zidurile Ierusalimului ceresc, sau că arimaşpii sînt reprezentaţi în planşe alături de pămînturile preotului Ioan - povăţuindu-i să nu exagereze făcîndu-i atrăgători în monstruozitatea lor, pentru că era de ajuns să fie închipuiţi ca nişte embleme, lesne de recunoscut, şi nu clocotind de pofte sau respingători pînă la rîs.

O dată l-am auzit sfătuindu-l pe un scoliast cum să interpre­teze o recapitulatio în textele lui Ticanius, după înţelegerea Sfîntului Augustin, aşa încît să le ocolească erezia donatistă. Altă dată l-am auzit dînd sfaturi despre felul cum, comentînd, să-i distingi pe eretici de schismatici. Sau chiar spunînd, unui studios încremenit, ce carte trebuie să caute în catalogul biblio­tecii şi aproape în ce pagină ar fi putut găsi menţionată proble­ma lui, asigurîndu-l că bibliotecarul i-ar fi dat-o, cu siguranţă, întrucît era vorba de o operă inspirată de Dumnezeu. In sfîrşit, altă dată l-am auzit spunînd că o asemenea carte nu trebuia căutată pentru că exista, e adevărat, în catalog, dar fusese distrusă de şoareci cu cincizeci de ani în urmă, şi om făcea praf între degetele oricui ar fi atins-o. El era, aşadar* memoria însăşi a bibliotecii şi sufletul scriptorium-ulul

132

Uneori îi ameninţa pe călugării care pălăvrăgeau între ei : Grăbiţi-vă să lăsaţi mărturie despre adevăr, pentru că a sosit ceasul", şi se referea la venirea Antichristului.

.— Biblioteca e dovada adevărului şi a greşelii, a spus Jorge.

— Fără îndoială. Lui Apuleius din Madaura i-a mers faima de mag, a zis Guglielmo. Dar fabula aceasta conţine sub straiul propriilor născociri o morală din cele bune, pentru că ne învaţă cît de greu se plătesc propriile greşeli, şi apoi cred că povestea omului prefăcut în măgar se referă la prefacerea sufletului care cade în păcat.

— Tot ce se poate, a spus Jorge.

— Aşa că acum înţeleg de ce Venanzio, în timpul discuţiei aceleia de care mi-a vorbit ieri, era interesat de problemele comediei; pentru că şi comediile de felul acesta pot fi puse alături de comediile anticilor. Şi unele şi altele nu povestesc despre oameni care să existe cu adevărat, precum face tragedia, dar, spune Isidor, sînt născociri: „fabulae poetae a fando nominaverunt quia non sunt res factae sed tantum loquendo ftctae"...

în primul moment nu am înţeles de ce Guglielmo se cufundase în discuţia aceea atît de savantă şi tocmai cu un om care părea că nu iubeşte asemenea probleme, dar răs­punsul lui Jorge mi-a arătat cît de subtil fusese maestrul meu.

— în ziua aceea nu se discuta despre comedii, ci doar de îngăduinţa rîsului, a spus Jorge încruntîndu-se.

Şi eu îmi aminteam foarte bine că atunci cînd Venanzio se referise la discuţia aceea, chiar cu o zi mai înainte, Jorge declarase că nu-şi aducea aminte de ea.

— Ah, a spus Guglielmo, părînd să nu ia seama la asta, credeam că aţi vorbit despre minciunile preoţilor şi despre enigmele ascunse...

— Se vorbea despre rîs, a răspuns Jorge. Comediile erau scrise de păgîni pentru a-i îndemna pe spectatori la rîs, şi rău făceau. Domnul Nostru Iisus Christos nu a spus niciodată comedii sau fabule, ci doar parabole simple şi clare care ne instruiesc alegoric despre cum să dobîndim paradisul, amin.

— Mă întreb, a spus Guglielmo, de ce domnia ta eşti atît de Potrivnic gîndului că Iisus a rîs şi el vreodată? Eu cred că ^risul este un leac bun, ca şi băile, pentru a curarisi umorile şi celelalte beteşuguri ale trupului, cu osebire melancolia.

— Băile sînt un lucru bun, a spus Jorge, şi chiar Aquinate ^ne îndeamnă la ele pentru a înlătura tristeţea, care poate să ^ne suferinţă grea cînd nu se datoreşte unui beteşug ce nu

133

poate fi tămăduit cu îndrăzneala. Băile refac echilibrul umorilor. Rîsul zgîlţîie corpul, strică trăsăturile feţei, îl face pe om să semene cu maimuţa.

— Maimuţele nu rîd, rîsul îi este dat numai omului, este semnul raţionalităţii lui, a spus Guglielmo.

— Şi cuvîntul este semnul raţionalităţii umane, şi prin cuvinte poate fi hulit Dumnezeu. Nu tot ce aparţine numai omului este cu necesitate bun. Rîsul este semnul neroziei. Cine rîde nu crede în lucrul de care se rîde, dar nici nu-l urăşte. Şi deci a rîde de rău însemnează a nu fi gata să lupţi împotriva lui, şi a rîde de bine însemnează a nu cunoaşte puterea cu care binele se răspîndeste singur. Tocmai de aceea Regula spune: „decimus humilitatis gradus est si non sit facilis ac promptus in risu, quia scriptum est: stultus in risu exaltat vocem suam".

— Quintilianus, l-a întrerupt maestrul meu, spune că rîsul trebuie înlăturat în panegiric, din demnitate, dar este de încurajat în multe alte cazuri. Tacitus laudă ironia lui Calpurnius Pisone, Plinius cel Tînăr a scris: „ahquando praeterea rido, jocor, ludo, homo sum".

— Erau păgîni, a răspuns Jorge. Regula spune : „scurrili-tates vero vel verba otiosa et risum moventia aeterna clausura in omnibus locis damnamus, et ad talia eloquia discipulum aperire os non permittitur".

— Totuşi, cînd cuvîntul lui Christos biruise pe pămînt, Sinesius din Cirene spune că divinitatea a ştiut să amestece în chip armonios comicul cu tragicul, şi Elius Spatianus spune despre împăratul Adrian, om cu purtări alese şi cu suflet naturaliter creştin, că a ştiut să combine momente de veselie cu momente de seriozitate. Şi, în sfîrşit, Ausonius recomandă să se cumpănească seriozitatea şi gluma.

— Dar Paulinus din Nola şi Clement din Alexandria ne-au prevenit împotriva acestor sminteli şi Sulpitius Severus spune că Sfîntul Martin n-a fost văzut niciodată, de nimeni, nici pradă mîniei, nici pradă rîsului.

— Cu toate acestea, aminteşte anumite răspunsuri spiri-tualiter salsa ale Sfîntului, a spus Guglielmo.

— Erau înţelepte şi potrivite momentului, nu ridicole. Sfîntul Ephraim a scris o pareneză împotriva rîsului călugărilor şi în De habitu et conversatione monachorum sfătuieşte să se ocolea­scă obscenităţile şi ghiduşiile ca şi cum ar fi venin de viespi-

— Dar Hildebertus a spus : „admittendo tibijoca sunt post seriaquaedam, sed tamen et dignis et ipsa gerenda modis". Ş*^L

134

Ioan din Salisbury a îngăduit o ilaritate modestă. Şi, în sfîrşit, Ecleziastul, din care ai citat fragmentul la care se referă Regula domniei tale, unde se spune că rîsul este dovada smin­tirii, îngăduie măcar un rîs în tăcere, al sufletului netulburat.

— Sufletul este netulburat numai cînd contemplă adevărul si se bucură de binele săvîrşit, iar despre adevăr şi bine nu se rîde. Iată de ce Christos nu rîdea. Rîsul este izvor de îndoială.

— Dar uneori este drept să te îndoieşti.

— Nu văd motiv pentru asta. Cînd te îndoieşti trebuie să te întorci înspre o autoritate, înspre cuvintele unui părinte sau ale unui doctor, şi orice motiv de îndoială încetează. îmi pari adăpat la doctrine îndoielnice, ca acelea ale logicienilor de la Paris. Dar Sfîntul Bernard a ştiut să intervină foarte bine împotriva jugănitului Abelard, care voia să treacă toate problemele prin sita rece şi fără viaţă a unei raţiuni nelu­minate de Scripturi, rostind sentenţios: e aşa sau nu e aşa. Desigur, cel ce acceptă aceste idei din cale-afară de pericu­loase poate să aprecieze şi jocul celui ignorant care rîde de ceea ce are un singur adevăr pe care trebuie să-l ştim, carele a fost spus o dată pentru totdeauna. Şi rîzînd aşa, cel ignorant spune implicit: JDeus non est".

— Venerabile Jorge, domnia ta îmi pari nedrept cînd îl socoteşti jugănit pe Abelard, pentru că ştii foarte bine că a fost adus în asemenea condiţie din pricina nedreptăţii altuia...

— Pentru păcatele lui. Pentru trufia încrederii lui în raţiunea omului. Astfel credinţa celor simpli este batjocorită, tainele Domnului date pe faţă (sau s-a încercat asta, smintiţi cei care au încercat), probleme care priveau lucrurile cele mai înalte au fost tratate fără pic de teamă, au fost luaţi în bătaie de joc părinţii Bisericii deoarece socotiseră că asemenea pro­bleme trebuiau mai degrabă ocolite decît dezvăluite.

— Nu sînt de acord, venerabile Jorge. Dumnezeu ne cere să ne exercităm raţiunea asupra multor lucruri ascunse, în privinţa cărora Scriptura ne-a lăsat liberi să hotărîm. Şi cînd cineva îţi propune să crezi într-o afirmaţie, domnia ta trebuie să cercetezi dacă este acceptabilă, întrucît raţiunea noastră a fost făcută de Dumnezeu şi ceea ce place raţiunii noastre nu poate să nu placă şi raţiunii divine, despre care, de altfel, nu Ştim decît ceea ce, prin analogie şi adesea prin negare, extra­gem prin puterea minţii noastre. Şi atunci vezi că uneori, Pentru a mina falsa autoritate a unei idei absurde care repugnă raţiunii, şi rîsul poate să fie un instrument potrivit. Adesea rîsul slujeşte şi pentru a-i face de ruşine pe cei răi şi ^a le scoate la iveală sminteala. Se povesteşte de Sfîntul

135

Maurus că paginii l-au băgat în apă clocotită şi el s-a plîns că baia era prea rece; guvernatorul păgîn a băgat ca smintitul mîna în apă ca să controleze şi s-a opărit. Frumoasă faptă a acelui sfînt martir care i-a ridiculizat pe duşmanii credinţei. Jorge a rînjit:

— Şi în episoadele pe care le povestesc predicatorii se găsesc multe născociri. Un sfînt vîrît în apă clocotită suferă pentru Christos şi îşi reţine ţipetele, nu se joacă cu păgînii spunînd vorbe copilăreşti.

— Vezi ? a spus Guglielmo, povestea asta îţi dezgustă raţiu­nea şi o socoteşti ridicolă! Chiar şi fără să scoţi o vorbă şi stăpînindu-ţi buzele, domnia ta rîzi de ceva pe care vrei ca nici eu să nu-l iau în serios. Rîzi de rîs, dar rîzi.

Jorge făcu un gest de sîcîială.

— Jucîndu-te cu rîsul mă îndemni la vorbe goale. Dar domnia ta să ştii că Iisus nu rîdea.

— Nu sînt sigur. Cînd îi pofteşte pe farisei să arunce prima piatră, cînd întreabă al cui este chipul de pe moneda ce se plătea ca tribut, cînd se joacă cu vorbele şi spune „Tu es petrus", eu cred că spunea lucruri de duh, ca să-i încurce pe păcătoşi, ca să-i încurajeze pe ai săi. Vorbeşte cu duh şi atunci cînd i se adresează lui Caiafa şi-i spune: „Tu ai spus-o". Şi Ieronimus, cînd îl comentează pe Ieremia, acolo unde Dumnezeu îi spune Ierusalimului „nudavi femora contra faciem tuam" lămureşte : „sive nudabo et relevabo femora et posteriora tua". Deci chiar şi Dumnezeu se adresează cu vorbe de duh ca să-i încurce pe cei pe care vrea să-i pedepsească. Şi ştii foarte bine că în momentul cel mai înflăcărat al luptelor dintre clunia-cenzi şi cistercenzi, primii i-au învinuit pe ceilalţi, ca să-i facă de rîs, că nu purtau pantaloni pe dedesubt. Iar în Speculum Stultorum se povesteşte despre asinul Brunello că se întreabă ce s-ar întîmpla dacă în timpul nopţii vîntul ar ridica înveli-toarele şi călugărului i s-ar vedea cele ruşinoase.

Călugării din jur au rîs şi Jorge s-a înfuriat.

— îi tîrăşti pe confraţii noştri într-o petrecere de nebuni. Ştiu că se obişnuieşte la franciscani să-şi atragă simpatia poporului cu nerozii de felul acesta, dar despre asemenea ludi am a vă spune ceea ce zice un vers pe care l-am auzit de la unul dintre predicatorii domniilor voastre: „turn podex carmen extulit horridulum".

Dojana era puţin cam prea aspră, Guglielmo fusese cam neobrăzat, dar acum Jorge îl învinuia că trage pîrţuri pe gură. M-am întrebat dacă răspunsul acesta necruţător nu însemna cumva o poftire, din partea bătrînului călugăr, de a ieşi din

136

scriptorium. Dar l-am văzut pe Guglielmo, atît de bătăios _ceva mai înainte, făcîndu-se blînd ca un miel.

—■ îţi cer iertare, venerabile Jorge, a spus el. Gura mea mi-a trădat gîndurile, nu voiam să fiu lipsit de respect faţă de domnia ta. Poate că ceea ce spui este adevărat şi eu greşesc.

în faţa acestui act de aleasă umilinţă, Jorge a scos un mîrîit care poate că exprima atît satisfacţia, cît şi iertarea, şi n-a putut face altceva decît să se întoarcă la locul lui, în vreme ce călugării, care în timpul discuţiei se apropiaseră treptat, treptat, se reîntorceau la mesele lor de lucru. Guglielmo a îngenuncheat din nou în faţa mesei lui Venanzio şi a reînceput _să răsfoiască hîrtiile. Cu răspunsul său atît de umil, Guglielmo îşi cîştigase cîteva secunde de linişte. Şi ceea ce a văzut în acele secunde i-a inspirat cercetările din noaptea ce avea să vină.

Au fost, într-adevăr, puţine secunde. Bencio s-a apropiat numaidecît, prefăcîndu-se că-şi uitase condeiul său de fier pe masă cînd venise să asculte discuţia cu Jorge, şi i-a şoptit lui Guglielmo că voia să-i vorbească numaidecît, dîndu-i întîlnire în spatele băilor. I-a spus s-o ia înainte, că el avea să-l ajungă repede din urmă.