Seria de literatură universală a bibliotecii polirom este coordonată de Denisa Comănescu

niei n-ar fi fost rău să încercăm să pătrundem în ea, în vreun fel oarecare. împrejurările îi dădeau acum dreptul să fie curios, dar în măsura bunei-cuviinţe şi a respectului faţă de obiceiurile şi de. legile abaţiei.

Ne îndepărtam de incinta mănăstirii. Servitori şi novici ieşeau din biserică, de la slujbă. Şi, în timp ce ocoleam latura de apus a templului, l-am văzut pe Berengario care ieşea pe portalul transeptului şi tăia cimitirul spre Edificiu. Guglielmo l-a strigat, el s-a oprit şi l-am ajuns. Era şi mai tulburat decît îl văzusem în cor, şi Guglielmo s-a hotărît, desigur, să profite, cum făcuse şi cu Bencio, de starea lui sufletească.

— Aşadar, se pare că tu ai fost ultimul care l-a văzut pe Adelmo viu, i-a spus.

Berengario s-a clătinat de parcă ar fi fost gata să leşine.

— Eu ? a întrebat, cu un firicel de glas.

Guglielmo îi aruncase întrebarea ca din întîmplare, probabil pentru că Bencio îi spusese că-i văzuse pe cei doi stînd de vorbă în mănăstire după vesper. Dar trebuie s-o fi nimerit tocmai bine, şi desigur Berengario se gîndea chiar la o altă şi într-adevăr ultimă întîlnire, pentru că numaidecît a început să vorbească cu voce întretăiată:

— Cum puteţi spune aşa ceva ? Eu l-am văzut mai înainte de-a se duce să se culce, ca toţi ceilalţi!

Atunci Guglielmo a hotărît că nu trebuia să-l lase să

respire.

— Nu, tu l-ai văzut şi după asta, şi ştii mai multe lucruri decît s-ar putea crede. Dar aici este vorba despre doi morţi, aşa că acum nu mai poţi să taci. Ştii foarte bine că sînt mai multe feluri de a face pe cineva să vorbească.

Guglielmo îmi spusese de mai multe ori că, încă de pe cînd fusese inchizitor, se ferise întotdeauna de tortură, dar Berengario l-a înţeles greşit (sau Guglielmo voise să fie greşit înţeles), şi, oricum, jocul maestrului meu a dat roade.

— Da, da, a spus Berengario, izbucnind într-un plîns nă­valnic, l-am văzut pe Adelmo în seara aceea, dar l-am văzut după ce murise!

— Cum, a întrebat Guglielmo, la picioarele povîrnişului?

— Nu, nu, l-am văzut aici, în cimitir, şedea printre mor­minte, larvă printre larve. L-a întîlnit şi imediat mi-am dat seama că nu aveam în faţa ochilor un om viu, chipul său era cel al unui cadavru, ochii săi priveau deja chinurile veşnice. Fireşte că, doar a doua zi dimineaţa, aflînd de moartea sa, ara

118

înţeles că întîlnisem o arătare, şi că înaintea mea stătea un suflet păcătos, un lemur... Oh, Doamne, cu ce glas de mormînt _mi-a vorbit.

— Şi ce-a spus ?

— „Sînt blestemat", aşa mi-a spus. „Aşa cum mă vezi, ai înaintea ochilor un înapoiat din infern, şi în infern trebuie să mă întorc." Aşa mi-a spus. Şi eu i-am strigat: „Adelmo, vii cu adevărat din infern ? Cum sînt pedepsele infernului ?" Şi tre­muram, pentru că de puţină vreme ieşisem de la slujba de completa unde auzisem citindu-se pagini înspăimîntătoare despre mînia lui Dumnezeu. Şi el mi-a spus: „Pedepsele infernului sînt fără de sfîrşit, sînt mai rele decît poate să spună limba noastră. Vezi tu această rasă de sofisme cu care am fost îmbrăcat pînă acum ? Aceasta mă apasă şi mă stri­veşte de parcă aş avea turnul cel mare de la Paris sau muntele lumii în spate, şi nicicînd nu l-aş mai putea pune jos. Şi pedeapsa aceasta mi-a dat-o dreptatea lui Dumnezeu pentru îngîmfarea mea, pentru că am socotit trupul meu un loc de plăceri şi pentru că l-am pus să afle mai multe decît altele, şi pentru că m-am desfătat cu lucruri monstruoase care, făcute să dospească în închipuirea mea, au dat naştere la lucruri şi mai monstruoase înlăuntrul inimii mele - şi acum cu ele va trebui să hălăduiesc în vecie. Vezi tu? Căptuşeala acestei glugi e ca şi cum ar fi numai jăratic şi foc arzînd, şi este focul care îmi arde trupul, şi pedeapsa asta îmi este dată pentru păcatul cel fără de ruşine al cărnii, de care m-am împovărat, şi focul acesta fără istov mă pîrjoleşte şi mă arde ! întinde-mi mîna ta, bunul meu învăţător, mi-a mai spus el, aşa încît întîlnirea noastră să-ţi fie trebuincioasă învăţătură, înapoin-du-ţi în schimb multe învăţături ce mi-ai dat, întinde-mi mîna ta, bunul meu învăţător". Şi a mişcat degetul mîinii sale care ardea, şi mi-a căzut pe mînă un strop mic din sudoarea lui şi mi s-a părut că-mi găurise mîna, încît multe zile mi-a rămas semnul, numai că eu m-am ferit să-l arăt cuiva. Apoi a dispărut printre morminte, şi a doua zi dimineaţa am aflat că trupul acela care mă spăimîntase atît de mult zăcea mort la picioarele stîncii.

Berengario gîfîia şi plîngea. Guglielmo l-a întrebat:

— Şi de ce îţi spunea bunul meu învăţător ? Aveaţi aceeaşi vîrstă. Oare l-ai învăţat ceva ?

Berengario şi-a ascuns chipul, trăgîndu-şi gluga pe faţă, şi ^a căzut în genunchi, îmbrăţişînd picioarele lui Guglielmo :

— Nu ştiu, nu ştiu de ce-mi spunea aşa, eu nu l-am învăţat ⁿMiic! şi a izbucnit în suspine. Mi-e teamă, părinte, vreau să

119

mă spovedesc domniei tale, îndurare, un diavol îmi mănîncă măruntaiele.

Guglielmo l-a îndepărtat de la el şi i-a întins mîna să-l ] ridice.

— Nu, Berengario, i-a spus, nu-mi cere să te spovedesc. Nu-mi închide mie buzele, deschizîndu-le pe ale tale. Ceea ce vreau să aflu de la tine îmi vei spune în alt chip. Iar dacă nu îmi vei spune, voi afla eu singur. Cere-mi îndurare, dacă vrei, dar nu-mi cere tăcere. Prea mulţi tac în abaţia asta. Spune-mi, mai degrabă, cum i-ai văzut faţa palidă dacă era noapte adîncă, cum a putut să-ţi ardă mîna dacă era noapte ploioasă şi cu grindină şi cu fulgi de zăpadă, şi ce făceai tu în cimitir? Hai, spune. Şi l-a scuturat cu brutalitate de umeri. Spune-mi măcar asta.

Berengario tremura din toate mădularele.

— Nu ştiu ce făceam în cimitir, nu-mi amintesc. Nu ştiu cum de i-am zărit faţa, poate aveam o făclie, nu... el avea o făclie, purta o torţă, poate că i-am văzut chipul la lumina acestei torţe.

— Cum putea să ţină în mînă o făclie, dacă ploua şi

ningea ?

— Era după completa, imediat după completa, încă nu ningea, a început după aceea... îmi amintesc că începeau pri­mele rafale în vreme ce fugeam spre dormitor. Fugeam spre dormitor în direcţia opusă celei în care mergea fantoma... Şi apoi nu mai ştiu nimic, vă rog nu mă mai întrebaţi, dacă nu vreţi să mă spovediţi.

— Bine, a spus Guglielmo, acum du-te, du-te în cor, du-te de, vorbeşte cu Domnul, pentru că nu vrei să vorbeşti cu oamenii, sau du-te şi caută-ţi un călugăr care să vrea să asculte mărturisirea ta, pentru că dacă nici atunci nu vei mărturisi păcatele tale, te vei apropia ca un sacrileg de sfintele taine. Du-te, ne vom revedea.

Berengario a dispărut în goană. Şi Guglielmo şi-a frecat mîinile, cum l-am văzut cu mai multe prilejuri în care era mulţumit de ceva.

— Bine, a spus. Acum multe lucruri devin limpezi.

— Limpezi, maestre ? l-am întrebat. Limpezi, acum, cînd avem şi fantoma lui Adelmo ?

— Dragă Adso, a spus Guglielmo, fantoma aceea mi se pare foarte puţin fantomă, şi în orice caz recita o pagină pe care eu am citit-o într-o carte făcută pentru predicatori. Călugării aceştia citesc poate prea mult şi, cînd sînt agitaţi, retrăiesc apariţiile pe care le-au găsit în cărţi. Nu ştiu dacă Adelmo o fi

120

_spus într-adevăr acele lucruri, sau dacă Berengario le-a auzit pentru că avea nevoie să le audă. Fapt e că povestea asta confirmă mai multe presupuneri de-ale dumitale. De exemplu: Adelmo s-a sinucis, şi povestea lui Berengario ne spune că, înainte de a muri, cutreiera pradă unei mari tul­burări şi remuşcări din pricina a ceva ce făcuse. Era tulburat si înspăimîntat de păcatul său pentru că cineva îl înspăi-_mîntase, şi poate că îi povestise tocmai episodul nălucirii infernale pe care el i-a recitat-o lui Berengario, cu atîta şi halucinată măiestrie. Şi trecea prin cimitir pentru că venea de la cor, unde se mărturisise (sau spovedise) cuiva care-i insuflase groază şi remuşcare. Şi din cimitir se îndrepta, cum ne-a făcut să înţelegem Berengario, într-o direcţie opusă dormitorului. Către Edificiu, deci, dar (e cu putinţă) şi spre zidul de împrejmuire din spatele cocinilor, de unde am dedus că trebuie să se fi aruncat pe povîrniş. Şi s-a aruncat mai înainte de a se fi pornit furtuna, şi a murit la picioarele zidului, dar numai după ce surparea a dus cadavrul lui între turnul de miazănoapte şi cel de răsărit.

— Dar picătura de sudoare aprinsă ?

— Exista, deja, în povestea pe care a auzit-o şi a repetat-o şi el, sau poate că Berengario şi-a închipuit-o în tulburarea sau în remuşcarea lui. Pentru că există, în antistrofa remuş-cării lui Adelmo, o remuşcare a lui Berengario; ai auzit-o. Şi dacă Adelmo venea de la cor, avea poate o luminare, şi picătura pe mîna prietenului era desigur o picătură de ceară. Dar Berengario s-a simţit ars mult mai rău, pentru că Adelmo îi spunea, cu siguranţă, învăţătorul lui. Semn, aşadar, că Adelmo îl învinuia că-l învăţase ceva de care acum se îngrozea de moarte. Şi Berengario o ştie, şi suferă pentru că ştie că l-a împins pe Adelmo la moarte, făcîndu-l să facă ceva ce nu trebuia. Şi nu este greu să-ţi închipui ce anume, bietul meu Adso, după cele ce am auzit despre ajutorul nostru de biblio­tecar.

— Cred că am înţeles ceea ce s-a întîmplat între cei doi, am spus ruşinîndu-mă de înţelegerea mea, dar nu credem oare cu toţii într-un Dumnezeu al îndurării? Adelmo, spuneţi, s-a spovedit, poate; de ce a încercat să pedepsească primul său Păcat, cu un păcat, desigur, cu mult mai mare, sau cel puţin de aceeaşi mărime ?

— Pentru că cineva i-a spus lucruri care l-au îngrozit. Am ^zis că nişte pagini de predică din zilele noastre trebuie să fi dat cuiva ideea să spună cuvintele care l-au speriat pe

lo, şi cu care Adelmo să-l fi speriat pe Berengario.

121

Niciodată ca în anii din urmă predicatorii n-au oferit poporului, ca să-i sporească credinţa şi frica (şi înflăcărarea, şi supunerea la legea umană şi la cea dumnezeiască), cuvinte mai cumplite, mai răscolitoare şi mai înşelătoare ca acestea. Niciodată, ca în zilele noastre, în mijlocul unei procesiuni de flagelare, nu s-au auzit laude sacre inspirate din suferinţele lui Christos şi ale Sfintei Fecioare, niciodată ca astăzi nu s-a stăruit întru stimularea credinţei oamenilor simpli cu aju­torul chinurilor din infern.

— Poate că este nevoie de pocăinţă, am spus.

— Adso, n-am auzit niciodată atîta chemare la pocăinţă ca astăzi, într-o vreme cînd nici predicatorii, nici episcopii şi nici măcar confraţii mei spirituali nu mai sînt în măsură să stimuleze o adevărată pocăinţă.

— Dar vîrsta a treia, papa angelic, capitulul de la Perugia... ? am spus eu, zăpăcit.

— Nostalgii. Marea epocă a pocăinţei s-a sfîrşit, şi de aceea se poate vorbi despre penitenţă şi capitulul ordinului. A existat acum o sută, două sute de ani, o adiere de renaştere. Era pe cînd cine vorbea de ea era ars pe rug, sfînt sau eretic ce-o fi fost. Acum vorbesc toţi despre ea. într-un anumit fel, chiar şi papa vorbeşte despre ea. Să nu crezi niciodată în reînnoirile genului uman cînd vorbesc despre el curiile şi curţile cele mari.

— Dar fra Dolcino ? am îndrăznit, dornic să ştiu mai multe despre acel nume pe care-l auzisem rostit de mai multe ori cu o zi mai înainte.

— A murit, şi în suferinţă, după cum a şi trăit, pentru că şi el a venit prea tîrziu. Şi apoi, ce ştii tu despre asta?

— Nimic. Din pricina asta vă întreb...

— Aş dori să nu mai vorbim niciodată despre asta. Am avut de-a face cu unii dintre aşa-zişii apostoli, şi i-am cunoscut de aproape. O poveste tristă. Te-ar tulbura. In orice caz, pe mine m-a tulburat, şi te-ar tulbura şi mai mult însăşi nepu­tinţa mea de a judeca. Este povestea unui om care făcea lucruri nechibzuite, pentru că pusese în practică ceea ce-i predicaseră mulţi sfinţi. La un moment dat, n-am înţeles a cui era vina, am fost ca... obnubilat de un aer de familie care se degaja din cele două tabere adverse, a sfinţilor, care predicau pocăinţa, şi a păcătoşilor, care o puneau în practică, adesea pe spinarea celorlalţi... Dar vorbeam despre altceva. Sau poate vorbeam tot despre asta: după ce s-a sfîrşit epoca pocăinţei, pentru pocăiţi nevoia de pocăinţă a devenit nevoia de moarte. Şi cei care i-au omorît pe pocăiţii înnebuniţi,

122

_răspunzînd cu moarte morţii, pentru a înfrînge adevărata pocăinţă care dă moarte, au înlocuit pocăinţa din suflet cu o pocăinţă din închipuire, o rechemare a apariţiilor supranatu­rale de suferinţă şi de sînge, numindu-le „oglindă" a adevă­ratei pocăinţe. O oglindă care face să trăiască în viaţă, în imaginaţia celor simpli, şi adesea chiar în cea a celor învăţaţi, chinurile infernului. Cu scopul - se zice - ca nimeni să nu păcătuiască. Nădăjduind să ţină în frîu sufletele în faţa păcatului prin frică şi încredinţaţi că înlocuiesc revolta cu frica.

— Dar este adevărat că după asta nu vor mai păcătui ? am întrebat speriat.

— Depinde de ce înţelegi tu prin a păcătui, Adso, mi-a spus maestrul. Eu n-aş vrea să fiu nedrept cu oamenii din ţara asta în care trăiesc de atîţia ani, dar mi se pare tipic pentru puţina virtute a italienilor că nu păcătuiesc decît din teamă de vreun idol, cu condiţia ca acesta să poarte numele vreunui sfînt. Le este mai frică de Sfîntul Sebastian sau de Sfintul Anton decît de Iisus Christos. Dacă vor să ţină, aici, un loc curat, ca să nu se pişe careva pe el, precum cîinii, cum fac italienii, pictează deasupra chipul Sfîntului Anton cu suliţa de lemn, şi asta-i va alunga pe cei care vor să se pişe. Astfel italienii, şi cu ajutorul a ceea ce fac predicatorii lor, riscă să se întoarcă la vechile superstiţii şi nu mai cred în reînvierea cărnii, ci au doar o mare spaimă de rănile trupeşti şi de nenorociri, şi aşa se tem mai mult de Sfîntul Anton decît de Christos.

— Dar Berengario nu este italian, am observat eu.

— N-are importanţă, vorbesc despre climatul pe care Biserica şi ordinele de predicatori l-au răspîndit în peninsula aceasta, şi care de aici se răspîndeşte pretutindeni. Şi ajunge pînă şi la o abaţie venerabilă de călugări învăţaţi ca aceasta.

— Dar măcar să nu păcătuiască, am stăruit eu, pentru că eram hotărît să mă mulţumesc măcar cu asta.

— Dacă această abaţie ar fi un speculum mundi, ai şi avea răspunsul.

— Dar este ? am întrebat.

— Pentru ca să fie oglindă a lumii, lumea ar trebui să aibă ⁰ formă, a încheiat Guglielmo, care era prea filosof pentru mintea mea de adolescent.

123
Ziua a doua Tertia

în care se asistă la un schimb de vorbe urîte între persoane vulgare, Aymaro din Alexandria face unele aluzii şi Adso meditează asupra sfinţeniei şi asupra bălegarului diavolului. Apoi Guglielmo şi Adso se întorc în scriptorium, Guglielmo vede ceva interesant, are o a treia convorbire asupra îngăduinţei rîsului, dar în cele din urmă nu poate privi unde ar dori

înainte de a urca în scriptorium, am trecut pe la bucătărie să ne întremăm, pentru că nu luaserăm nimic în gură de cînd ne sculaserăm. Am prins numaidecât puteri, bînd o strachină de lapte cald. Marele cămin dinspre miazăzi ardea ca o fierărie, în timp ce la cuptor se pregătea pîinea proaspătă. Doi căprari aduceau trupul unei oi pe care abia o tăiaseră. Printre bucătari, l-am văzut pe Salvatore, care mi-a zîmbit cu gura lui de lup. Şi am văzut că lua de pe masă rămăşiţele puiului din seara dinainte, şi le trecea pe ascuns căprarilor, care le ascundeau sub cojoacele lor de piele, rînjind satisfăcuţi. Dar bucătarul-şef şi-a dat seama şi l-a luat la rost pe Salvatore:

— Chelarule, chelarule, i-a spus, tu trebuie să ai grijă de lucrurile abaţiei, nu să le risipeşti.

— Filii Dei sînt, a spus Salvatore, Iisus a spus că facite pentru el tot ce facite pentru unul dintre aceşti pueri!

— Frăţior al zdrenţelor mele, minorit păcătos! a strigat atunci bucătarul la el. Nu eşti aici printre milogii tăi de fraţi! Ca să dea de mîncare fiilor lui Dumnezeu are aici grijă îndurarea Abatelui!

Salvatore s-a făcut negru la faţă şi s-a întors ca muşcat: \

— Nu sînt frăţior minorit! Sînt călugăr din cei ai lui Sancti Benedicti! Merdre ă toy, bogomil de merda.

— Bogomilă e putoarea pe care o încaleci noaptea, cu sur­ceaua ta eretică, porcule ! i-a strigat bucătarul.

124

Salvatore i-a scos repede pe căprari şi, trecînd pe lîngă noi, _ne-a privit îngrijorat:

__Frate, i-a spus lui Guglielmo, apără tu ordinul tău, care

_nu e al meu, spune-i că i filios Francisci non ereticos esse! Apoi mi-a şoptit mie la ureche : Iile menteur, puah, şi a scuipat pe jos.

Bucătarul îl dădu afară în chip nepoliticos şi închise uşa în

urma lui.

__Frate, i-a spus cu respect lui Guglielmo, nu vorbeam de

rău ordinul domniei voastre şi oamenii atît de sfinţi care se află în el. Vorbeam despre acel închipuit minorit şi închipuit benedictin, care nu este nici una, nici alta.

__Ştiu de unde vine, zise Guglielmo împăciuitor. Dar acum

este călugăr ca şi tine şi îi datorezi respect frăţesc.

— Dar el îşi bagă nasul unde nu trebuie, pentru că este ţinut sub aripă de chelar, şi se crede şi el chelar. Şi se foloseşte de abaţie ca şi cum ar fi casa lui, ziua şi noaptea.

— De ce noaptea? a întrebat Guglielmo.

Bucătarul a făcut un gest ca şi cum n-ar mai vrea să vorbească despre lucruri prea puţin cinstite. Guglielmo nu l-a mai întrebat altceva şi şi-a terminat de băut laptele.

Curiozitatea mea creştea din ce în ce mai mult. Intîlnirea cu Ubertino, şoaptele în legătură cu trecutul lui Salvatore şi al chelarului, aluziile tot mai dese la călugăraşi şi la călugări minoriţi pe care le auzisem în zilele acelea, şovăiala maestrului meu cînd venea vorba de fra Dolcino... Un şir de imagini începea să se recompună în mintea mea. De exemplu, în vreme ce veneam încoace pe drumul spre abaţie, întîlnisem de cel puţin două ori procesiuni de flagelaţi. O dată oamenii din locul acela îi priveau ca pe nişte sfinţi, altă dată începeau să şoptească despre ei că sînt eretici. Şi totuşi, era vorba despre aceiaşi oameni. Mergeau în şiruri, doi cîte doi, pe străzile oraşului, acoperiţi doar ca să nu le fie ruşine, deşi lăsaseră cu totul în urmă acest simţămînt. Fiecare avea în mînă un flagel - un bici - de piele, şi se loveau pe umeri pînă la sînge, vărsînd lacrimi din belşug, ca şi cum ar fi văzut cu ochii lor patimile Mîntuitorului, cerînd cu un cîntec plin de jale mila şi îndurarea Domnului şi ajutorul Sfintei Fecioare. Nu numai ziua, dar şi noaptea, cu luminările aprinse, în aspri­mea iernii, umblau în grupuri mari prin jurul bisericilor, se prosternau cu umilinţă în faţa altarelor, avînd în frunte sacerdoţi cu luminări şi steaguri, şi nu numai femei şi bărbaţi din popor, ci şi matroane nobile şi negustori... Şi atunci vedeai

125

mari acte de pocăinţă, cei ce furaseră dădeau îndărăt pe ce puseseră mîna, alţii îşi mărturiseau crimele.

Dar Guglielmo îi privise cu răceală şi-mi spusese că aceea nu era pocăinţă. Vorbise mai degrabă cum făcuse şi ceva mai înainte, dimineaţa, spunînd că perioada marii purificări prin pocăinţă se terminase, şi acelea erau felurile în care predi­catorii înşişi organizau pocăinţele mulţimilor, tocmai ca să nu cadă pradă altor pofte de pocăinţă care - aceea - era eretică, şi-i înfricoşa pe toţi. Dar nu izbuteam să înţeleg deosebirea, dacă era totuşi vreuna. Mi se părea că deosebirea nu venea de la gesturile unuia sau altuia, ci din felul cum Biserica privea un gest sau altul.

îmi aminteam de discuţia cu Ubertino. Guglielmo fusese fără îndoială răutăcios, încercase să-i spună că era mică diferenţa dintre credinţa lui mistică (şi ortodoxă) şi credinţa greşită a ereticilor. Ubertino se ruşinase de asta, ca unul ce vede bine diferenţa. Impresia pe care o aveam în această privinţă era că el se deosebea tocmai prin aceea că vedea deosebirea. Guglielmo se sustrăsese îndatoririlor Inchiziţiei pentru că nu mai ştia s-o vadă. De-asta nu izbutea să-mi vorbească mie despre acel misterios fra Dolcino. Dar atunci era foarte clar (îmi spuneam) că Guglielmo pierduse puterea de la Dumnezeu, care nu numai că te învaţă cum să vezi deosebirea, ci, ca să zicem aşa, le dă aleşilor săi înzestrarea aceasta de a face deosebirea. Ubertino şi Chiara din Montefalco (care era totuşi înconjurată de păcătoşi) rămă­seseră sfinţi tocmai pentru că ştiau să facă deosebirea. Asta şi nu altceva era sfinţenia.

Dar de ce Guglielmo nu ştia să facă deosebirea ? Era totuşi un om atît de pătrunzător, iar în ceea ce priveşte faptele din natură putea să observe dintr-o dată cea mai măruntă nepotrivire. Şi cea mai măruntă înrudire dintre lucruri...

Eram cufundat în asemenea gînduri, şi Guglielmo îşi termina de băut laptele, cînd am auzit că ne salută cineva. Era Aymaro din Alexandria, pe care-l cunoscuserăm în scriptorium, şi la care mă uimise expresia feţei, înclinată spre un rînjet veşnic, ca şi cum nu izbutea niciodată să se convingă de îngîmfarea tuturor făpturilor omeneşti, şi totodată nu acorda prea mare însemnătate acestei tragedii cosmice.

— Ei, ia spune, frate Guglielmo, ai ajuns să te obişnuieşti cu spelunca asta de demenţi ?

— Mi se pare un loc cu oameni admirabili prin sfinţenia şi prin ştiinţa lor, a spus Guglielmo cu băgare de seamă.

126

— Era. Cînd abaţii făceau pe abaţii şi bibliotecarii pe bibliotecarii. Acum ai văzut ce-i acolo, şi arăta spre etajul de sus, neamţul acela pe jumătate mort, cu ochi de orb, stă să asculte cu credinţă aiurelile acelui spaniol orb cu ochi de mort, de parcă ar sta să sosească Antichristul în fiecare dimineaţă; se scotocesc pergamente, dar cărţi noi foarte puţine intră... Noi sîntem aici, şi acolo, jos, în oraş se face treaba... Pe vremuri lumea se guverna prin abaţiile noastre. Azi, aţi văzut, împăratul ne foloseşte ca să-i trimită aici pe prietenii lui ca să se întîlnească cu duşmanii lui (ştiu cîte ceva despre misiunea domniei tale, călugării vorbesc, vorbesc, n-au alta de făcut), dar dacă vrea să cerceteze ce se petrece în ţara asta, stă în oraşe. Noi stăm şi culegem griul şi creştem orătănii, şi acolo jos se schimbă coţi de mătase pe bucăţi de in, şi bucăţi de in pe saci de mirodenii, şi toate laolaltă pe grămezi de bani. Noi ne păzim tezaurul nostru, dar acolo jos se strîng tezaure. Şi chiar cărţi. Şi mai frumoase decît ale noastre.

— Bineînţeles, pe lume se petrec multe lucruri noi. Dar de ce gîndeşti că de vină e Abatele ?

— Pentru că a dat biblioteca pe mîna străinilor şi conduce abaţia ca pe-o cetăţuie care s-a ridicat în apărarea bibliotecii. O abaţie benedictină pe aceste meleaguri italiene ar trebui să fie un loc unde italienii să hotărască pentru treburile italiene. Ce fac italienii astăzi, cînd nu au nici măcar un papă? Fac negoţ şi meşteresc şi sînt mai bogaţi decît regii Franţei. Atunci să facem şi noi aşa, şi dacă ştim să facem cărţi fru­moase, să le facem pentru universităţi, şi să ne amestecăm în tot ce se petrece jos, în vale, nu zic în treburile împăratului, cu toată cinstirea pentru misiunea domniei tale, frate Guglielmo, dar în cele pe care le fac bolognezii, sau florentinii. Putem controla aici trecerea peregrinilor sau a negustorilor, care intră din Italia în Provenţa şi viceversa. Să deschidem biblioteca pentru textele în vulgară, şi vor veni aici la noi şi cei care nu mai scriu în latină. Şi, în schimb, sîntem controlaţi de un grup de străini care continuă să conducă biblioteca de parcă la Cluny ar mai fi încă abate bunul Odillon.

— Dar Abatele este italian, a spus Guglielmo.

— Abatele nu contează deloc aici, a spus Aymaro, tot cu un rînjet. în loc de cap are un dulap al bibliotecii. E mîncat de carii. Ca să-l amărască pe papă, lasă abaţia să fie invadată de călugăraşii aceia... vorbesc despre ereticii aceia, frate, care au fugit din ordinul preasfînt al domniei tale... şi ca să fie pe placul împăratului îi cheamă pe acei călugări din toate mănăstirile din nord, ca şi cum la noi n-ar fi copişti din cei