Seria de literatură universală a bibliotecii polirom este coordonată de Denisa Comănescu

Noaptea

în care Adso, tulburat, i se destâinuie lui Guglielmo şi meditează asupra rolului femeii în planul creaţiei, după care descoperă cadavrul unui om

Mi-am revenit cînd cineva mă spăla pe faţă. Era fratele Guglielmo, care ţinea în mînă un felinar şi îmi pusese ceva sub cap.

— Ce s-a întîmplat, Adso ? m-a întrebat, de ce umbli noaptea să furi resturi de la bucătărie ?

Pe scurt, Guglielmo se sculase, mă căutase nu ştiu de ce, negăsindu-mă, bănuise că mă dusesem să fac vreo bravadă în bibliotecă. Apropiindu-se de Edificiu dinspre bucătărie, văzuse o umbră care ieşise prin partea dinspre grădină (era fata care se îndepărta, poate pentru că auzise pe cineva care se apropie). încercase să înţeleagă cine putea să fie şi s-o urmărească, dar ea (sau cea care pentru el era o umbră) se îndepărtase spre zidul de împrejmuire, apoi dispăruse. Atunci Guglielmo, după ce cercetase de jur-împrejur, intrase în bucătărie şi mă găsise leşinat.

Cînd i-am arătat, încă îngrozit, pachetul cu inima, băl­măjind despre o nouă crimă, a început să rîdă.

— Bine, Adso, dar ce om ar avea o inimă atît de mare ? E o inimă de vacă, sau de bou, chiar azi au tăiat o vită! Dar mai bine spune-mi cum de se găseşte în mîinile tale.

în acel moment, copleşit de remuşcări, pe lîngă că eram zăpăcit de groază, am izbucnit în hohote de plîns şi i-am cerut să-mi îngăduie să vin în faţa lui pentru sfînta spovedanie. Ceea ce el mi-a îngăduit şi eu i-am povestit totul, fără să-i ascund nimic.

Fratele Guglielmo m-a ascultat cu multă seriozitate, dar cu o umbră de îngăduinţă. Cînd am isprăvit, a devenit sever Şi mi-a spus:

— Adso, ai păcătuit, desigur, şi ai făcut-o călcînd porunca ^ce ţi s-a dat să nu păcătuieşti trupeşte împotriva îndatoririlor

253

tale de novice. întru dezvinovăţirea ta stă faptul că te-ai aflat în una dintre acele situaţii în care ar fi fost împins în ispită chiar şi un sfînt părinte în pustiu. Şi despre femeie ca pricină a ispitelor au vorbit destul Scripturile. Despre femeie Ecleziastul spune că vorba cu ea este ca focul care arde, şi Pro­verbele spun că ea pune stăpînire pe ceea ce e mai de preţ în inima bărbatului şi cei mai tari au fost ruinaţi de ea. Şi mai spune Ecleziastul: şi am descoperit că mai amară decît moartea este femeia, că e ca laţul vînătorilor, sufletul ei este ca o plasă, mîinile ei ca nişte funii. Iar alţii au spus despre ea că este corabia diavolului. Stabilind acestea, dragă Adso, eu nu izbutesc totuşi să mă conving că Dumnezeu ar fi vrut să introducă în facerea lumii o făptură atît de spurcată, fără să o înzestreze cu vreo virtute. Şi nu pot să nu mă gîndesc la faptul că El i-a îngăduit multe privilegii şi calităţi, dintre care cel puţin trei sînt foarte mari. într-adevăr, l-a creat pe bărbat în lumea aceasta păcătoasă, şi din lut, şi pe femeie în clipa ce-a urmat, în paradis şi dintr-o materie umană nobilă. Şi nu a făurit-o din picioarele sau din părţile de din dos ale lui Adam, ci din coasta lui. în al doilea rînd, Domnul, care poate totul, ar fi putut să se încarneze de-a dreptul într-un bărbat, în vreun chip miraculos, şi în schimb şi-a ales să locuiască în pîntecele unei femei, dovadă că nu era atît de spurcată. Şi cînd a apărut, după înviere, i-a apărut unei femei. Şi, în sfîrşit, în gloria din ceruri nici un bărbat nu va fi nicicînd rege în acea patrie, şi în schimb îi va fi regină o femeie care nicicînd nu a păcătuit. Şi dacă, deci, Dumnezeu a fost cu atîta grijă pentru Eva şi pentru fiicele sale, este oare nefiresc ca noi toţi să ne simţim atraşi de graţia şi de nobleţea acelui sex? Ceea ce vreau să-ţi spus, Adso, este că desigur nu trebuie să mai faci aşa ceva, dar nu este chiar aşa de monstruos ceea ce ai fost tu ispitit să faci. Şi, pe de altă parte, că un călugăr, măcar o dată în viaţa lui, a avut experienţa patimii carnale, ca într-o zi să poată fi înţelegător şi îngăduitor cu păcătoşii cărora să le dea sfat şi mîngîiere... ei bine, dragă Adso, este un lucru care nu trebuie dorit înainte de-a se întîmpla, dar nici ceva de care să te ruşinezi prea mult după făptuirea lui. Şi, în sfîrşit, Domnul fie cu tine şi nu te mai gîndi la asta. Dar, mai degrabă, ca să nu stăm să zăbovim prea mult asupra unui lucru care e mai bine să-l uiţi, dacă vei reuşi, şi mi s-a părut că aici vocea lui s-a înmuiat din pricina unei emoţii lăuntrice, să ne între­băm mai bine asupra rostului a ceea ce s-a petrecut în noaptea asta. Cine era fata asta şi cu cine se întîlnise ?

— Asta chiar că nu ştiu şi nu l-am văzut pe bărbatul care era cu ea, am spus.

254

— Bine, dar putem deduce cine era din multe indicii foarte sigure. In primul rînd era un om urît şi bătrîn, cu care o fată nu stă cu plăcere, mai ales dacă e frumoasă, cum spui tu, chiar dacă mi se pare, dragul meu puişor de lup, că tu poţi fi îndemnat să găseşti foarte bun tot ce e de mîncat.

— De ce urît şi bătrîn ?

— Pentru că fata nu se ducea cu drag la el, ci pentru un pachet de măruntaie. Desigur că era o fată din sat care nu pentru prima oară se dă, de foame, unui călugăr desfrînat, şi din asta scoate drept răsplată ceva de băgat în gură, ea şi familia ei.

— O prostituată ! am spus eu, cuprins de groază.

— O ţărancă săracă, Adso. Poate cu frăţiori de hrănit. Şi care, dacă ar putea, s-ar dărui din dragoste, nu pentru profit. Cum a făcut în seara asta. într-adevăr, îmi spui că te-a găsit tînăr şi frumos şi că ţi-a dat gratis şi din dragoste pentru tine ceea ce altora ar fi trebuit, în schimb, să le dea pentru o inimă de bou, sau pentru cîteva bucăţi de bojoc. Şi s-a simţit atît de virtuoasă pentru darul gratuit pe care l-a făcut, şi cu inima atît de împăcată, încît a fugit fără să ia nimic în schimb. Iată de ce gîndesc că celălalt, cu care te-a comparat, nu era nici tînăr, şi nici frumos.

Mărturisesc că, deşi remuşcarea mea era foarte puternică, lămurirea aceea m-a umplut de o foarte plăcută mîndrie, dar am tăcut şi l-am lăsat pe maestrul meu să spună mai departe

— Moşulică ăsta urît trebuie să aibă posibilitatea de a coborî în sat şi de-a avea legături cu ţăranii, datorită cine ştie cărui motiv legat de slujba pe care o are. Trebuie să cunoască felul de a lăsa să intre şi să iasă lumea din incintă şi să ştie că în bucătărie se aflau măruntaiele acelea (şi poate că mîine va spune că, rămînînd uşa deschisă, intrase un cîine şi le mîncase). Şi, în sfîrşit, trebuie să fi avut un anumit sentiment de economie, şi un anume interes ca bucătăria să nu fie păgubită de bucate prea preţioase, altminteri i-ar fi dat o pulpă, sau vreo altă bucată mai de soi. Şi atunci vezi cum chipul necunoscutului nostru se desenează cu multă limpe­zime, şi că toate aceste proprietăţi, sau amănunte, se întru­nesc foarte bine într-o substanţă pe care nu m-aş teme s-o numesc a fi chelarul nostru Remigio din Varagine. Sau, dacă nu mă înşel, necunoscutul nostru ar fi Salvatore. Carele, printre altele, fiind el de prin aceste părţi, ştie să convingă o fată să facă ceea ce voia el să-i facă dacă n-ai fi venit tu.

— E sigur aşa, am spus eu convins, dar la ce slujeşte acum s-o ştim ?

255

— La nimic. Şi la tot, a spus Guglielmo. Povestea poate avea şi poate n-avea vreo legătură cu crima de care ne ocupăm. Pe de altă parte, dacă chelarul a fost dolcinian, asta explică lucrul acela şi viceversa. Şi, în sfîrşit, ştim acum că noaptea abaţia aceasta este loc pentru multe şi aventuroase întîmplări. Şi cine ştie dacă chelarul nostru, sau Salvatore, care o străbat pe întuneric cu atîta uşurinţă, nu ştiu, oricum, mai multe lucruri decît ceea ce spun.

— Şi au să ni le spună nouă ?

— Nu, dacă ne vom purta cu îngăduinţă, necunoscînd păcatele lor. Dar dacă totuşi va trebui să ştim ceva, avem în mînă posibilitatea de a-i convinge să vorbească. Cu alte cuvinte, dacă va fi nevoie, chelarul şi Salvatore vor fi ai noştri, şi Dumnezeu ne va ierta de siluirea aceasta, văzînd că iartă atîtea altele, a spus, şi m-a privit cu răutate, încît eu n-am mai avut suflet să-mi spun părerea dacă propunerile lui erau sau nu de îngăduit. Şi acum, a continuat el, trebuie să ne ducem la culcare, pentru că peste o oră este matutini. Dar te văd încă tulburat, bietul meu Adso, încă plin de teamă pentru păcatul tău... Nu este nimic mai bun decît să te duci în biserică şi să ţi se liniştească sufletul. Eu te-am iertat, dar nu se ştie niciodată. Du-te şi cere confirmarea Domnului Dumnezeu. Şi mi-a dat o palmă, mai degrabă zdravănă, în cap, poate ca dovadă de afecţiune bărbătească şi părintească, poate ca o iertătoare pedeapsă. Sau poate (cum mai gîndeam cu păcat în clipa aceea) ca un semn de binevoitoare invidie de om însetat de experienţe noi şi pline de viaţă ca aceea.

Ne-am îndreptat spre biserică, ieşind pe calea noastră obişnuită pe care am străbătut-o în grabă, închizînd ochii, pentru că toate oasele acelea îmi aminteau, cu prea multă evidenţă, de noaptea trecută, ca şi cum şi eu aş fi fost praf şi cît de smintită fusese mîndria cărnii mele.

Ajunşi în naos am văzut o umbră în faţa altarului prin­cipal. Credeam că era tot Ubertino. în schimb, era Alinardo, care nu ne-a recunoscut de la început. A spus că acum nu mai izbutea să doarmă şi hotărîse să petreacă noaptea rugîndu-se pentru tînărul călugăr care dispăruse (nu-şi amintea nici măcar numele lui). Se ruga pentru sufletul lui, dacă murise, pentru trupul lui, dacă zăcea rănit şi singur pe undeva.

— Prea mulţi morţi, a spus, prea mulţi morţi. Dar stă scris în cartea apostolului. Cu prima trîmbiţă vine grindina, cu a doua, a treia parte din mare se preface în sînge şi pe unul l-aţi găsit în grindină, iar pe celălalt în sînge... A treia trîmbiţă înştiinţează că o stea arzătoare va cădea în a treia parte din

256

fjuvii şi din izvoare... Aşa vă spun, a dispărut fratele nostru şi tenieţi-vă pentru al patrulea, pentru că va fi lovită a treia parte a soarelui, şi a lunii, şi a stelelor, aşa încît va fi întuneric aproape complet.

în vreme ce ieşeam din transept, Guglielmo s-a întrebat dacă în cuvintele bătrînului nu era poate ceva adevărat.

— Dar, i-am spus eu atunci, asta ar însemna că o singură minte diabolică, folosind Apocalipsa ca îndrumător, ar fi pus la cale cele trei dispariţii, admiţînd că şi Berengario era mort. în schimb, ştim că cea a lui Adelmo s-a datorat voinţei sale proprii.

— Este adevărat, a spus Guglielmo, dar aceeaşi minte diabolică, sau bolnavă, poate s-a inspirat din moartea lui Adelmo pentru a organiza, în chip simbolic, pe celelalte două. Şi dacă ar fi aşa, Berengario ar trebui să fie în vreun rîu sau în vreun izvor. Şi nu sînt rîuri şi izvoare în abaţie, sau cel puţin nu de aşa natură încît cineva să se poată îneca sau să poată fi înecat în ele.

— Dar sînt băi, am observat eu, ca din întîmplare.

— Adso ! a spus Guglielmo, ştii că asta ar putea fi o idee ? Băile!

— Dar s-au uitat prin ele...

— I-am văzut pe servitori azi-dimineaţă, cînd căutau, au deschis uşa clădirii băilor şi-au aruncat o privire înăuntru, fără să cerceteze amănunţit, pentru că încă nu se aşteptau să caute ceva ascuns prea bine, se aşteptau la un cadavru care să stea lungit în vreun loc ca la teatru, precum cadavrul lui Venanzio în oala aceea mare... Hai să mergem să aruncăm o privire; e întuneric şi felinarul nostru arde încă zdravăn.

Aşa am făcut şi am deschis fără greutate uşa clădirii băilor, din spatele spitalului.

Despărţite una de alta prin perdele groase, am văzut căzile, nu-mi amintesc cîte. Călugării le foloseau pentru igiena lor, cînd regula le stabilea ziua, şi Severino le folosea pentru motive tămăduitoare, pentru că nimic nu poate potoli mai bine trupul şi mintea ca o baie. într-un colţ un cămin înlesnea încălzirea apei. L-am găsit murdar de cenuşă proaspătă şi în faţa lui zăcea o căldare răsturnată. Apa se putea lua de la un izvor, dintr-un colţ.

Ne-am uitat în primele căzi, care erau goale. Doar ultima, acoperită de o perdea trasă, era plină, şi alături de ea se afla pe jos, mototolită, o haină. La prima vedere, la lumina felina­rului nostru, suprafaţa lichidului ne-a apărut calmă; dar cum lumina cădea asupra ei, am văzut pe fund, neînsufleţit, un

257

corp omenesc, gol. L-am tras încet afară: era Berengario. Şi acesta, a spus Guglielmo, avea într-adevăr chipul unui înecat. Trăsăturile feţei erau umflate. Corpul, alb şi moale, lipsit de păr, părea al unei femei, în afara spectacolului obscen al ruşinii atîrnînde. Am roşit, apoi m-a trecut un fior. M-am închinat, în timp ce Guglielmo binecuvînta cadavrul.

258
Ziua a patra

Ziua a patra Laudi

In care Guglielmo şi Severino examinează cadavrul lui Berengario, descoperă că are limba neagră, lucru neobişnuit pentru un înecat. Apoi discută despre otrăvuri foarte dureroase şi despre un furt de altădată

Nu voi întîrzia să spun cum i-am dat de ştire Abatelui, cum întreaga abaţie s-a trezit înainte de ora canonică, despre spaima şi despre durerea care se vedeau pe chipul tuturor, despre felul cum vestea s-a răspîndit printre toţi oamenii de pe platou, cu servitori care se închinau şi rosteau vorbe de alungat duhurile necurate. Nu ştiu dacă în dimineaţa aceea s-a ţinut prima slujbă, după regulă, şi cine a luat parte la ea. Eu i-am urmat pe Guglielmo şi pe Severino, care au pus să se acopere trupul lui Berengario şi au poruncit să fie întins pe o masă din spital.

După ce au plecat Abatele şi ceilalţi călugări, erboristul şi cu maestrul meu au cercetat cadavrul îndelung, cu răceala unor medici.

— A murit înecat, a spus Severino, nu există nici o îndoială. Faţa îi e umflată, burta întinsă...

— Dar nu a fost înecat de alţii, a observat Guglielmo, altfel s-ar fi împotrivit la siluirea celui ce ar fi vrut să-l omoare, şi am fi găsit urme de apă vărsată în jurul căzii. Şi, în schimb, totul era în ordine şi curat, ca şi cum Berengario ar fi încălzit ^aPa, ar fi umplut baia şi s-ar fi băgat în ea din propria voinţă.

— Asta nu mă miră, zise Severino. Berengario suferea de convulsii, şi chiar eu îi spusesem în mai multe rînduri că băile călduţe sînt bune la calmarea excitării corpului şi a spiritului. ^^e mai multe ori îmi ceruse îngăduinţa să intre la baie. Aşa Poate că a făcut şi în noaptea asta...

~~ In noaptea trecută, a observat Guglielmo, pentru că cest corp - după cum vezi — a stat în apă cel puţin o zi. _o ~~ E cu putinţă să fi fost noaptea trecută, a încuviinţat

261

Guglielmo l-a pus în parte la curent cu evenimentele din noaptea trecută. Nu-i spusese că intraserăm pe furiş în scriptorium, ci, ascunzîndu-i unele împrejurări, i-a spus că am urmărit o figură misterioasă care sustrăsese o carte. Severino a înţeles că Guglielmo îi spunea numai o parte din adevăr, dar nu a mai pus alte întrebări. A observat că agitaţia lui Berengario, dacă el a fost hoţul misterios, putea să-l îndemne să caute liniştea într-o baie refăcătoare. Berengario, a observat el, era de fel foarte sensibil, uneori o împotrivire sau o emoţie îl făceau să tremure, să asude rece, să deschidă ochii mari şi să cadă la pămînt, scuipînd o spumă albicioasă.

— în orice caz, a spus Guglielmo, înainte de a veni aici va fi stat în altă parte, pentru că n-am văzut în sala de baie cartea furată.

— Da, am întărit eu cu o oarecare mîndrie, am ridicat veşmîntul lui care era căzut pe jos alături de cadă, şi nu am văzut nici urmă de vreun lucru voluminos.

— Bravo, mi-a zîmbit Guglielmo. Deci a stat în altă parte, pe undeva, apoi să admitem, totuşi, că pentru a-şi calma propria agitaţie, şi poate pentru a scăpa de cercetările noastre, s-a strecurat în baie şi s-a scufundat în apă. Severino, socoteşti că răul de care suferea era suficient ca să-l poată face să-şi piardă cunoştinţa şi să-l lase să se înece ?

— Poate că da, a încuviinţat cu îndoială Severino. Pe de altă parte, dacă totul s-a întîmplat acum două nopţi, putea să fi fost şi apă în jurul căzii şi să se fi uscat. Aşa că nu putem înlătura bănuiala că a fost înecat cu forţa.

— Nu, a spus Guglielmo. Ai mai văzut vreodată un omorît care, înainte de-a fi înecat de cineva, să-şi scoată singur hainele ?

Severino a clătinat din cap, ca şi cum argumentele acelea nu mai aveau valoare. De cîtăva vreme cerceta mîinile cada­vrului.

— Iată ceva curios, a spus el, la un moment dat.

— Ce anume ?

— Alaltăieri am privit mîinile lui Venanzio, cînd trupul a fost spălat de sînge, şi am băgat de seamă un amănunt căruia nu-i dădusem prea multă importanţă. Vîrfurile a două degete de la mîna dreaptă a lui Venanzio erau înnegrite, ca mînjite de o substanţă închisă la culoare. întocmai, vezi ?, cum sînt acum cele două degete de la mîna lui Berengario. Ba chiar aici avem o urmă şi pe un al treilea deget. Atunci mă gîndisem că Venanzio atinsese niscai cerneluri în scriptorium...

— Foarte interesant, a făcut Guglielmo, pe gînduri, apro-piindu-şi ochii de mîinile lui Berengario. Tocmai se lumina de

262

ziuă, lumina din interior era încă slabă, maestrul meu suferea vizibil din pricină că îi lipseau lentilele. Foarte interesant, a mai spus el din nou, arătătorul şi degetul gros sînt înnegrite pe vîrfuri, mijlociul doar pe partea dinăuntru, şi uşor. Dar există urme slabe şi pe mîna stingă, cel puţin pe arătător şi degetul gros.

— Dacă ar fi numai mîna dreaptă, ar fi degetele care apucă ceva mic, sau lung şi subţire...

— Ca un stilum, un condei de-al nostru. Sau o mîncare. Sau, un şarpe. Sau chivotul agnelului la slujbă. Sau un băţ. Prea multe lucruri. Dar dacă sînt semne şi pe mîna cealaltă, ar putea fi o cupă, dreapta o ţine vîrtos, iar stînga se uneşte şi ea cu o forţă mai mică.

Severino freca acum uşor degetele mortului, dar culoarea aceea brună nu pierea. Am observat că-şi pusese o pereche de mănuşi, pe care probabil că le folosea atunci cînd umbla cu substanţe otrăvitoare. Mirosea, dar nu simţea nici un miros.

— Aş putea să-ţi amintesc multe substanţe vegetale (şi chiar minerale) care produc urme de felul acesta. Unele mortale, altele nu. Miniaturiştii au uneori mîinile murdare de aur...

— Adelmo era miniaturist, a spus Guglielmo. îmi închipui că în faţa trupului său zdrobit nu te-ai gîndit să-i cercetezi degetele. Dar acestea ar fi putut atinge ceva care-i aparţinea lui Adelmo.

— Chiar că nu ştiu,'zise Severino. Doi morţi, amîndoi cu degetele negre. Ce deduci din asta ?

— Nu deduc din asta nimic: nihil sequitur geminis exparti-cularibus unquam. Ar trebui să readucem amîndouă cazurile la o regulă: există o substanţă care înnegreşte degetele care o ating...

Am terminat victorios silogismul:

— Venanzio şi Berengario au degetele înnegrite, ergo, au atins această substanţă.

— Bravo, Adso! a spus Guglielmo, păcat că silogismul tău nu este întemeiat, pentru că aut semel aut iterum medium generaliter esto, şi în acest silogism termenul mijlociu nu apare niciodată ca general. Dovadă că am ales greşit premisa majoră. Nu trebuia să spun: toţi care ating o anumită substanţă au degetele negre, pentru că ar putea exista oameni cu degetele negre care să nu fi atins substanţa. Trebuia să spun : toţi aceia, şi numai toţi aceia, care au degetele negre au atins cu siguranţă o substanţă dată. Venanzio şi Berengario etcetera. Am fi avut un Darii, un excelent silogism terţ de figura întîi.

263

-Atunci avem răspunsul! arn spus foarte mulţumit.

__Oh, Adso, cum te mai încrezi tu în silogisme! Avea

doar şi din nou întrebarea. Adică am făcut ipoteza că Ven şi Berengario au ati li l i

ş dică am făcut ipoteza că Venanz'

şi Berengario au atins acelaşi lucru, ipoteză, ce-i drept _c rost. Dar după ce ne-am închipuit o substanţă care, ea sing_Ur-din toate, dă rezultatele acestea (ceea ce rămîne încă d stabilit), nu ştim care este şi unde au găsit-o cei doi, şi de ce au atins-o. Şi, ia bine aminte, nu ştim nici dacă substanţa p_e care au atins-o este cea care i-a dus la moarte. închipuie-ţi _cs un nebun ar vrea să omoare pe toţi cei care se ating de pu]. berea de aur. Vom spune că pulberea de aur este cea care-i omoară ?

Am rămas încurcat. Crezusem întotdeauna că logica este o armă universală, şi-mi dădeam acum seama cum puterea ei depindea de felul cum era folosită. Pe de altă parte, avînd de-a face cu maestrul meu, îmi dădusem seama, şi mi-am dat seama tot mai bine în zilele care au urmat, că logica putea sluji la multe, cu condiţia s-o pătrunzi bine, dar să ştii şi să ieşi din ea.

Severino, care desigur că era un bun logician, se tot frămînta între timp, după experienţa pe care o avea.

— Universul otrăvurilor e felurit, cum felurite sînt şi tainele naturii, a spus. A arătat o serie de vase şi de flacoane pe care le mai admirasem o dată, aranjate frumos în rafturile înşirate de-a lungul pereţilor, împreună cu multe cărţi. Aşa cum ţi-am spus, multe dintre ierburile acestea, alcătuite şi dozate cum trebuie, ar putea produce băuturi şi alifii mortale. Iată acolo datura stramonium, belladonna, cicuta pot provoca somnul, excitarea sau amîndouă; date cu chibzuinţă, sînt leacuri dintre cele mai bune ; în doze prea mari, aduc moartea. Dincoace este bobul Sfîntului Ignaţiu, angostura pseudo ferruginea, nux vomica, care ar putea să taie respiraţia...

— Dar nici una dintre substanţele acestea n-ar lăsa semne pe degete ?

— Nici una, cred. Apoi există substanţe care devin primej­dioase doar cînd sînt înghiţite, iar altele care au efecte doar pe piele. Eleborul alb poate provoca greţuri la cine-l ia să-l zdrobească de pămînt. Există unele begonii care, cînd sînt în floare, provoacă beţia grădinarului care le atinge, ca şi cînd ar fi băut vin. Eleborul negru, doar dacă-l atingi, provoacă diareea. Alte plante dau bătăi de inimă, altele dureri de cap, iar altele taie vocea. în schimb, veninul de viperă, aplicat pe piele, fără să intre în sînge, dă o uşoară iritare... Dar o dată mi s-a arătat un amestec care, aplicat pe partea de sub

264

coastele unui cîine, lîngă organele genitale, omoară cîinele în scurt timp, în zvîrcoliri cumplite, făcîndu-i membrele să j_nţepenească încetul cu încetul.

— Ştii multe lucruri despre otrăvuri, a observat Guglielmo, _cu un ton în glas care aducea a admiraţie.

Severino l-a fixat, neluîndu-şi o vreme ochii de le el.

— Ştiu ceea ce un medic, un erborist, un cultivator al ştiinţelor despre sănătatea oamenilor trebuie să ştie.

Guglielmo a rămas multă vreme pe gînduri. Apoi l-a rugat pe Severino să deschidă gura cadavrului, ca să-i cerceteze limba. Severino, cuprins de curiozitate, s-a folosit de o spatulă sub­ţire, una dintre sculele artei lui de medic, şi a făcut ceea ce i s-a cerut. Apoi a scos un strigăt de uimire :

— Limba e neagră!

— Aşa e, deci, a şoptit Guglielmo. A apucat ceva cu degetele şi a înghiţit... Aceasta înlătură otrăvurile pe care le-ai amintit mai înainte, care omoară intrînd prin piele. Dar nu face mai lesnicioase presupunerile noastre. Pentru că acum trebuie să ne gîndim, în legătură cu el, şi la Venanzio, la un gest voluntar, nu cazual, nu datorat nebăgării de seamă sau nesocotinţei şi nici impus cu de-a sila. Au pus mîna pe ceva şi au introdus în gură, ştiind ce fac.

— O mîncare ? O băutură ?

— Poate. Sau, poate, ce ştiu eu ? un instrument muzical, ca un flaut...

— Absurd, a spus Severino.

— Sigur că e absurd. Dar nu trebuie să dăm la o parte nici o ipoteză, oricît de neobişnuită. Dar acum să ne întoarcem la otrăvuri. Dacă cineva, care cunoaşte otrăvurile la fel de bine ca tine, s-ar fi strecurat aici şi s-ar fi folosit de unele dintre ierburile astea ale tale, oare ar fi putut să plămădească un unguent mortal care să poată da semnele astea pe degete şi pe limbă ? Care să poată fi pus în mîncare, în vreo băutură, în vreo lingură sau în ceva care se poate băga în gură?

— Da, a încuviinţat Severino, dar cine ? Şi apoi, chiar dacă admitem această ipoteză, cum ar fi putut să le dea de băut otravă bieţilor noştri confraţi ?

într-adevăr, nici eu nu-mi puteam închipui că Venanzio şi Berengario ar fi putut lăsa pe cineva să se apropie de ei cu nişte substanţe necunoscute şi să-i convingă să le mănînce sau să le bea. Dar Guglielmo nu a părut tulburat de ciudăţenia aceasta.