Seria de literatură universală a bibliotecii polirom este coordonată de Denisa Comănescu

— Singurul care se poate mişca liber în Edificiu e Malachia, a spus Guglielmo.

Chelarul a răspuns cu însufleţire :

— Nu. Malachia, nu. Adică, nu cred... In orice caz, nu sînt eu acela care ţi-a spus ceva împotriva lui Malachia.

— Fii liniştit, oricare ar fi obligaţia care te leagă de Malachia. Ştie cîte ceva despre tine ?

— Da, a roşit chelarul, şi s-a purtat ca un om care ştie să păstreze o taină. Dacă aş fi în locul tău, eu l-aş bănui pe Bencio. Avea legături ciudate cu Berengario şi Venanzio... Dar, îţi jur, altceva n-am văzut. Dacă aş şti ceva, ţi-aş spune.

— Deocamdată poate să ajungă. Am să vin din nou la tine cînd voi avea nevoie.

Chelarul, vizibil uşurat, s-a întors la treburile lui, mu-strîndu-i aspru pe sătenii care între timp mutaseră din loc nu ştiu ce saci de sămînţă.

în acel moment s-a apropiat de noi Severino. Ţinea în mînă lentilele lui Guglielmo, cele care fuseseră furate cu două nopţi înainte.

— Le-am găsit în rasa lui Berengario, a spus. Le-am văzut la tine pe nas, alaltăieri, în bibliotecă. Ale tale sînt, nu-i aşa?

— Lăudat fie Domnul, a exclamat cu bucurie Guglielmo. Am rezolvat două probleme ! Mi-am recăpătat lentilele şi ştiu, în sfîrşit, că Berengario era omul care ne-a jefuit cu două nopţi în urmă în scriptorium !

Abia terminaserăm de vorbit, cînd a venit în fugă Nicola din Morimondo, mult mai schimbat la faţă de bucurie decît Guglielmo. Ţinea în mînă o pereche de lentile terminate, montate în furca lor.

— Guglielmo, striga el, am făcut treaba singur, i-am terminat, cred că sînt tocmai buni!

Apoi a văzut că Guglielmo avea celelalte lentile pe nas, şi a rămas ca de piatră. Guglielmo n-a vrut să-l umilească, şi-a smuls de pe nas vechile lentile, şi le-a pus pe cele noi.

— Sînt mai bune decît celelalte. Asta înseamnă că le voi ţine pe cele vechi de rezervă, şi le voi purta mereu pe ale tale. Apoi s-a întors către mine: Acum mă retrag în chilie ca să citesc hîrtiile pe care le ştii. în sfîrşit. Aşteaptă-mă pe undeva. Şi mulţumesc, vă mulţumesc tuturor, vouă, fraţilor mei dragi.

Bătea de tertia şi m-am dus în cor, ca să recit cu ceilalţi imnul, psalmii, versetele şi Kirie. Ceilalţi se rugau pentru sufletul răposatului Berengario. Eu îi mulţumeam lui Dumnezeu că găsiserăm nu o pereche, ci două perechi de lentile.

Din pricina prea multei linişti, uitînd de toate urîciunile pe care le văzusem şi le auzisem, am aţipit, trezindu-mă cînd slujba se termina. Mi-am dat seama că în noaptea aceea nu dormisem şi m-am tulburat gîndindu-mă că-mi folosisem foarte mult forţele. Şi în momentul acela, ieşind în aer liber, gîndul meu a început să fie obsedat de amintirea fetei.

Am încercat să mă gîndesc la altceva şi am pornit să umblu repede pe platou. Simţeam o uşoară ameţeală. îmi loveam una de alta mîinile îngheţate. Băteam pămîntul cu picioarele, îmi era somn şi totuşi mă simţeam treaz şi plin de viaţă. Nu înţelegeam ce mi se întîmpla.

276

277

Ziua a patra Tertia

în care Adso se zbate în suferinţe de dragoste, apoi vine Guglielmo cu textul lui Venanzio, care continuă să fie indescifrabil chiar şi după ce a fost descifrat

în realitate, după întîlnirea mea păcătoasă cu fata aceea, celelalte întîmplări cumplite mă făcuseră aproape să uit întîmplarea aceea, iar, pe de altă parte, imediat după ce m-am spovedit fratelui Guglielmo, inima mea se despovărase de remuşcarea pe care o simţeam la trezirea după vinovata mea supunere, aşa încît mi se păruse că-i încredinţasem călu­gărului, o dată cu vorbele, chiar şi apăsarea al cărei ecou se făcuseră. La ce altceva slujeşte, de fapt, binefăcătoarea spălare lăuntrică a spovedaniei, decît ca să descarce greutatea păcatului şi a remuşcării care o atrage după ea, în însuşi sînul Domnului Dumnezeu, dobîndind cu iertarea o nouă uşurare înaripată de suflet, aşa încît să putem uita de trupul martirizat de răutate ? Dar nu mă eliberasem cu totul. Acum, cînd mă plimbam prin soarele palid şi rece al dimineţii aceleia de iarnă, înconjurat de însufleţirea oamenilor şi a animalelor, începeam să-mi reamintesc întîmplările trecute în alt chip. Ca şi cînd din ceea ce se întîmplase nu mai rămăseseră remuş­carea şi cuvintele de mîngîiere ale spălării de păcate, ci doar imagini de trupuri şi de membre omeneşti. îmi năvălea în minte, peste măsură de tulburată, fantoma lui Berengario umflat de apă, şi mă scuturam de scîrbă şi de milă. Apoi, ca pentru a pune pe fugă iazmele acelea, mintea mea se îndrepta spre alte imagini al căror proaspăt receptacul fusese memoria, şi nu puteam să nu văd, neîndoielnică în ochii mei (în ochii sufletului, dar parcă ar fi ieşit înaintea ochilor trupeşti), imaginea fetei, frumoasă şi cumplită ca o armată aliniată în luptă. Mi-am făgăduit (bătrîn copist al unui text niciodată scris pînă acum, dar care de-a lungul multor decenii a vorbit în mintea mea) să fiu un cronicar credincios, şi nu numai din

278

dragoste pentru adevăr, nici din dorinţa (de altfel, preacinstită) de a le da povaţă cititorilor mei viitori; ci şi pentru a slobozi memoria mea vlăguită şi obosită de apariţii care au sleit-o toată viaţa. Aşa că trebuie să spun totul, în cumpătare, dar fără ruşine. Şi trebuie să spun, acum, şi lim­pede, ceea ce am gîndit atunci, şi aproape că am încercat să ascund faţă de mine însumi, plimbîndu-mă pe platou, luînd-o din cînd în cînd la fugă, ca să pot pune bătăile neaşteptate ale inimii mele pe seama trupului, apropiindu-mă să privesc treburile făcute de ţărani şi amăgindu-mă că-mi părăsesc gîndurile privindu-le, trăgînd pe nări aerul rece cît mă lăsau plămînii, cum face unul care bea vin ca să uite de frică şi de necazuri.

Zadarnic. Mă gîndeam la fată. Trupul meu uitase plăcerea, deplină, păcătoasă şi trecătoare (lucru josnic) pe care mi-o dăduseră împreunările cu ea; dar sufletul meu nu-i uitase chipul, şi nu izbutea să socotească netrebnică această amin­tire, ba chiar zvîcnea ca şi cum pe chipul acela străluceau toate dulceţurile creaţiei.

înţelegeam, în chip confuz, şi poate negîndu-mi mie însumi adevărul a ceea ce simţeam, că sărmana creatură, necinstită şi necunoscută, care se vindea (cine ştie cu cîtă neobrăzată stăruinţă) altor păcătoşi, că acea fiică a Evei, care, atît de slabă ca şi surorile ei, făcuse de atîtea ori negoţ cu carnea ei, era cu toate astea ceva splendid şi mirific. Intelectul meu o ştia prilej de păcat, pofta simţurilor mele o simţea ca un receptacul al tuturor graţiilor. Este anevoie să spun ce simţeam. Aş putea încerca să scriu că, încă prins în mrejele păcatului, doream, vinovat, s-o văd apărînd în orice clipă, şi chiar trăgeam cu ochiul la muncile ţăranilor ca să descopăr dacă nu cumva, din vreun ungher de colibă, din întunericul unui grajd apărea figura aceea ce-mi luase minţile. Dar n-aş scrie adevărul, sau mai bine zis aş încerca să aştern un văl peste adevăr ca să-i micşorez puterea şi evidenţa. Pentru că adevărul e că eu „vedeam" fata, o vedeam în ramurile copa­cului desfrunzit care se mişcau uşor cînd o pasăre îngheţată îşi căuta în ele un adăpost; o vedeam în ochii junincilor care ieşeau din staul, şi o auzeam în behăitul mieilor care se încurcau printre picioarele mele. Era ca şi cum tot ceea ce fusese creat îmi vorbea de ea, şi doream, da, s-o revăd, dar eram gata chiar să mă împac cu ideea de ? nu o mai vedea niciodată, şi de-a nu mă mai împreuna niciodată cu ea, cu scopul de a putea profita de bucuria care-mi umplea dimi­neaţa aceea, şi de-a o avea mereu aproape, chiar dacă ar fi, în

279

vecii vecilor, departe. Era, acum încerc să înţeleg, ca şi cum întreaga lume, care neîndoielnic este asemenea unei cărţi scrise de degetul lui Dumnezeu, în care fiecare lucru ne vorbeşte de nesfîrşita bunătate a creatorului său, în care fiecare creatură este scriptură şi oglindă a vieţii şi a morţii, în care cel mai neînsemnat trandafir se face glosă a drumului nostru pămîntesc, în sfîrşit totul, nu-mi vorbea despre altceva decît despre chipul pe care-l întrevăzusem cu greu în umbrele încărcate de mirosuri ale bucătăriei. Căutam cu îngăduinţă la aceste închipuiri, pentru că-mi spuneam (sau mai bine zis nu-mi spuneam, pentru că în clipa aceea nu-mi alcătuiam în cap gînduri care să se poată tălmăci în cuvinte) că dacă lumea întreagă este menită să-mi vorbească despre puterea, bunătatea şi înţelepciunea creatorului, şi că în dimineaţa aceea lumea întreagă îmi vorbea despre fata care (deşi păcă­toasă cum era) era tot un capitol din marea carte a creaţiei, un verset al marelui psalm cîntat de cosmos - îmi spuneam (acum spun), că dacă se întîmpla aşa ceva, nu putea să nu facă parte din marele plan teofanic care guvernează universul, aranjat în chip de ţiteră, minune de consonanţă şi de armonie. Aproape beat, mă bucuram atunci de prezenţa ei în lucrurile ce vedeam şi dorind-o în ele vederea lor mă răsplătea. Şi cu toate acestea simţeam ceva ca o absenţă, deşi eram fericit de atîtea plăsmuiri ale unei prezenţe. îmi este greu să lămuresc această tainică nepotrivire, semn că sufletul omului este atît de delicat şi nu se ţine niciodată de căile înţelepciunii divine, care a construit lumea ca pe un silogism perfect, ci din acest silogism ia doar idei izolate şi adesea disparate, de unde şi uşurinţa noastră de a cădea pradă nălucirilor necuratului. Era o nălucire a necuratului aceea care în acea dimineaţă mă tulbura atît de mult? Azi mă gîndesc că era, pentru că eram novice, dar cred că sentimentul omenesc care mă frămînta nu era rău în sine, ci doar în legătură cu starea în care mă aflam. Pentru că în sine era sentimentul care-l împinge pe bărbat spre femeie, cu scopul ca bărbatul să se împreune cu femeia, cum vrea apostolul neamurilor, şi amândoi să fie carne din aceeaşi carne şi împreună să procreeze noi făpturi omeneşti şi să se însoţească pe tăcute de la tinereţe pînă la bătrîneţe. Numai că apostolul a vorbit aşa doar acelora care caută leacul împotriva dorinţei de plăcere trupească şi în al cărui foc nu vor să se mistuie, amintind însă că mult mai de dorit este starea de neprihănire, căreia eu, monah, m-am consacrat. Şi deci eu pătimeam în dimineaţa aceea de ceea ce era un rău pentru mine, dar pentru

280

alţii era un bine, şi un bine dintre cele mai dulci, pentru care acum înţeleg că tulburarea mea nu se datora depravării gîn-durilor mele, demne în sine şi suave, ci depravării raportului între gîndurile mele şi jurămintele pe care le rostisem. Şi deci făceam rău că mă bucuram de un lucru bun într-o anumită privinţă, rău într-o alta, şi păcatul meu consta în încercarea de a împăca ceea ce îmi cerea sufletul raţional cu pofta firească. Acum ştiam că sufeream din pricina contrastului dintre apetitul exprimat intelectiv, în care ar fi trebuit să se manifeste imperiul voinţei, şi apetitul exprimat senzitiv, supus slăbiciunilor omeneşti. Deci actus appetiti sensitivi in quantum habent trasmutationen corporalem annexam, passiones dicuntur, non autem actus voluntatis. Şi actul meu apetitiv era într-adevăr întovărăşit de un tremur al între­gului corp, de un impuls fizic spre strigăte şi agitaţie, îngerescul doctor spune că dorinţele aprinse nu sînt rele în sine, dacă sînt potolite de voinţa povăţuită de sufletul raţional. Dar sufletul meu raţional era în dimineaţa aceea amorţit de oboseala care ţinea în frîu apetitul irascibil, care se adresează binelui şi răului ca unor termeni de cucerit, şi nu apetitul concupiscibil, care se adresează binelui şi răului, ca fiind cunoscute. Ca să lămuresc nesăbuita mea uşurătate de atunci, voi spune astăzi, folosindu-mă de cuvintele înge­rescului doctor, că eram neîndoielnic cuprins de dragoste care este patimă şi lege cosmică, pentru că şi gravitatea corpului este dragoste naturală. Şi de patima aceasta eram, fireşte, răpit, pentru că în patima aceasta appetitus tendit in appetibile realiter consequendum ut sit ibi finis motus. Din care, fireşte, amor facit quod ipsas res quae amantur, amanţi aliquo modo uniantur e amor est magis cognitivus quam cognitio. Prin urmare, eu vedeam acum fata mult mai bine decît o văzusem cu o seară înainte şi o înţelegeam intus et in cute, pentru că în ea mă înţelegeam pe mine şi în mine pe ea însăşi. Mă întreb acum dacă ceea ce simţeam era dragostea de prietenie, prin care semenul îşi iubeşte semenul, şi doreşte deci binele altuia, sau dragostea de împreunare, în care se doreşte propriul bine şi lipsa nu vrea decît ceea ce o împli­neşte. Şi cred că dragostea de împreunare, de concupiscenţă fusese cea din noaptea ce trecuse, în care voiam de la fată ceea ce nu avusesem niciodată, în vreme ce în dimineaţa aceea nu voiam nimic de la fată, şi nu voiam decît binele ei, şi voiam ca ea să fie scoasă de sub puterea nevoii crude care o împingea să se dea pentru o fărîmă de mîncare, şi să fie fericită, şi nu mai voiam să-i mai cer nimic, ci doar să mă gîndesc mai

281

departe la ea şi s-o văd în oi, în boi, în copaci, în lumina limpede care învăluia cu bucurie totul în jurul abaţiei.

Acum ştiu că pricina dragostei este binele, şi ceea ce este bine se defineşte prin cunoaştere, şi nu poate fi iubit decît ceea ce este aflat ca bine, în timp ce pe fată am cunoscut-o, da, ca bine al apetitului irascibil, dar ca rău al voinţei. Dar atunci eram pradă atîtor şi atît de potrivnice mişcări sufleteşti, pentru că ceea ce simţeam era asemenea dragostei celei mai sfinte, aşa cum o descriau doctorii: ea îmi provoca extazul, în care cine iubeşte şi cine este iubit vor acelaşi lucru (şi printr-o tainică iluminare eu ştiam în clipa aceea că fata, oriunde se afla, voia aceleaşi lucruri pe care le voiam şi eu), şi simţeam pentru ea o mare gelozie, dar nu din cele rele, condamnate de Pavel în prima sa epistolă către corinteni, care este princi-pium contentionis, şi nu îngăduie consortium in amato, ci pe acela de care vorbeşte Dionisie în Nomi Divini, prin care şi Dumnezeu este numit geloso propter multum amorem quem habet ad existentia (şi eu o iubeam pe fată tocmai pentru că ea exista, şi eram bucuros, nu invidios, că ea exista). Eram gelos în felul în care, pentru îngerescul doctor, gelozia este motus in amatum, gelozie din prietenie, care te face să te ridici împo­triva a tot ce vatămă ceea ce iubeşti (şi eu nu-mi închipuiam în clipa aceea decît cum s-o eliberez pe fată din puterea ce-i cumpăra carnea, murdărind-o cu poftele sale blestemate).

Acum ştiu, cum spune doctorul, că dragostea poate să vatăme pe cel care iubeşte, dacă este neînfrînat. Şi a mea era neînfrînată. Am încercat să explic ce gîndeam atunci şi nicidecum să îndreptăţesc ceea ce simţeam. Vorbesc de acele înflăcărări vinovate pe care le-am avut în tinereţe. Erau rele, dar adevărul mă sileşte să spun că atunci le-am descoperit ca din cale-afară de bune. Şi aceasta slujeşte drept pildă pentru cel care, ca şi mine, va cădea în capcanele ispitei. Azi, ajuns la bătrîneţe, aş şti o mie de chipuri de a scăpa de asemenea momeli (şi mă întreb cît de trufaş trebuie să fiu, de vreme ce am scăpat de diavolul desfrîului, dar n-am scăpat de altele, aşa încît mă mai întreb dacă ceea ce fac acum nu este supunere oarbă faţă de patima pămînteană a reamintirii, o neroadă încercare de a scăpa de curgerea vremii, de moarte).

Atunci am scăpat doar printr-un instinct miraculos. Fata îmi apărea în natură şi în toate cele din jurul meu făcute de mîna omului. Am încercat, deci, printr-o fericită intuiţie sufle­tească, să mă cufund într-o totală contemplaţie a acelor lucruri. Am privit munca văcarilor care scoteau boii din staul, a porcarilor care aduceau mîncare la porci, a păstorilor care

asmuţeau cîinii ca să adune oile la un loc, a ţăranilor care duceau grîu uscat şi mei la mori, de unde ieşeau cu saci de făină de soi. M-am cufundat în contemplarea naturii, încer-cînd să uit de gîndurile mele, şi încercînd să privesc fiinţele doar aşa cum ne apar, şi de a uita cu totul de mine, văzîndu-i, plin de bucurie.

Cît de frumos era spectacolul naturii, neatinse încă de înţelepciunea, adesea stricată, a omului!

Am văzut mielul, căruia i s-a dat acest nume ca pentru a i se recunoaşte neîntinarea şi bunătatea lui. într-adevăr, numele de agnus vine de la faptul că acest animal agnoscit recunoaşte propria mamă, şi-i recunoaşte glasul în mijlocul turmei, în timp ce mama, printre atîţia miei cu aceeaşi formă şi acelaşi behăit, îl recunoaşte întotdeauna şi numai pe puiul ei, şi-l hrăneşte. Am văzut oaia, căreia ovis i se spune ab oblatione, pentru că slujea, din cele mai vechi timpuri, pentru ritualurile de sacrificiu; oaia care, după cum e obiceiul ei, la începutul iernii caută iarba cu lăcomie şi se umflă de nutreţ înainte ca locurile de păscut să fie arse de ger. Şi turmele erau supravegheate de cîini, numiţi aşa de la canor (cîntăreţ) din pricina lătratului lor. Animal fără cusur, printre altele, cu înzestrări de agerime dintre cele mai mari, cîinele îl recu­noaşte pe stăpînul lui şi este dresat pentru vînătoarea de fiare prin păduri, pentru paza turmei împotriva lupilor, apără casa şi pe copilaşii stăpînului său, şi uneori în împrejurări din acestea de apărare este omorît. Regele Garamante, care a fost aruncat în temniţă de duşmanii lui, a fost adus îndărăt acasă de o haită de două sute de cîini, care şi-au făcut drum printre pilcurile de vrăjmaşi; cîinele lui Iason Licias, după ce stăpînul lui a murit, n-a mai vrut să primească de mîncare pînă cînd a murit de foame; cel al regelui Lisimah s-a aruncat pe rugul stăpînului său ca să moară împreună cu el. Cîinele are virtutea de a vindeca rănile lingînd cu limba lui, şi cu limba căţeluşilor lui se pot însănătoşi leziunile intestinale. Prin natură este obişnuit să folosească de două ori aceeaşi mîncare, după ce a vomitat-o. Austeritate care este simbolul perfec­ţiunii spiritului, după cum puterea tămăduitoare a limbii sale este simbolul curăţirii de păcate, dobîndită prin spovedanie şi ispăşire. Dar faptul că acest animal se întoarce iar la ceea ce a vomitat este şi semn că, după spovedanie, se întoarce la aceleaşi păcate de la început, şi această învăţătură mi-a fost foarte de folos în dimineaţa aceea pentru a preveni sufletul meu, în timp ce admiram minunile naturii.

282

283

între timp, paşii mă duceau la staulele boilor, care ieşeau cu grămada minaţi de bouarii lor. Mi-au apărut numaidecît cum erau şi sînt, simbol al prieteniei şi al bunătăţii, pentru că la muncă fiecare bou se întoarce să-l caute pe tovarăşul lui de jug, dacă cumva el e absent în clipa aceea, şi îndreaptă spre el mugete prieteneşti. Boii învaţă ascultători să se întoarcă singuri la staul cînd plouă, iar cînd se adăpostesc în iesle îşi saltă mereu capul ca să privească afară dacă a trecut vremea urîtă, pentru că doresc să se întoarcă la muncă. Şi cu boii ieşeau în clipa aceea viţeluşii care, masculi şi femele, îşi pri­mesc numele lor de la cuvîntul viriditas sau chiar de la virgo, pentru că la vîrsta aceea ei sînt încă proaspeţi, tineri şi căşti şi rău făcusem şi făceam, mi-am spus, să văd în mişcările lor graţioase o imagine a fetei care nu era castă. La lucrurile acestea m-am gîndit, împăcat din nou cu lumea şi cu mine însumi, văzînd munca plină de voie bună a orei de dimineaţă. Şi nu m-am mai gîndit la fată, sau mai bine zis mi-am dat silinţa să prefac înflăcărarea ce simţeam pentru ea într-un sentiment de bucurie lăuntrică şi de pace plină de smerenie.

Mi-am spus că lumea era bună şi demnă de laudă. Că bunătatea lui Dumnezeu este arătată şi prin fiarele cele mai înspăimîntătoare, cum ne lămureşte Honorius Augusto-duniensis. Este adevărat, există şerpi atît de mari încît înghit cerbii şi înoată străbătînd oceanul, apoi mai e fiara conocrocă, cu trup de asin, coarne de capră de munte, pieptul şi fălcile de leu, piciorul de cal, dar despicat la copită precum cel de bou, o tăietură a gurii care ajunge pînă la urechi, voce aproape omenească şi, în loc de dinţi, un singur os, tare. Şi mai există fiara manticoră, cu chip de om, trei rînduri de dinţi, trupul de leu, coada de scorpion, ochii verzi-albăstrii, culoarea sîngelui şi vocea asemenea şuieratului şarpelui, lacomă de carne ome­nească. Şi există monştri cu opt degete la picioare şi boturi de lup, unghii încovoiate, piele de oaie şi lătrat de cîine, care devin negri, nu albi la bătrîneţe şi de multe ori ajung să depăşească vîrsta noastră. Şi există creaturi cu ochi pe umeri şi două guri în piept în loc de nări, pentru că nu au cap, şi încă altele care locuiesc de-a lungul fluviului Gange, care trăiesc numai din mirosul unui anumit măr, şi cum se îndepărtează de locul acela mor. Dar chiar şi aceste fiare dezgustătoare cîntă pe feluritele lor limbi laude întru slava Creatorului şi a înţelepciunii sale, ca şi cîinele, boul, oaia, mielul şi linxul. Cît de mare este, mi-am spus atunci, repetînd cuvintele lui Vincenzo Belovacense, cea mai neînsemnată frumuseţe a acestei lumi, şi cît de plăcută este pentru ochiul raţiunii privirea

284

atentă nu numai a ordinii, şi a numerelor, şi a modurilor cum sînt alcătuite lucrurile, atît de plăcut orînduite pretutindeni în univers, dar şi scurgerea vremurilor care se deapănă fără încetare de-a lungul unor înşiruiri şi căderi, însemnate de moartea a tot ce se naşte. Mărturisesc, aşa păcătos cum sînt, cu sufletul meu mărunt încă prizonier cărnii, că am fost tulburat de o dulce pornire spre creator şi ordinea acestei lumi şi am admirat cu o fericită veneraţie măreţia şi trăinicia creaţiunii.

în această bună dispoziţie spirituală m-a găsit maestrul meu cînd, purtat de gînduri şi fără să-mi dau seama, după ce am străbătut aproape toată suprafaţa abaţiei, m-am pomenit din nou acolo unde ne despărţiserăm cu două ore înainte. Aici şedea Guglielmo şi ceea ce mi-a spus m-a smuls din gîndurile mele şi mi-a întors din nou mintea spre întunecatele taine ale abaţiei.

Guglielmo părea foarte mulţumit, avea în mînă foaia lui Venanzio pe care pînă la urmă o descifrase. Ne-am dus în chilia lui, departe de urechile prea curioase, şi mi-a tradus cele ce citise. După fraza în dialect zodiacal (secretam finis Africae manus supra idolum age primum et septimum de quatuor), iată ce spunea textul grecesc :

Veninul înspăimîntător care aduce purificarea...

Arma cea mai bună pentru a distruge duşmanul...

Foloseşte persoanele umile, josnice şi urîte, trage profit din defectele lor... Nu trebuie să moară...

Nu în casele nobililor şi în ale celor puternici, ci în satele

ţăranilor, după mese îmbelşugate şi libaţiuni... Trupuri

scurte, chipuri diforme.

Profită de fecioare şi se culcă cu tîrfe, nu rele, fără teamă.

Un alt adevăr, o altă imagine a adevărului...

Venerabilele mofturi muiereşti.

Piatra neruşinată se rostogoleşte pe cîmpie... Sub ochi.

Trebuie să înşeli şi să descoperi înşelătoria, a spune lucrurile pe dos decît se credea, a spune ceva şi a înţelege altceva.

La ei greierii cîntau de pe pămînt.

Nimic altceva. După socotinţa mea, prea puţin, aproape nimic. Păreau aiurelile unui dement, şi i-am spus-o şi lui Guglielmo.

— S-ar putea. Şi pare şi mai dement decît din cauza tradu­cerii mele. Cunosc limba greacă destul de relativ. Şi cu toate

285

astea, presupunînd că Venanzio ar fi nebun, sau că ar fi nebun autorul cărţii, lucrul acesta nu ne-ar spune de ce atîtea persoane, şi nu toate nebune, s-au apucat ca mai întîi să ascundă cartea, apoi s-o regăsească...

— Dar cele scrise aici vin din cartea misterioasă ?

— E vorba, fără îndoială, de lucruri scrise de Venanzio. Vezi şi tu, nu e vorba de un pergament antic. Şi trebuie să fie nişte însemnări făcute după citirea unei cărţi, altfel Venanzio-nu ar fi scris în greceşte. El a recopiat, desigur prescur-tîndu-le, nişte fraze pe care le-a găsit în volumul furat de la finis Africae. L-a dus în scriptorium şi a început să-l citească, însemnîndu-şi ceea ce îi părea că merită să-şi însemneze. Apoi s-a întîmplat ceva. Sau i-a venit rău, sau l-a auzit pe careva urcînd. Atunci a pus jos cartea, împreună cu însemnările, sub masa lui, făgăduindu-şi, poate, s-o reia mai tîrziu, seara. în orice caz, numai pornind de la această foaie putem reconstitui natura cărţii tainice, şi numai de la natura acelei cărţi va fi cu putinţă să dibuim natura ucigaşului. Pentru că în orice crimă făptuită pentru stăpînirea unui obiect, natura obiectului tre­buie să ne dea o idee, chiar şi palidă, despre natura ucigaşului. Dacă se ucide pentru o mînă de aur, ucigaşul va fi o persoană lacomă, dacă se face pentru o carte, ucigaşul va fi dornic să păstreze pentru sine secretul acelei cărţi. Trebuie deci să se ştie ce spune cartea pe care noi nu o avem.