Seria de literatură universală a bibliotecii polirom este coordonată de Denisa Comănescu

Noaptea

în care Salvatore este descoperit, din nenorocire, de Bernardo Gui, fata iubită de Adso e luată drept vrăjitoare şi toţi se duc la culcare mai nefericiţi şi mai îngrijoraţi decît înainte

Tocmai coboram în refector, cînd am auzit strigăte şi am văzut nişte lumini slabe pîlpîind dinspre bucătărie. Guglielmo a stins brusc felinarul. Mergînd pe lîngă pereţi, ne-am apro­piat de uşa care da în bucătărie şi am auzit că zgomotul venea de-afară, de parcă uşa ar fi fost deschisă. Apoi glasurile şi luminile s-au depărtat şi cineva a închis uşa cu putere. Era o mare clocotire care părea să premeargă ceva neplăcut. Am trecut din nou în mare grabă prin osuar, ne-am făcut din nou apariţia în biserica goală, am ieşit tot prin portalul de miazăzi şi am zărit o învîlvorare de torţe în incinta mănăstirii.

Ne-am apropiat şi în învălmăşeală părea că veniserăm şi noi în grabă la faţa locului, împreună cu alţii, ieşiţi fie din dormitor, fie din casa pelerinilor. I-am văzut pe arcaşi ţinîndu-l zdravăn pe Salvatore, alb ca albul din ochii lui, şi o femeie care plîngea. Am simţit cum mi se strînge inima; era ea, fata inimii mele. De cum m-a văzut, m-a recunoscut şi mi-a aruncat o privire rugătoare şi disperată. M-am simţit gata să mă arunc şi s-o eliberez, dar Guglielmo m-a ţinut, şoptindu-mi dojeni deloc afectuoase. Călugării şi oaspeţii dădeau acuma fuga din toate părţile.

A venit Abatele, a venit Bernardo Gui, căruia căpitanul arcaşilor i-a dat un scurt raport. Iată ce se petrecuse.

Din porunca inchizitorului, ei patrulau în timpul nopţii peste tot, avînd mai ales în vedere calea care mergea de la portal la intrarea în biserică, zona grădinilor de zarzavat şi faţada Edificiului (de ce ? m-am întrebat, şi am înţeles: era limpede, pentru că Bernardo adunase de la servitori şi de la bucătari tot felul de vorbe despre unele mişcări de noapte,

327

poate fără să ştie cine se făcea vinovat de asta, care se petreceau între locul din afara incintei şi bucătării, şi cine ştie dacă smintitul de Salvatore, cum îmi vorbise mie despre planurile sale, nu mai vorbise şi la bucătărie sau la grajduri cu vreun nenorocit care, înspăimîntat de interogatoriul de după-amiază, îi dăduse de ciugulit vorbele astea lui Bernardo). Umblînd şi pîndind prin întuneric şi ceaţă, arcaşii îl descoperiseră în cele din urmă pe Salvatore, în tovărăşia femeii, în timp ce-şi făceau de lucru la uşa bucătăriei.

— O femeie în acest loc sfînt, şi cu un călugăr! a spus cu asprime Bernardo, adresîndu-se Abatelui. Magnifice senior, a urmat el, dacă ar fi vorba numai de violarea harului castităţii, pedeapsa acestui om ar cădea în jurisdicţia domniei voastre. Dar întrucît nu ştiu încă dacă manevrele acestor doi nefericiţi nu au nimic de-a face cu viaţa tuturor oaspeţilor, trebuie mai întîi să facem lumină în privinţa acestei taine. Şi acum vor­besc cu tine, mizerabile, şi-i smulgea de la pieptul lui Salvatore legătura ce se vedea şi pe care călugărul vrea s-o dosească. Ce ai aici înăuntru ?

Eu ştiam ce avea : un cuţit, o pisică neagră care, de cum a fost desfăcută legătura, a fugit mieunînd furioasă, şi două ouă, acum sparte şi amestecate, care au părut tuturor sînge, sau fiere galbenă, sau altă materie scîrboasă. Salvatore se pregătea să intre în bucătărie, să omoare pisica şi să-i scoată ochii, şi cine ştie cu ce făgăduieli o înduplecase pe fată să-l urmeze. Cu ce făgăduieli, am aflat numaidecît. Arcaşii au căutat-o pe fată, printre rîsete răutăcioase şi cuvinte neru­şinate, şi au găsit la ea un cocoşel mort, tocmai bun de jumulit. Nenorocirea a vrut ca noaptea, în care toate pisicile sînt negre, cocoşelul să pară şi el negru ca pisica. Eu m-am gîndit, în schimb, că nu era nevoie de mai mult ca s-o atragă pe biata fată care noaptea trecută părăsise (de dragul meu !) preţioasa ei inimă de bou...

— Ah, ah, a exclamat Bernardo pe un ton foarte grav, pisică şi cocoş negru... Dar eu îi cunosc pe blestemaţii ăştia... L-a zărit pe Guglielmo printre străini. Nu-i cunoaşteţi şi dumnea­voastră, frate Guglielmo? Nu aţi fost inchizitor, acum trei ani, la Kilkenny, unde fata aceea avea legături cu un diavol care-i apărea sub forma unei pisici negre ?

Mi s-a părut că maestrul meu tăcea din laşitate. L-am apucat de mînecă, l-am scuturat, i-am şoptit disperat:

— Dar spuneţi-i că l-a luat ca să-l mănînce...

El s-a eliberat din strînsoarea mea şi s-a întors, cu buna creştere, spre Bernardo.

328

— Nu cred ca domnia ta să aibă nevoie de vechile mele experienţe, ca să ajungă la propriile sale concluzii, i-a spus.

— Oh, nu, sînt mărturii cu prea multă autoritate, a zîmbit Bernardo. Etienne de Bourbon povesteşte în tratatul său despre cele şapte daruri ale Duhului Sfînt că Sfîntul Dominic, după ce predicase la Fanjeaux împotriva ereticilor, le-a spus anumitor femei că aveau să vadă pe cine slujiseră pînă atunci. Şi deodată a sărit în mijlocul lor o pisică înfricoşătoare, de mărimea unui cîine mare, cu ochii mari şi aprinşi, limba sîngerîndă care-i ajungea pînă la ombilic, coada scurtă şi ridicată în sus, aşa că oricum se învîrtea animalul arăta neruşinarea dosului său, mai murdar decît oricare altele, cum se cuvine acelui anus pe care mulţi devotaţi ai diavolului, nu în ultimul rînd cavalerii templieri, au obişnuit întotdeauna să-l sărute în cursul reuniunilor lor. Şi după ce s-a învîrtit pe lîngă femei timp de o oră, pisica a sărit pe funia clopotului şi s-a căţărat pe ea, lăsînd în urmă resturile ei puturoase. Şi oare nu pisica este animalul iubit de catari care, după Alano delle Isole, se numesc aşa tocmai de la catus, pentru că îi pupă fundul acestei bestii, socotind-o incarnarea lui Lucifer? Şi obiceiul acesta scîrbavnic nu este arătat şi de către Guglielmo d'Alvernia în De legibus ? Şi Albert cel Mare nu spunea că pisicile sînt diavoli printre oameni ? Şi nu ne dove­deşte venerabilul meu confrate Jacques Fournier că la patul de moarte al inchizitorului Geoffroy de Carcassonne au apărut două pisici negre, care nu erau altceva decît diavoli veniţi să necinstească acele rămăşiţe pămînteşti ?

Un murmur de groază a străbătut grupul de călugări, dintre care unii şi-au făcut semnul sfintei cruci.

— Domnule Abate, domnule Abate, spunea între timp Bernardo cu un glas plin de virtute, poate magnificienţa voastră nu ştie cum anume folosesc păcătoşii aceste instrumente! Dar eu ştiu foarte bine asta, o ştiu, Dumnezeu să ne apere ! Am văzut femei smintite, în orele cele mai întu­necate din noapte, împreună cu altele de teapa lor, folosindu-se de pisici negre ca să dobîndească farmece pe care n-au putut niciodată să le dezmintă: aşa că puteau să meargă de-a buşilea, ca anumite animale, şi să străbată, proteguite de noapte, spaţii nesfîrşite, tîrînd după ele pe sclavii lor, pre­făcuţi în nătărăi plini de pofte... Şi lor li se arăta chiar diavolul în persoană, sau cel puţin ele cred asta cu toată convingerea, sub formă de cocoş sau de alt animal negru-tăciune, şi cu el se Şi culcă, nu mă întrebaţi cum. Şi ştiu bine că prin tot felul de necromanţii, nu de mult, chiar la Avignon, s-au pregătit nişte băuturi şi alifii cu care să se atenteze chiar la viaţa seniorului

329

papă, punîndu-i otravă în mîncăruri. Papa a putut să se apere de ele şi să descopere otrava numai pentru că era înzestrat cu bijuterii miraculoase, în formă de limbă de şarpe, întărite cu smaralde miraculoase şi cu rubine care, prin virtute dumne­zeiască, slujeau să dea la iveală existenţa otrăvurilor în bucate! Unsprezece din limbile acestea atît de preţioase i le dăruise regele Franţei, slavă cerului, şi numai aşa senior papa al nostru a putut scăpa de moarte ! Este adevărat că vrăjmaşii papei au făcut şi mai mult, şi toţi ştiu ce s-a aflat de la ereticul Bernard Delicieux, arestat acum zece ani: în casa lui au fost găsite cărţi de magie neagră însemnate chiar la paginile cele mai spurcate, cu toate sfaturile trebuincioase pentru a se face figuri de ceară cu care să se vateme duşmanii. Şi, să ne credeţi, în casa lui s-au găsit figuri care reprezentau, cu o măiestrie admirabilă, chiar imaginea papei, cu cerculeţe roşii pe la părţile vitale, şi toţi ştiu că asemenea figuri, agăţate de o sfoară, sînt puse în faţa unei oglinzi şi apoi se lovesc cercu-leţele vitale cu nişte andrele şi... Oh, dar de ce stărui eu asupra acestor mizerii dezgustătoare? Papa însuşi a vorbit despre ele şi le-a descris, condamnîndu-le, chiar anul trecut, în constituţia sa Super illius specula ! Şi nădăjduiesc că aveţi o copie din ea în această bibliotecă bogată a dumneavoastră, ca să vă gîndiţi cum se cuvine la ea...

— O avem, o avem, a întărit cu însufleţire Abatele, foarte tulburat.

— Foarte bine, a spus la urmă Bernardo. Atunci faptul mi se pare limpede. Un călugăr sedus, o vrăjitoare şi nişte ritua­luri care, din fericire, nu au avut loc. Cu ce scopuri ? Este ceea ce vom afla, şi doresc să răpesc cîteva ceasuri somnului ca s-o aflăm. Magnificenţa voastră este bună să-mi puneţi la dispoziţie un loc în care omul ăsta să fie pus la popreală ?

— Avem chilii la subsolul atelierului de fierărie, a spus Abatele, care, din fericire, ne folosesc atît de rar şi sînt goale de ani de zile.

— Din fericire sau din nefericire, a observat Bernardo. Şi a poruncit arcaşilor să ceară să li se arate drumul şi să-i ducă în două chilii deosebite pe cei doi prinşi; şi să-l lege pe bărbat de vreun inel fixat în zid, în aşa chip încît el să poată coborî în scurtă vreme să-l interogheze, privindu-l drept în faţă. In privinţa fetei, a mai spus, ceea ce fusese era limpede, şi nu merita osteneala s-o mai supună la întrebări în noaptea aceea. Alte probe aveau s-o aştepte înainte de a fi arsă ca vrăjitoare. Şi, dacă era vrăjitoare, nu avea să vorbească prea lesne. Dar călugărul, poate, era încă în stare să se căiască (şi-l privea pe Salvatore, care tremura, ca şi cum ar fi vrut să-l facă sa

330

înţeleagă că-i mai oferea o portiţă de ieşire), spunînd adevărul si, a mai zis el, spunînd cine îi era complice.

Cei doi au fost tîrîţi de-acolo, unul tăcut şi pierdut, aproape cuprins de febră, cealaltă, plîngînd, se zvîrcolea şi ţipa ca un animal dus la tăiere. Dar nici Bernardo, nici arcaşii, nici chiar eu nu înţelegeam ce spunea în limba ei de ţărancă. Şi cu toate că vorbea atîta, părea mută. Există unele cuvinte care dau putere, altele care sporesc neputinţa, şi de felul acestora din urmă sînt cuvintele necioplite ale oamenilor simpli, cărora Dumnezeu nu le-a îngăduit să se exprime în limba universală a ştiinţei şi a puterii.

încă o dată m-am simţit îndemnat să mă duc după ea, încă o dată Guglielmo, foarte întunecat la faţă, m-a ţinut:

— Stai pe loc, prostule, a spus, fata e pierdută, e carne de ars pe rug.

în timp ce urmăream încremenit scena, într-o învălmă­şeală de gînduri ce se ciocneau unul de altul, privind-o stăruitor pe fată, m-am simţit bătut pe spate. Nu ştiu de ce, dar înainte de a mă întoarce, am recunoscut mîna lui Ubertino:

— O priveşti pe vrăjitoare, nu-i aşa? Şi ştiam că nu putea şti de întîmplarea mea, dar vorbea totuşi aşa numai pentru că prinsese, cu pătrunderea sa nemaipomenită a slăbiciunilor omeneşti, stăruinţa privirii mele.

— Nu... m-am ferit eu, n-o privesc... sau, poate c-o privesc, dar nu e vrăjitoare... nu ştim asta, poate că e nevinovată...

— O priveşti pentru că e frumoasă. E frumoasă, nu-i aşa ? m-a întrebat cu o nemaipomenită căldură, strîngîndu-mi braţul. Dacă o priveşti pentru că e frumoasă, şi eşti tulburat de asta (dar ştiu că eşti tulburat, pentru că păcatul de care e bănuită ţi-o face şi mai fermecătoare), dacă o priveşti şi simţi că-ţi trezeşte dorinţa, înseamnă că tocmai de aceea e o vrăji­toare. Păzeşte-te, fiul meu... Frumuseţea trupului se mărgi­neşte la piele. Dacă bărbaţii ar vedea ceea ce se află sub piele, aşa cum se întîmplă cu linxul din Beotia, s-ar scutura îngro­ziţi de vederea femeii. Toată graţia aceea este făcută numai din mucozităţi şi din sînge, din umori şi din bilă. Dacă te gîndeşti la ceea ce se ascunde în nări, în gură şi în burtă, n-ai să găseşti decît murdărie. Şi dacă ţi-e silă să atingi mucul sau fecala cu vîrful degetului, cum să mai doreşti să îmbrăţişezi toată punga care conţine fecalele ?

Am simţit o icnitură de greaţă. Nu voiam să mai ascult vorbele acelea. Mi-a venit în ajutor maestrul meu, care auzise. S-a apropiat dintr-o dată de Ubertino, l-a apucat de braţ şi i l-a desprins de al meu.

331

— Ajunge, Ubertino, a spus. Fata aceea va fi torturată în curînd, deci dată rugului. Va ajunge exact cum spui tu, muci sînge, umori şi bilă. Dar tocmai semenii noştri vor fi cei care să scotocească sub pielea ei ceea ce Domnul Dumnezeu a vrut să fie acoperit cu podoaba pielii aceleia. Şi din punct de vedere al materiei prime, tu nu eşti mai bun decît ea. Lasă băiatul în pace.

Ubertino s-a tulburat.

— Poate că am greşit, a şoptit. Fără îndoială că am greşit. Ce altceva poate face un păcătos ?

Acum toţi se înapoiau la chiliile lor, discutînd despre cele întîmplate. Guglielmo a stat puţin de vorbă cu Michele şi cu ceilalţi minoriţi, care-i cereau părerea.

— Bernardo are acum în mînă un argument, chiar dacă este nesigur. In abaţie foiesc necromanţi care fac aceleaşi lucruri care s-au făcut împotriva papei la Avignon. Desigur, nu e o dovadă, şi în primă instanţă nu poate fi folosită pentru a împiedica întîlnirea de mîine. în noaptea aceasta va încerca să-i smulgă nenorocitului aceluia vreo altă informaţie, de care, sînt sigur de asta, nu se va folosi numaidecît mîine dimineaţă. O va ţine ascunsă, îi va fi de ajutor mai tîrziu, pentru a tulbura curgerea discuţiilor, dacă vor lua cumva vreo cale care să nu-i convină.

— Va putea să-l facă să spună ceva de care să se slujească împotriva noastră? l-a întrebat Michele din Cesena.

Guglielmo căzu pe gînduri:

— Să nădăjduim că nu, a spus.

Mi-am dat seama că dacă Salvatore îi spunea lui Bernardo ceea ce ne spusese nouă, asupra trecutului său şi al chelarului, şi dacă făcea cumva vreo aluzie la legătura dintre ei şi Ubertino, oricît de slabă ar fi fost această legătură, s-ar fi creat o situaţie foarte încurcată.

— în orice caz, să vedem ce-o să se întîmple, a spus Guglielmo cu seninătate. Pe de altă parte, Michele, totul e hotărît mai dinainte. Dar tu vrei să ţi se facă dovada.

— Vreau, a spus Michele, şi Atotputernicul mă va ajuta. Fie ca sfîntul nostru să fie mijlocitorul nostru al tuturor.

— Amin, au spus cu toţii.

— Dar nu s-a spus asta, a fost comentariul cam necuviin­cios al lui Guglielmo. Sfîntul Francisc ar putea să se afle pe undeva, în aşteptarea judecăţii, fără să-l vadă pe Dumnezeu faţă-n faţă.

— Blestemat să fie ereticul Ioan, l-am auzit bombănind pe messer Girolamo, în vreme ce fiecare se întorcea la patul lui. Dacă acum ne ia şi ajutorul sfinţilor, unde o să sfîrşim noi, bieţii păcătoşi?

Ziua a cincea

332

cum sîngi să se fie ai mate U

Ce a A

întîr ceila

este

lucri

nu e

a îm

să-i

care

dimi

pent

cale

împi G

IN

ceea şi d ÎJbe crea

Gug

hota

Fie

C10S

und faţă

mes Dac biet

332
Ziua a cincea Prima

în care are loc o fraternă discuţie despre sărăcia lui Iisus

Cu inima chinuită de nenumăratele spaime, după scena din noaptea ce trecuse, m-am sculat în dimineaţa celei de-a cincea zile tocmai cînd suna de prima ; Guglielmo m-a zgîlţîit cu putere, atrăgîndu-mi atenţia că în scurtă vreme aveau să se întrunească cele două legaţii. Am privit afară prin fereastra chiliei şi n-am văzut nimic. Ceaţa din ziua trecută se făcuse o pătură lăptoasă care se lăsase în linişte peste platou.

De cum am ieşit, am văzut abaţia cum n-o mai văzusem niciodată pînă atunci; numai cîteva construcţii mai mari, biserica, Edificiul, sala capitulară abia se zăreau la distanţă, dar imprecise, umbre printre umbre, iar restul clădirilor se puteau vedea doar de la cîţiva paşi. Părea că formele lucru­rilor şi animalelor se iveau pe neaşteptate din nimic; oamenii păreau să se întrupeze din ceaţă, mai întîi cenuşii ca fanto­mele, apoi încet-încet şi cu greu se puteau recunoaşte.

Născut în ţările nordice, nu eram neobişnuit cu toate astea, care în alte împrejurări mi-ar fi amintit cu oarecare dulceaţă de plaiul şi de castelul unde mă născusem. Dar în dimineaţa aceea condiţiile atmosferice mi s-au părut dureros de înfrăţite cu starea inimii mele, şi sentimentul de tristeţe cu care mă sculasem s-a înteţit pe măsură ce mă grăbeam spre sala capitulară.

La cîţiva paşi de clădire l-am văzut pe Bernardo Gui care se despărţea de o altă persoană pe care la început nu am recunoscut-o. Cum însă după aceea a trecut pe lîngă noi, mi-am dat seama că era Malachia. Se uita în jur ca unul care ⁿu trebuie văzut în vreme ce comite o fărădelege; dar am mai spus că expresia acestui om are prin natura sa ceva din aerul celui care ascunde, sau încearcă să ascundă, o taină de nemărturisit.

335

Nu m-a recunoscut şi s-a îndepărtat. Eu, împins d_e curiozitate, l-am urmărit pe Bernardo Gui şi l-am văzut că îsi arunca ochii pe nişte hîrtii pe care poate că i le dăduse Malachia.

în pragul sălii de adunare l-a chemat cu un gest al capului pe şeful arcaşilor, care sta pe-aproape, şi i-a şoptit ceva. Apoi a intrat. M-am luat după el.

Era pentru prima dată cînd puneam piciorul în locul acela, care de afară era de proporţii modeste şi avea linii severe; mi-am dat seama că fusese reconstruit mai de curînd pe rămăşiţele unei biserici abaţiale primitive, poate distrusă în parte de un incendiu.

Intrînd din afară, treceai pe sub un portal făcut după moda cea nouă, cu arcul ogival, fără podoabe şi avînd deasupra o rozetă. Dar înăuntru dădeai de un atrium refăcut după vesti­giile unui nartex străvechi. în faţa lui se ridica un alt portal, cu arcul după moda veche şi timpanul în semilună cu sculpturi încîntătoare. Trebuie să fi fost portalul bisericii dispărute.

Sculpturile timpanului erau foarte frumoase, dar mai puţin neliniştitoare decît cele ale bisericii noi. Şi aici timpanul era dominat de un Christos pe tron; dar alături de el, în tot felul de poziţii şi cu tot felul de obiecte în mîini, şedeau cei doisprezece apostoli, care primiseră împuternicirea de la el să se ducă în lume şi să evanghelizeze popoarele. Deasupra capului lui Christos, într-un arc împărţit în douăsprezece panouri, şi sub picioarele lui Christos, într-un şir neîntrerupt de figuri, erau reprezentate popoarele lumii, menite să pri­mească Buna-Vestire. I-am recunoscut după costume pe evrei, pe cappadochieni, pe arabi, pe indieni, pe frigieni, pe armeni, pe sciţi, pe romani. Dar, amestecaţi printre ei, în treizeci de medalioane aşezate în arc deasupra arcului celor douăspre­zece panouri, stau locuitorii lumilor necunoscute, despre care abia dacă aminteau Fiziologul şi povestirile nesigure ale călătorilor. Mulţi dintre ei mi-au apărut ca necunoscuţi, pe alţii i-am recunoscut: de exemplu, monştrii cu şase degete la mînă, faunii zămisliţi din viermii care se formează între scoarţa şi pulpa copacilor, sirenele cu coadă solzoasă, care-i farmecă pe marinari, etiopienii cu trupul negru de tot care se apără de dogoarea razelor de soare săpînd caverne pe sub pămînt, onocentaurii, oameni pînă la ombilic şi în jos măgari, ciclopii numai cu un ochi de mărimea unui scut, Scilla cu capul şi pieptul de fată, burta de lupoaică şi coada de delfin, oamenii păroşi din India care trăiesc în mlaştini şi pe fluviul Epigmaride, chinocefalii, care nu pot spune o vorbă fără să se

336

oprească şi să latre, sciapozii, care aleargă foarte repede pe singurul lor picior, şi cînd vor să se adăpostească de soare se întind şi-şi desfac piciorul lor mare ca o umbrelă, astomaţii din Grecia, lipsiţi de gură, care respiră pe nări şi trăiesc numai cu aer, femeile bărboase din Armenia, pigmeii, epi-stigii, pe care unii îi numesc blemi, care se nasc fără cap, cu gura pe burtă şi ochii pe umăr, femeile monstruoase din Marea Roşie, înalte de douăsprezece picioare, cu părul care le ajungea la călcîie, cu coadă bovină la capătul spinării şi copite de cămilă, pe cei cu labele picioarelor întoarse la spate, încît cine îi urmăreşte privindu-le urmele ajunge întotdeauna de unde vin, nu unde se duc, şi apoi oamenii cu trei capete, cei cu ochii strălucind ca nişte lămpi şi monştrii din insula Circe, corpuri omeneşti şi grumaji de mai multe animale.

Aceste minuni, precum şi altele, erau sculptate pe portalul acela. Dar nici una dintre ele nu provoca spaimă pentru că nu aveau rostul să arate răul de pe lumea aceasta, sau chinurile din infern, ci erau martorele faptului că Buna-Vestire ajun­sese prin întreaga lume cunoscută şi se pregătea să se întindă şi peste cea necunoscută, pentru care portalul era o fericită făgăduială de bună înţelegere, de răspîndire peste tot a cuvîntului lui Christos, de luminoasă ecumenie.

Bună prevestire, mi-am spus, pentru întîlnirea care se va desfăşura dincolo de pragul acesta, unde oameni învrăjbiţi unii cu alţii din pricina unor potrivnice înţelegeri a Evangheliei poate se vor regăsi astăzi ca să înlăture neînţelegerile dintre ei. Şi mi-am spus că eram un biet păcătos văitîndu-mă pentru întîmplările mele proprii, în timp ce stau să se petreacă evenimente de-o atît de mare însemnătate pentru istoria creştinătăţii. Am pus alături puţinătatea necazurilor mele de făgăduială de pace şi de seninătate sigilată în piatra tim­panului. I-am cerut iertare lui Dumnezeu pentru slăbiciunea mea, şi plin de seninătate am trecut pragul.

Nici n-am intrat bine că i-am şi văzut adunaţi pe toţi membrii amînduror legaţii, aşezaţi faţă-n faţă pe un şir de jilţuri aranjate în hemiciclu, cele două tabere fiind despărţite de o masă la care şedeau Abatele şi cardinalul Bertrando.

Guglielmo, pe care l-am urmat ca să iau note, m-a pus în Partea minoriţilor, unde şedeau Michele cu ai lui şi alţi fran­ciscani de la curtea din Avignon; deoarece întîlnirea nu trebuia ^să apară ca un duel între italieni şi francezi, ci o dispută între susţinătorii regulii franciscane şi criticii lor, uniţi cu toţii de o ^sfîntă şi catolică credinţă faţă de curtea pontificală.

337

Cu Michele din Cesena stau fratele Arnaldo din Aquitania fratele Ugo din Novocastro şi fratele Guglielmo Alnwick, care luaseră parte la capitulul din Perugia, apoi episcopul din Caffa şi Berengario Talloni, Bonagrazia din Bergamo şi alţi minoriţi de la curtea avignoneză. De cealaltă parte şedeau Lorenzo Decoalcone, bacalaureat din Avignon, episcopul de Padova şi Jean d'Anneaux, doctor în teologie la Paris. Alături de Bernardo Gui, tăcut şi serios, era dominicanul Jean de Baune, pe care în Italia îl numeau Giovanni Dalbena. Acesta, mi-a spus Guglielmo, fusese cu mulţi ani înainte inchizitor la Norbona, unde judecase mulţi beghini şi pinţochieri; dar cum învinuise de erezie chiar o idee, privitoare la sărăcia lui Christos, se ridicase împotriva lui Berengario Talloni, lector în mănăstirea din acel oraş, cerînd ajutor papei. Pe atunci Ioan era încă nesigur în problema aceasta, şi-i poftise pe amîndoi la curte ca să discute fără să ajungă la o concluzie. Aşa încît, puţin după aceea, franciscanii luaseră poziţie, după cum am mai spus, la capitulul de la Perugia. In sfîrşit, din partea avignonezilor mai erau şi alţii, printre care episcopul de Alborea.

Şedinţa a fost deschisă de către Abbone, care a socotit potrivit să amintească pe scurt faptele cele mai proaspete. A reamintit că în anul de la Christos 1322, la capitulul general al fraţilor minoriţi, ce s-a adunat la Perugia sub conducerea lui Michele din Cesena, se hotărîse, cu matură şi înţeleaptă chibzuinţă, că Domnul Christos, ca să dea o pildă de viaţă fără cusur, şi apostolii ca să se supună învăţăturilor sale, nu avuseseră niciodată împreună nici un fel de lucru, fie din motive de proprietate sau de stăpînire, şi că adevărul acesta era obiect de credinţă sănătoasă şi catolică, cum reieşea lim­pede din diferite citate din cărţile canonice. Drept pentru care era virtuoasă şi sfîntă renunţarea la proprietatea tuturor lucrurilor, şi că faţă de această regulă de sfinţenie s-au supus primii ctitori ai Bisericii militante. Că la acest adevăr se supusese, în 1312, conciliul de la Viena, şi că însuşi papa Ioan, în 1317, în constituţia asupra călugărilor minoriţi care începe cu Quorundam exigit, socotise hotărîrile acelui conciliu ca fiind date cu sfinţenie, lucide, bine chibzuite şi mature. Prin urmare, capitulul perugin, socotind că ceea ce Sfîntul Scaun aprobase întotdeauna prin doctrină sfîntă, trebuia întot­deauna socotit ca acceptat, şi în nici un fel să nu se abată de la această aprobare, prin iscălitura maeştrilor în teologie sacră, precum fratele Guglielmo din Englitera, fratele Enrico din Alemania, fratele Arnaldo din Acvitania, conducători de