Seria de literatură universală a bibliotecii polirom este coordonată de Denisa Comănescu

— La asta ne vom gîndi după, a spus, pentru că aş dori ca tu să încerci să-ţi reaminteşti nişte fapte care poate că nu-ţi

265

vin acum în minte, nu ştiu, ale cuiva care te-a întrebat ceva despre ierburile tale, cineva care să poată intra uşor în spital...

— Un moment, făcu Severino. Cu multă vreme în urmă vorbesc de ani, păstram într-unui din dulapurile acelea o substanţă foarte puternică, pe care mi-o dăduse un confrate care călătorise în ţări îndepărtate. Nu ştia să-mi spună din ce fusese făcută, desigur din ierburi, şi nu toate cunoscute. Era, în aparenţă, vîscoasă şi gălbuie, dar am fost sfătuit să n-o ating, pentru că dacă venea în contact doar cu buzele mele m-ar fi ucis în scurt timp. Confratele meu mi-a spus că, ingerată chiar şi în doze foarte mici, producea în decurs de o jumătate de oră o senzaţie de mare sfîrşeală, apoi o paralizie lentă a tuturor membrelor şi apoi moartea. Nu voia s-o ducă cu el şi mi-o dăruia mie. Am ţinut-o multă vreme pentru că aveam de gînd s-o cercetez în vreun fel. Apoi într-o zi a venit pe podişul nostru o furtună mare. Unul dintre ajutoarele mele, un novice, lăsase deschisă uşa spitalului şi uraganul răvăşise toată camera în care ne aflăm acum. Vase sparte, lichide vărsate pe podea, ierburi şi prafuri răspîndite peste tot. Am muncit o zi întreagă ca să pun la loc lucrurile astea, şi am fost ajutat doar ca să mătur cioburile şi ierburile care nu mai puteau fi folosite. La sfîrşit mi-am dat seama că-mi lipsea flaconul de care vorbeam. La început m-a cuprins grija, apoi m-am convins că se spărsese şi se amestecase cu celelalte gunoaie. Am pus să se spele bine pardoseala spitalului şi rafturile.

— Şi văzuseşi flaconul acela cu cîteva ore înainte de uragan ?

— Da... Sau, mai bine zis, nu, dacă mă gîndesc acum mai bine. Sta în spatele unui şir de vase, bine ascuns, şi nu-l controlam în fiecare zi.

— Deci, după cîte ştii, ar fi putut fi sustrasă chiar şi cu mult timp înainte de uragan, fără ca tu să-ţi dai seama ?

— Acum, dacă stau să mă gîndesc, da, desigur.

— Şi novicele acela al tău ar fi putut s-o sustragă şi apoi ar fi folosit prilejul uraganului ca să lase dinadins uşa deschisă pentru a isca dezordine în lucrurile tale.

Severino era foarte tulburat.

— Da, desigur. Şi nu numai atît, dar, amintindu-mi tot ce s-a întîmplat, m-am mirat că uraganul, oricît de violent fusese el, îmi răsturnase chiar atîtea lucruri. Aş fi putut spune foarte bine că cineva a profitat de uragan ca să dea camera peste cap şi să facă mai mari pagube decît ar fi putut face uraganul.

266

— Cine era novicele ?

— îl chema Agostino. Dar a murit anul trecut, căzînd de pe o schelă în timp ce repara împreună cu alţi călugări şi servitori sculpturile de pe faţada bisericii. Şi apoi a jurat şi a tot jurat că n-a lăsat el uşa deschisă înainte de uragan. Eu am fost cel care, cuprins de furie, l-am socotit vinovat de întîmplare. poate că într-adevăr era nevinovat.

— Şi aşa avem o a treia persoană, poate cu mult mai pricepută decît un novice, care avea cunoştinţă de otrava ta. Cui îi vorbiseşi despre asta ?

— Asta chiar nu-mi amintesc. Abatelui, desigur, cerîndu-i îngăduinţa să păstrez o substanţă atît de primejdioasă. Şi altora, poate chiar în bibliotecă, deoarece căutam ierbarele ca să-mi lămurească unele lucruri.

— Dar nu mi-ai spus că păstrezi la tine cărţile cele mai trebuincioase pentru arta ta?

— Ba da, chiar multe, a răspuns arătînd într-un colţ al camerei nişte rafturi încărcate de zeci şi zeci de volume. Dar atunci căutam anumite cărţi pe care nu le puteam ţine la mine, şi de care nici Malachia nu s-ar fi învoit să mă lase să le văd, aşa încît a trebuit să cer permisiunea Abatelui. Vocea lui a devenit mai nesigură, şi aproape că i-a fost teamă să mai vorbească. Ştii, într-un loc al bibliotecii se păstrează şi opere de necromanţie, de magie neagră, reţete de filtre drăceşti. Am putut cerceta unele dintre aceste opere, pentru că era de datoria mea să mă informez, şi nădăjduiam să găsesc o descriere a otrăvii aceleia şi a puterii sale. în zadar.

— Deci ai vorbit despre asta cu Malachia.

— Sigur, fără îndoială că am vorbit cu el, şi poate chiar cu Berengario, care îl ajuta. Dar nu trage concluzii pripite, nu-mi amintesc, poate că în vreme ce vorbeam erau de faţă şi alţi călugări, ştii, uneori scriptorium-u\ este destul de aglomerat...

— Nu suspectez pe nimeni. Caut doar să înţeleg ce s-a întîmplat. In orice caz îmi spui că faptul s-a petrecut acum cîţiva ani, şi e ciudat să fi sustras cineva cu atît de mult timp înainte o otravă pe care s-o fi folosit după atîta vreme. Ar fi dovada unei voinţi răufăcătoare, care să fi clocit îndelung o intenţie criminală.

Severino s-a închinat cu o expresie de groază pe faţă.

— Dumnezeu să ne ierte pe toţi, zise.

Nu mai era altceva de spus. Am acoperit la loc capul lui Berengario, care trebuia să fie pregătit pentru înmormântare.

267

Ziua a patra Prima

în care Guglielmo li face mai întîi pe Salvatore şi apoi pe chelar să-şi mărturisească trecutul, Severino găseşte lentilele furate, Nicola le aduce pe cele noi, şi Guglielmo, cu şase ochi, izbuteşte să descifreze manuscrisul lui Venanzio

Tocmai ieşeam cînd a intrat Malachia. A părut mirat că eram şi noi acolo şi a încercat să se retragă. Dinăuntru Severino l-a văzut şi i-a spus :

— Mă căutai? Din cauză...

S-a întrerupt, privindu-ne. Malachia i-a făcut un gest, imperceptibil, ca pentru a spune: „O să vorbim după..."

Noi ieşeam, el intra, ne-am întîlnit toţi trei în golul uşii. Malachia a spus mai degrabă încurcat:

— Veneam la fratele erborist... Mă... mă doare capul...

— Trebuie să fie de vină aerul închis al bibliotecii, i-a spus Guglielmo cu un ton de binevoitoare înţelegere. Ar trebui să faci fumigaţii.

Malachia a mişcat buzele ca şi cînd ar fi vrut să mai spună ceva, apoi a renunţat, a lăsat capul în jos şi a intrat, în timp ce noi ne îndepărtam.

— De ce se duce la Severino ? am întrebat.

— Adso, mi-a spus cu nerăbdare maestrul, învaţă să gîndeşti cu capul tău. Apoi a schimbat vorba. Trebuie să interogăm anumite persoane acum. Măcar, a adăugat în vreme ce cerceta cu privirea podişul, cît mai sînt în viaţă. Ca să nu uit: de acum înainte trebuie să fim atenţi la ceea ce mîncăm şi bem. Ia întotdeauna mîncarea ta din farfuria tuturor, şi băutura ta din clondirul pe care l-au atins şi alţii. După Berengario, noi sîntem cei care ştim cele mai multe lucruri, în afară, fireşte, de criminal.

— Dar pe cine vreţi să interogaţi acum?

268

— Adso, a spus Guglielmo, ai observat, desigur, că lucrurile cele mai interesante se petrec noaptea. Noaptea se moare, noaptea se cutreieră prin scriptorium, noaptea intră femei în incinta mănăstirii... Avem o abaţie de zi şi o abaţie de noapte, şi cea de noapte pare, din nenorocire, mai interesantă decît cea de zi. Prin urmare, ne interesează orice persoană care se învîrteşte noaptea, cum ar fi, de exemplu, bărbatul pe care l-ai văzut aseară cu fata. Poate că povestea fetei n-are nici o legătură cu aceea a otrăvurilor, dar poate că are. în orice caz, am unele idei despre bărbatul de aseară care trebuie să ştie şi alte lucruri despre viaţa de noapte a acestui sfînt loc. Şi, vorbind de lup, uite, tocmai pe el îl văd trecînd pe-acolo.

Mi l-a arătat pe Salvatore, care ne văzuse şi el pe noi. Am observat o uşoară şovăială în pasul lui, ca şi cînd, dorind să ne ocolească, s-ar fi oprit să-şi schimbe drumul. Asta pentru o clipă. Desigur că-şi dăduse seama că nu poate să se ferească de întîlnire şi şi-a reluat mersul. Ni s-a adresat cu un surîs larg şi cu un „benedicite" onctuos. Maestrul meu aproape că nici nu l-a lăsat să termine, şi i-a vorbit pe un ton repezit.

— Ştii că mîine vine aici Inchiziţia ? l-a întrebat. Salvatore n-a părut mulţumit de veste. Cu un pic de voce

a întrebat:

— Şi mi ?

— Şi tu ai face bine să-mi spui adevărul mie, care sînt prietenul tău, şi frate minorit cum ai fost şi tu, decît să-l spui mîine celorlalţi, pe care-i cunoşti foarte bine.

încolţit aşa de repede, Salvatore a părut că renunţă la orice împotrivire. L-a privit cu un aer supus pe Guglielmo, dîndu-i de înţeles că era gata să-i spună tot ceea ce l-ar fi întrebat.

— în noaptea asta era în bucătărie o femeie, cine era cu ea?

— Oh, femena care se vinde ca mercandia, nu poate unea bună să fie, şi nici să aibă cortesia, a spus Salvatore dintr-o suflare.

— Nu vreau să ştiu dacă era fată cuminte. Vreau să ştiu cine era cu ea.

— Deu, numai el ştie cît sînt femeile de malveci scaltride! Zi şi noapte nu se gîndesc decît como să-l zăpăcească pe bărbat...

Guglielmo l-a apucat pe neaşteptate de piept:

— Cine era cu ea, tu sau chelarul ?

Salvatore a înţeles că nu putea să mintă la nesfîrşit. A început să povestească o istorie ciudată, din care cu mare greutate am înţeles că el, ca să-i facă pe plac chelarului, îi

269

făcea rost de fete din sat, lăsîndu-le să intre la vreme de noapte în incintă pe căi pe care n-a vrut să ni le spună. Dar ne-a jurat că făcea asta numai din bunătatea inimii sale, lăsînd să se întrevadă o comică părere de rău că nu putea avea şi el parte la plăcerea asta, aşa încît fata, după ce-l mulţumea pe chelar, să-i dea cîte ceva şi lui. A spus toate astea cu rînjete băloase şi pofticioase, şi cu mişcări ale feţei, ca şi cînd ar fi dat de înţeles că vorbea cu nişte oameni ca oricare alţii, care se dedau la aceleaşi practici. Şi mă privea pe sub sprîncene, iar eu nu-i puteam răspunde cum aş fi vrut, pentru că mă simţeam legat de el printr-un secret comun, ca un complice şi tovarăş de-al lui întru păcat.

Guglielmo a hotărît să încerce în clipa aceea totul sau nimic. L-a întrebat brusc :

— Pe Remigio l-ai cunoscut înainte sau după ce a fost cu Dolcino ?

Salvatore i-a căzut în genunchi la picioare şi l-a rugat cu lacrimi în ochi să nu-i vrea pieirea şi să-l scape de Inchiziţie. Guglielmo i-a jurat solemn că nu avea să spună nimănui cele ce avea să afle şi Salvatore nu s-a codit să ni-l dea în mînă pe chelar. Se cunoscuseră la Părete Calva, amîndoi din bandele lui Dolcino, fugise cu chelarul şi intraseră în mănăstirea Casale şi amîndoi se transferaseră la cluniacenzi. Molfăia rugăminţi disperate de iertare şi era clar că de la el nu se mai putea afla nimic. Guglielmo a hotărît că merita să-l ia imediat prin surprindere pe Remigio, şi l-a lăsat pe Salvatore care a fugit să se ascundă în biserică.

Chelarul era în cealaltă parte a abaţiei, în faţa hambarelor de grîu, şi contracta ceva cu nişte săteni din vale. Ne-a privit cu nelinişte şi a încercat să se arate tare ocupat, dar Guglielmo a ţinut neapărat să vorbească atunci cu el. Pînă în momentul acela avuseserăm puţine legături cu chelarul; el fusese cuviincios cu noi, noi cu el. In dimineaţa aceea Guglielmo i s-a adresat ca şi cînd ar fi vorbit cu un frate din acelaşi ordin. Chelarul a părut încurcat de o asemenea încredere şi a răspuns de la început cu multă băgare de seamă.

— Pentru motive legate de îndatoririle tale, tu eşti, bineînţeles, silit să umbli prin abaţie şi cînd ceilalţi dorm, îmi închipui, a spus Guglielmo.

— Depinde, a răspuns Remigio ; uneori sînt mici treburi de îndeplinit şi este nevoie să le închin cîteva ore de somn.

— In asemenea situaţii, nu ţi s-a întîmplat nimic care poate să ne arate cine se preumblă, fără a avea încuviinţarea ta, între bucătărie şi bibliotecă ?

270

— Dacă aş fi văzut ceva, i-aş fi spus Abatelui.

— E drept, a observat Guglielmo, şi a schimbat brusc discuţia. Satul din vale nu e prea bogat, nu-i aşa ?

— Da şi nu, a spus Remigio, în el locuiesc oameni care depind de abaţie şi aceştia împart cu noi bogăţia noastră, în anii cu recoltă mai bogată. De exemplu, în ziua de Sfîntul Ioan au primit douăsprezece măsuri de malţ, un cal, şapte boi, un taur, patru juninci, cinci viţei, douăzeci de oi, cinci­sprezece porci, cincizeci de pui şi şaptesprezece stupi. Apoi douăzeci de porci afumaţi, douăzeci şi şapte de forme de untură, o jumătate de măsură de miere, trei măsuri de săpun, o plasă de peşte.

— Am înţeles, am înţeles..., l-a întrerupt Guglielmo, dar voi admite că asta tot nu-mi spune care este situaţia satului, care dintre locuitori depind de biserică şi care nu, şi cît pămînt de cultivat au tocmai cei care nu sînt în slujba abaţiei voastre.

— Oh, pentru asta, a spus Remigio, o familie obişnuită din sat are şi cincizeci de tavole de pămînt.

— Cît face o tablă din astea ?

— Păi să tot facă patru trabucuri pătrate.

— Trabucuri pătrate ? Ş-astea cît sînt ?

— Treizeci şi şase de picioare pătrate de trabuc. Sau dacă vrei, opt sute de trabucuri liniare fac o milă piemonteză. Şi socoteşte că o familie - pe pămînturile dinspre miazănoapte -poate să cultive măslini pentru cel puţin o jumătate de sac de ulei.

— O jumătate de sac ?

— Da. Un sac face cinci emine, şi o emină face opt cupe.

— Am înţeles, a spus descurajat maestrul meu. Fiecare sat îşi are măsurile lui. Voi, de exemplu, vinul îl măsuraţi cu bocalul?

— Sau cu rubbia. Şase rubbii fac o brentă, şi opt brente un bottal. Dacă vrei, o rubbie e făcută din şase pinte a cît două bocale.

— Cred că am înţeles foarte bine, a spus Guglielmo resemnat.

— Vrei să mai ştii şi altceva ? l-a întrebat Remigio pe un ton care mi s-a părut provocator.

— Da. Te întrebam despre felul cum trăiesc în vale, pentru că meditam azi în bibliotecă despre predicile adresate de către Umberto din Romans, şi în special asupra acelui capitol Ad mulieres pauperes in villulis. Unde spune că ele, mai mult decît orice, sînt împinse să păcătuiască trupeşte din cauza mizeriei lor, şi cu multă înţelepciune spune că ele peccant

271

enim mortaliter, cum peccant cum quocumque laico, mortalius vero quando cum Clerico in sacris ordinibus constituto, maxime vero quando cum Religioso mundo mortuo. Tu ştii mai bine decît mine că şi în locuri sfinte, precum abaţiile, ispitele diavolului de amiază nu lipsesc niciodată. Mă între­bam dacă în legăturile tale cu lumea din sat n-ai aflat cumva că unii călugări, Dumnezeu să ne ferească, le-au atras în păcat trupesc pe fete.

Deşi maestrul meu spunea toate acestea pe un ton aproape distrat, cititorul meu va fi înţeles, desigur, cum vorbele acelea îl tulburau pe fratele chelar. Nu ştiu să spun dacă s-a îngăl­benit, dar voi spune că mă aşteptam atît de mult să se îngălbenească, încît l-am şi văzut îngălbenindu-se.

— Mă întrebi despre lucruri pe care, dacă le-aş fi ştiut, le-aş fi spus pînă acum Abatelui, a răspuns cu umilinţă. în orice caz dacă, aşa cum îmi închipui, aceste informaţii slujesc la cercetarea ta, n-o să-ţi ascund nimic din tot ce voi putea afla. Ba chiar acum, dacă-mi stîrneşti aducerea aminte, în legătură cu prima ta întrebare... Noaptea în care a murit bietul Adelmo, eu umblam prin curte... ştii, o poveste cu găini... vorbe pe care le-am auzit despre un oarecare potcovar care pe timp de noapte umbla să fure prin coteţe... Dar în noaptea aceea mi s-a întîmplat să-l văd — de departe, n-aş putea jura — pe Berengario care se întorcea în dormitor ocolind corul, ca şi cînd ar fi venit din Edificiu... Nu m-a mirat, fiindcă printre călugări se şoptea că, de la o vreme, Berengario, poate ai aflat...

— Nu, spune-mi tu.

— Bine, cum să spun ? Berengario era bănuit că nutreşte pasiuni care... nu se cuvin unui călugăr...

— Vrei poate să sugerezi că avea raporturi cu fete din sat, adică tocmai ceea ce te întrebam ?

Chelarul a tuşit încurcat, şi a avut un zîmbet mai curînd obosit.

— Oh, nu, pasiuni... şi mai necuvenite...

— Asta înseamnă că un călugăr care se dedă plăcerilor trupeşti cu fetele din sat manifestă, în schimb, pasiuni cumva mai cuvenite?

— N-am spus asta, dar tu mă înveţi că este o ierarhie în depravare şi în virtute. Trupul poate fi ispitit potrivit naturii... şi împotriva naturii.

— Tu vrei să-mi spui că Berengario era mînat de dorinţe trupeşti pentru persoanele de acelaşi sex ?

272

— Eu spun ceea ce se vorbea pe şoptite despre el... îţi încredinţez aceste lucruri ca o dovadă a sincerităţii şi a bunăvoinţei mele.

— Şi-ţi mulţumesc. Şi sînt de aceeaşi părere cu tine că păcatul sodomiei este mult mai rău decît alte forme de desfrîu, asupra cărora nu sînt pus să fac cercetări...

— Mizerii, mizerii... mai ales cînd sînt şi cercetate, a spus cu filosofie chelarul.

— Mizerii, Remigio. Toţi sîntem păcătoşi. Nu voi căuta niciodată paiul în ochiul altuia, de teamă să nu dau peste bîrna din ochiul meu. Dar îţi voi fi recunoscător pentru toate bîrnele de care vei voi să-mi vorbeşti în viitor. Aşa vom discuta despre trunchiurile de lemn mari şi zdravene şi vom lăsa paiele să zboare în aer. Cît spuneai că este un trabuc ?

— Treizeci şi şase de picioare pătrate. Dar nu fi necăjit. Cînd vei voi să ştii ceva precis, să vii la mine. Ţine cont că ai în mine un prieten credincios.

— Chiar aşa te consider, i-a spus Guglielmo cu căldură. Ubertino mi-a spus că într-o vreme aparţineai chiar de ordinul lui. Nu voi trăda niciodată un vechi confrate, mai ales în zilele acestea cînd se aşteaptă să sosească o legaţie pontificală condusă de un mare inchizitor, faimos prin faptul că a ars atîţia dolcinieni. Spuneai că un trabuc face treizeci şi şase de picioare pătrate ?

Chelarul nu era un prost. A hotărît că nu mai avea rost să se joace de-a şoarecele cu pisica, cu atît mai mult cu cît îşi dădea seama că el era şoarecele.

— Frate Guglielmo, a spus, văd că tu ştii mult mai multe lucruri decît îmi închipuiam eu. Nu mă trăda şi eu nu te voi trăda. E adevărat, sînt un biet bărbat păcătos şi mă las doborît de ispitele trupeşti. Salvatore mi-a spus că tu şi novicele tău l-aţi surprins în bucătărie. Tu ai călătorit mult, Guglielmo, şi ştii că nici măcar cardinalii de la Avignon nu sînt modele de virtute. Ştiu că nu pentru aceste păcate mici şi nevinovate mă cercetezi tu. Dar înţeleg şi că ai aflat cîte ceva despre povestea mea mai veche. Am avut o viaţă ciudată, cum se întîmplă cu mulţi dintre noi, minoriţii. Cu ani în urmă am crezut în ideea de sărăcie, am părăsit comunitatea ca să mă dărui vieţii rătă­citoare. Am crezut în predica lui Dolcino, ca mulţi alţii ca mine. Nu sînt un om cultivat, am primit învestitura, dar abia Ştiu să spun slujba. Ştiu puţină teologie. Şi poate că nici nu izbutesc să prind dragoste pentru idei. Vezi, într-o vreme am încercat să mă revolt împotriva seniorilor, acum îi slujesc, şi Pentru seniorul acestor pămînturi le poruncesc unora ca şi

273

mine. Ori să te revolţi, ori să trădezi, noi, cei simpli, avem prea puţin de ales.

— Uneori cei simpli înţeleg lucrurile mai bine decît cei învăţaţi, a spus Guglielmo.

— Poate, a răspuns chelarul ridicînd din umeri. Dar nu ştiu măcar de ce am făcut ceea ce am făcut atunci. Vezi, pentru Salvatore era de înţeles, venea din rîndul robilor pămîntului dintr-o copilărie de foamete şi de boli... Dolcino reprezenta răzvrătirea şi distrugerea domnilor; pentru mine a fost alt­ceva, eram dintr-o familie de orăşeni, nu fugeam de foame. A fost... nu ştiu cum să spun, o sărbătoare a nebunilor, un carna­val pe cinste... Pe munţi, cu Dolcino, înainte de-a fi siliţi să mîncăm carnea tovarăşilor noştri morţi în luptă, înainte de-a muri atîţia de necazuri, pentru că nu-i puteam mînca pe toţi, şi îi aruncam ca hrană la păsări şi la fiarele de pe povîrnişurile abrupte ale muntelui Rebello... sau chiar în clipele acestea... respiram noi un aer... ca să-i zic aşa, de libertate. Nu ştiam înainte de asta ce era libertatea, ne spuneau predicatorii: „Adevărul vă va face liberi". Ne simţeam liberi, gîndeam că era adevărul. Ne gîndeam că tot ce făceam era drept...

— Şi acolo aţi început... să vă uniţi după pofta inimii cu o femeie ? am întrebat eu, şi nici măcar nu ştiu de ce, dar mă obsedau cuvintele lui Ubertino din noaptea trecută, şi ceea ce citisem în scriptorium şi chiar toate cele cîte mi se întîm-plaseră.

Guglielmo s-a uitat mirat la mine; desigur nu se aştepta să fiu atît de cutezător şi de neobrăzat. Chelarul m-a privit fix, de parcă aş fi fost un animal ciudat.

— Pe Rebello, a spus, erau oameni care toată copilăria lor dormiseră cîte zece sau mai mulţi, claie peste grămadă, în odăi de cîţiva coţi, fraţi şi surori, taţi şi fiice. Ce-ai fi crezut că înseamnă pentru ei să accepte această nouă situaţie ? Făceau din propria lor voie ceea ce înainte făceau de nevoie. Şi apoi noaptea, cînd aştepţi cu groază să sosească pilcurile de duş­mani şi te strîngi lîngă tovarăşul tău, pe pămînt, ca să nu simţi frigul... Ereticii: voi micii călugări care veniţi de la un castel şi ajungeţi la o abaţie, credeţi că este un mod de a gîndi inspirat de diavol. In schimb, e un mod de a trăi, şi este... a fost o experienţă nouă. Nu mai existau stăpîni, şi Dumnezeu — ne spuneau ei — era cu noi. Nu spun că aveau dreptate, Guglielmo, şi uite-mă, sînt aici pentru că i-am părăsit repede. Dar adevărul e că n-am înţeles niciodată discuţiile voastre docte despre sărăcia lui Christos, şi folosul, şi faptul, şi dreptul... Ţi-am spus, a fost un carnaval de pomină, şi la

carnaval totul se face pe dos. Apoi îmbătrîneştî, nu înţelepţeşti, ci doar te lăcomeşti. Şi aici fac pe lacomul.., Poţi _sâ-l condamni pe un eretic, dar cum poţi oare să-l condamni pe un lacom ?

— Ajunge, Remigio, a spus Guglielmo. Nu te interoghez pentru cele ce s-au întîmplat atunci, ci pentru ceea ce s-a petrecut de curînd. Ajută-mă, şi fii sigur că n-am să caut să te distrug. Nu pot şi nu vreau să te judec. Dar trebuie să-mi spui ce ştii despre treburile abaţiei. Cutreieri mult, ziua şi noaptea, ca să nu ştii cîte ceva. Cine l-a omorît pe Venanzio ?

— Nu ştiu, îţi jur. Ştiu cînd a murit, şi unde.

— Cînd? Unde?

— Lasă-mă să povestesc. în noaptea aceea, o oră după completa am intrat în bucătărie...

— De unde şi pentru ce motive ?

— Dinspre partea grădinii. Am o cheie pe care mai de mult i-am pus pe fierari să mi-o facă. Uşa bucătăriei este singura nezăvorîtă pe dinăuntru. Şi motivele... nu contează, ai spus chiar tu că nu vrei să mă învinuieşti pentru slăbiciunile mele trupeşti... A zîmbit încurcat. Dar n-aş vrea nici ca tu să crezi că-mi petrec zilele în desfrîu... In seara aceea căutam ceva de mîncare ca s-o dăruiesc fetei pe care Salvatore trebuia s-o aducă în incintă...

— Pe unde ?

— Oh, împrejmuirea abaţiei are şi alte intrări, în afara portalului. Le ştie Abatele, le ştiu şi eu. Dar în seara aceea fata nu a venit, i-am spus să se ducă îndărăt tocmai din pricina a ceea ce am descoperit şi ceea ce îţi povestesc. Iată de ce am încercat s-o fac să se întoarcă ieri seară. Dacă voi aţi fi ajuns puţin mai tîrziu, m-aţi fi găsit pe mine în locul lui Salvatore, care m-a anunţat că e cineva în Edificiu şi eu m-am întors în chilia mea.

— Să ne întoarcem la noaptea dintre duminică şi luni.

— Da: am intrat în bucătărie şi l-am găsit pe Venanzio mort pe jos.

— în bucătărie ?

— Da, aproape de spălător. Poate că tocmai coborîse din scriptorium.

— Ai văzut vreo urmă de lupte ?

— Nici una. Sau, mai precis, lîngă corp era o ceaşcă spartă, Şi urme de apă pe jos.

— Cum de ştii că era apă ?

— Nu ştiu. Am crezut că era apă. Ce putea să fie ?

274

275

Cum Guglielmo m-a făcut să observ mai tîrziu, ceaşca aceea putea să însemne două lucruri deosebite. Sau chiar acolo, în bucătărie, cineva îi dăduse lui Venanzio să bea o poţiune otrăvită, sau bietul de el o înghiţise mai înainte (dar unde? şi cînd?) şi coborîse ca să-şi potolească o arsură neaş­teptată, un spasm, o durere care-i ardea măruntaiele sau limba (care desigur trebuie să fi fost şi ea neagră ca aceea a lui Berengario).

în orice caz, deocamdată nu se putea şti mai mult. Văzînd cadavrul şi cuprins de groază, Remigio se întrebase ce să facă, şi se hotărîse să nu facă nimic. Cerînd ajutor, ar fi trebuit să admită că se plimbase noaptea prin Edificiu, şi nici n-ar fi fost de vreun ajutor confratelui său şi aşa mort. Deci s-a hotărît să lase lucrurile aşa cum erau, aşteptînd să găsească altcineva corpul a doua zi dimineaţă, la deschiderea uşilor. Fugise să-l reţină pe Salvatore, care tocmai o adusese pe fată la abaţie, şi apoi — el şi complicele lui — se duseseră să se culce din nou, dacă somn se mai putea numi veghea chinuită în care stătu­seră pînă dimineaţa. Şi dimineaţa, cînd porcarii au venit să-l anunţe pe Abate, Remigio credea că trupul neînsufleţit fusese găsit acolo unde-l lăsase el, şi rămăsese încremenit desco-perindu-l în chiup. Cine făcuse să dispară cadavrul din bucătărie ? Despre asta Remigio nu avea nici un fel de idee.