Seria de literatură universală a bibliotecii polirom este coordonată de Denisa Comănescu

338

provincii şi miniştri, precum şi cu sigiliul fratelui Niccolao, ministrul Franţei, al fratelui Guglielmo Bloc, bacalaureat, al ministrului general şi al celor patru ministere provinciale, al fratelui Tommaso din Bologna, al fratelui Pietro din provincia San Francesco, al fratelui Fernando din Castello şi al fratelui Simone din Turonia. Cu toate acestea, a spus Abbone mai departe, anul următor papa dădea decretala Ad conditorem canonum, împotriva căreia s-a ridicat fratele Bonagrazia din Bergamo, socotind-o potrivnică intereselor ordinului său. Atunci papa desprinsese decretala aceea de pe uşa bisericii mari din Avignon, unde fusese agăţată, şi o schimbase în mai multe puncte. Dar în realitate o făcuse şi mai aspră, dovadă că urmarea imediată a fost că fratele Bonagrazia a fost ţinut închis un an. Şi nu putea fi nici o îndoială în ceea ce priveşte severitatea pontifului, deoarece în acelaşi an dădea bine­cunoscuta acum Cum inter nonnullos, în care se condamnau întru totul tezele capitulului de la Perugia.

La acest punct, întrerupîndu-l cu iscusinţă pe Abbone, a vorbit cardinalul Bertrando şi a spus că trebuia amintit cum, ca să încurce lucrurile şi ca să-l mînie pe pontif, se amestecase în 1324 Ludovic de Bavaria, cu declaraţia de la Sachsenhausen, unde se împărtăşeau, fără nici un motiv bine întemeiat, tezele de la Perugia (şi nici nu se înţelegea, a observat Bertrando cu un zîmbet subţire, de ce oare împăratul aclama cu entuziasm o sărăcie pe care el n-o împărtăşea cîtuşi de puţin), ridi-cîndu-se împotriva lui messer papa, numindu-l inimicus pacis şi spunînd că era gata să dea naştere la scandaluri şi la neorîn-duială, şi socotindu-l, în sfîrşit, eretic, ba chiar ereziarh.

— Nu chiar aşa, a încercat să-l domolească Abbone.

— Ba în substanţă aşa, a spus apăsat Bertrando. Şi a mai adăugat că tocmai pentru a abate nepotrivitul amestec al împăratului, messer papa fusese nevoit să emită decretala Quia quorundam şi că, în sfîrşit, îl poftise cu mare hotărîre pe Michele din Cesena să se înfăţişeze înaintea lui. Michele tri­misese scrisori de iertăciune, zicînd că se află bolnav, lucru de care nimeni nu se îndoia, trimiţînd în locul său pe fratele Giovanni Fidanza şi fratele Umile Custodio din Perugia. Dar s-a întîmplat, a spus cardinalul, că guelfii din Perugia îl în­ştiinţează pe papă că, departe de a fi bolnav, fratele Michele avea legături cu Ludovic de Bavaria. Şi că în orice caz, dacă fusese ceva, trecuse, iar acum fratele Michele părea bine sănă­tos, şi că era deci aşteptat la Avignon. Era, de altfel, mai bine, admitea cardinalul, să se chibzuiască la început, cum se făcea acum, de faţă cu oameni cumpăniţi din amîndouă părţile, ceea

339

Ce Michele avea apoi să spună papei, dat fiind că pu tuturor era pentru totdeauna acela de a nu înăspri lucruril_e şi să pornească o diatribă, care nu avea rost să existe între un părinte iubitor şi fiii săi credincioşi, care pînă atunci izbucnise numai fiindcă se amestecaseră oameni din afara Bisericii împăraţi sau vicari ce erau, care nu aveau nici o legătură cu problemele Sfintei Maici Biserica.

A vorbit atunci iar Abbone şi a spus că, deşi era om al Bisericii şi abatele unui ordin căruia Biserica îi datora atît de mult (un murmur de respect şi de supunere s-a ridicat din amîndouă laturile hemiciclului), nu socotea, totuşi, că împă­ratul trebuia să rămînă străin de asemenea probleme, din multe motive pe care fratele Guglielmo din Baskerville avea să le spună mai pe urmă. Dar, mai spunea Abbone, era totuşi drept ca prima parte a dezbaterii să se desfăşoare între trimişii pontificali şi reprezentanţii acelor fii ai Sfîntului Francisc, care, prin însuşi faptul de a fi venit să ia parte la această întîlnire, se dovedeau a fi fiii credincioşi ai pontifului. Şi deci îl poftea pe fratele Michele, sau pe cineva în locul lui, să spună ce dorea să susţină la Avignon.

Michele a spus că, spre marea lui bucurie şi emoţie, în dimineaţa aceea se afla printre ei Ubertino din Casale, căruia însuşi pontiful, în 1322, îi ceruse o dare de seamă întemeiată asupra problemei sărăciei. Şi chiar Ubertino ar fi putut să rezume, cu luciditatea, erudiţia şi credinţa înflăcărată pe care toţi i le recunoşteau, punctele principale ale celor ce erau acum, şi de nezdruncinat, ideile ordinului franciscan.

Ubertino s-a sculat şi, de cum a început să vorbească, am înţeles de ce trezise atîta însufleţire, şi ca predicator, şi ca om de curte. înflăcărat în gest, convingător în glas, fermecător în zîmbet, clar şi consecvent în gîndire, a pus stăpînire pe ascul­tători tot timpul cît a vorbit. A început o cercetare amănunţită şi foarte doctă a motivelor care sprijineau tezele de la Perugia. A spus că, înainte de orice, trebuia să se recunoască adevărul că Iisus şi apostolii lui au avut două stări, pentru că au fost prelaţi ai Bisericii Noului Testament şi în felul acesta au posedat cît se cuvine autoritatea de a dărui şi de a împărţi, ca să dea săracilor şi miniştrilor Bisericii, cum stă scris în capi­tolul al patrulea al Faptelor Apostolilor, şi asupra acestui lucru nimeni nu discută. Dar, în al doilea rînd, Christos şi apostolii trebuie să fie socotiţi ca nişte persoane particulare, temelie a oricărei perfecţiuni religioase, şi desăvîrşiţi dispre­ţuitori ai lumii. Şi în legătură cu asta stau faţă în faţă două feluri de a avea, dintre care unul este cetăţenesc şi lumesc, pe

340

care legile imperiale îl numesc cu vorbele in bonis nostris, deoarece ale noastre sînt zise acele bunuri de care avea grijă, si care, fiindu-ne luate, avem dreptul să le cerem înapoi, pentru că una este ca în mod cetăţenesc şi lumesc să-ţi aperi lucrul tău de cel care vrea să ţi-l ia, adresîn du-te judecătorului imperial (şi a spune că Iisus şi apostolii au avut lucruri de felul acesta este o afirmaţie eretică, pentru că, aşa cum spune Matei în capitolul al V-lea, celui care vrea să se certe cu tine la judecată şi vrea „să-ţi ia cămaşa, lasă-i şi mantia", şi nu spune altfel nici Luca, în capitolul al Vl-lea, cuvinte cu care Christos înlătura de la sine orice posesie şi stăpînire, lucru pe care-l cere cu stăruinţă şi apostolilor săi, a se vedea mai departe Matei, capitolul al XXIV-lea, unde Petru îi spune Domnului că pentru a-l urma vor părăsi totul); dar şi în alt fel se pot avea, cu toate acestea, lucrurile pămînteşti, pe motiv că există şi caritatea fraternă a tuturor, şi în acest fel Christos şi ai lui au avut bunuri din motive fireşti, care motive sînt numite de unii jus poli, adică motive fireşti, spre întreţinerea naturii care fără prescripţie umană se potriveşte cu dreapta judecată; în timp ce jus fori este o putere care depinde de contractul uman. înainte de asta, la prima împărţire a acestor lucruri, cît priveşte posesiunea, ele au fost cum sînt acum lucrurile care nu fac parte dintre bunurile cuiva şi se conced celui care le ocupă, şi au fost într-un anumit sens comune tuturor oamenilor, în timp ce numai după păcat strămoşii noştri au început să-şi împărtăşească proprietatea lucrurilor şi de atunci a început stăpînirea omenească, aşa cum este cunoscută astăzi. Dar Christos şi apostolii au avut lucrurile în primul fel, şi aşa au avut hainele şi pîinile şi peştii, şi, cum spunea Pavel în prima epistolă către Timotei, avem de mîn-care şi cu ce ne acoperi şi sîntem mulţumiţi. Prin care se înţelege că Christos şi ai lui nu au avut aceste lucruri în posesie, ci în folosinţă, rămînînd neatinsă sărăcia lor. Ceea ce a şi fost recunoscut de papa Nicolae al II-lea în decretala Exiit qui seminat.

Dar de cealaltă parte s-a ridicat Jean d'Anneaux şi a spus că poziţiile lui Ubertino i se păreau potrivnice şi dreptei jude­căţi, şi dreptei interpretări a Scripturilor. Deoarece, despre bunurile pieritoare prin folosinţă, cum ar fi pîinea şi peştii, nu se poate vorbi de simplul drept al folosinţei, şi nici nu se poate face uz de ele, ci abuz, tot ceea ce credincioşii aveau în comun în Biserica primitivă, cum se vede în Faptele doi şi trei, le aveau pe baza aceluiaşi fel de posesiune pe care o aveau înainte de conversiune; apostolii, după pogorîrea

341

Sfîntului Duh, au posedat pămînturi în ludeea; dorinţa de a trăi fără proprietate nu se extinde şi asupra a ceea ce este necesar ordinului ca să trăiască, şi cînd Petru a spus că lăsase totul, nu înţelegea prin aceasta că renunţase la proprietate • Adam a avut stăpînire şi proprietate asupra lucrurilor ■ sclavul care ia bani de la stăpînul lui nu face, fireşte, nici uz, nici abuz de ei; cuvintele din Exiit qui seminat la care mino-riţii se referă mereu şi care hotărăsc că fraţii minori au doar uzul asupra celor de care se slujesc, fără să aibă stăpînirea şi proprietatea lor, trebuie să se refere doar la lucrurile care nu se isprăvesc prin uz şi, într-adevăr, dacă Exiit ar cuprinde bunurile supuse pieirii, ar susţine un lucru cu neputinţă; uzul de fapt nu se poate deosebi de stăpînirea juridică; orice drept uman, pe baza căruia se posedă lucruri materiale, este cuprins în legile regilor; Christos, ca om muritor, încă de pe vremea conceperii sale, a fost proprietarul tuturor lucrurilor pămîn-teşti, iar ca Dumnezeu a avut de la Tatăl Său stăpînirea universală a tot ce există; a fost proprietar de veşminte, de alimente, de bani prin contribuţiile şi ofertele credincioşilor, şi, dacă a fost sărac, nu a fost fiindcă nu avea proprietăţi, ci fiindcă nu profita de roadele lor, întrucît simpla stăpînire juridică, despărţită de încasarea beneficiilor, nu-l îmbogăţeşte pe cel care o deţine ; şi, în sfîrşit, dacă totuşi Exiit ar fi spus cu totul altceva, pontiful roman poate, în ceea ce priveşte cre­dinţa şi problemele morale, să anuleze hotărîrile antemer-gătorilor săi, ba chiar să şi facă schimbări potrivnice lor.

în momentul acela s-a ridicat, aprig, fratele Girolamo, episcop în Caffa, cu barba tremurîndu-i de mînie, chiar dacă vorbele sale încercau să pară împăciuitoare. Şi a început o argumentare care mi s-a părut destul de încîlcită.

— Ceea ce aş dori să-i spun sfîntului părinte, şi chiar eu, care vorbesc, sînt gata să mă supun încă de pe acum dreptei sale îndreptări, dacă voi greşi, deoarece cred, într-adevăr, că Ioan este vicarul lui Christos, şi pentru această credinţă am fost luat de sarazini. Şi voi începe citind un fapt amintit de un mare doctor, despre disputa care s-a iscat într-o zi între călu­gări despre cine a fost tatăl lui Melchisedec. Şi atunci abatele Copes, întrebat despre asta, s-a scărpinat în cap şi a spus : vai de tine, Copes, deoarece cauţi numai ceea ce Dumnezeu nu-ţi porunceşte să cauţi, şi eşti delăsător în ceea ce el îţi porun­ceşte. Iată, cum se deduce foarte clar din exemplul meu, e tot atît de limpede că Iisus Christos şi Preafericita Fecioară, precum şi apostolii, nu au avut nimic, nici în parte, nici în comun, după cum mai puţin limpede ar fi să recunoaştem că

342

Iisus a fost om şi Dumnezeu în acelaşi timp, şi totuşi mi se pare clar că cine ar nega prima evidenţă, ar nega-o şi pe a doua!

A spus asta cu glas de biruinţă, şi l-am văzut pe Guglielmo cum ridica ochii spre cer. Bănuiesc că socotea silogismul lui Girolamo destul de anapoda, şi nu pot să nu-i dau dreptate, dar mai anapoda mi s-a părut mînioasa şi contraria argu­mentare a lui Giovanni Dalbena, care a spus că cine afirma ceva despre sărăcia lui Christos afirma ceea ce se vede (sau nu se vede) cu ochiul, în timp ce în definirea umanităţii şi divinităţii lui intervine credinţa, ceea ce însemnează că cele două propoziţiuni nu pot fi puse laolaltă. în răspuns, Girolamo a fost mai tăios decît adversarul său.

— Oh, nu, dragă frate, mi se pare adevărat chiar con­trariul, pentru că toate Evangheliile declară că Iisus era om, şi mînca şi bea, şi prin înseşi minunile lui de netăgăduit era şi Dumnezeu, şi toate astea le-a văzut toată lumea.

— Dar şi magii şi ghicitorii au făcut minuni, a spus fără sclipire Dalbena.

— Da, i-a întors-o Girolamo, dar cu ajutorul artei magiei. Şi tu vrei să asemeni minunile lui Christos cu arta magiei ?

Celălalt a şoptit ruşinat că nu voia aşa ceva.

— Da, şi în sfîrşit, a urmat Girolamo, care se simţea de-acum foarte aproape de victorie, messer cardinalul din Poggetto ar vrea să socotească eretică credinţa în sărăcia lui Christos, cînd pe această idee se sprijină regula unui ordin precum cel franciscan, astfel încît nu există regat în care fiii săi să nu se fi dus să predice şi să-şi verse sîngele lor, din Maroc pînă în India ?

— Inimă preasfîntă a lui Petru Hispanul, a şoptit Guglielmo, apără-ne!

— Preaiubite frate, a vociferat atunci Dalbena, făcînd un pas înainte, vorbeşte despre sîngele fraţilor tăi, dar nu uita că tributul acesta a fost plătit şi de călugări din alte ordine.

— Cu tot respectul faţă de signor cardinalul, a strigat Girolamo, nici un dominican n-a murit vreodată printre păgîni, în timp ce numai în vremea mea nouă minoriţi au fost marti­rizaţi !...

Atunci, roşu la faţă, s-a ridicat episcopul dominican de Alborea.

— Atunci eu pot să dovedesc că înainte ca minoriţii să fi fost în Tartaria, papa Inocenţiu al Vl-lea a trimis trei dominicani!

— Ah, da ? a spus în derîdere Girolamo. Ei bine, eu ştiu că de optzeci de ani minoriţii sînt în Tartaria, şi au patruzeci de

343

biserici în întreaga ţară, în timp ce dominicanii au numai cinci locuri pe coastă, şi cu toţii sînt cincisprezece călugări. Şj asta rezolvă problema!

— Nu rezolvă nici o problemă! a strigat cel din Alborea, pentru că aceşti minoriţi care nasc pinţochieri, cum fată căţeaua căţei, îşi atribuie totul lor, produc martiri şi apoi au biserici frumoase, podoabe somptuoase şi cumpără şi vînd ca toţi ceilalţi oameni ai Bisericii!

— Nu, dragul meu messer, nu, a spus Girolamo, ei nu cumpără şi nu vînd chiar ei, ci prin împuterniciţi de la scaunul apostolic, şi aceşti interpuşi deţin posesiunea, în timp ce minoriţii au doar uzul!

— într-adevăr? a rînjit cel de la Alborea. Şi de cîte ori atunci ai vîndut tu fără împuterniciţi ? Ştiu povestea anumitor pămînturi care...

— Dacă am făcut-o, am greşit, l-a întrerupt repezit Girolamo, nu da pe seama ordinului ceea ce a putut să facă o slăbiciune de-a mea!

— Dar, prearespectabililor fraţi, i-a întrerupt atunci Abbone, problema noastră nu este dacă sînt săraci minoriţii, ci dacă era sărac Domnul Christos...

— Ei, bine, s-a auzit atunci din nou vocea lui Girolamo, am în privinţa aceasta un argument care taie mai bine decît spada.

— Sfinte Francisc, apără-i pe fraţii tăi... a spus Guglielmo descurajat.

— Argumentul este, a continuat Girolamo, că orientalii şi grecii, mai obişnuiţi decît noi cu doctrina sfinţilor părinţi, consideră sigură sărăcia lui Christos. Şi dacă ereticii şi schismaticii aceia susţin cu atîta claritate un adevăr atît de limpede, vrem să fim noi mai eretici şi mai schismatici decît ei negîndu-l ? Dacă aceşti orientali ne-ar auzi pe unii dintre noi predicînd împotriva acestui adevăr, ne-ar lapida !

— Ce tot spui ? l-a luat în derîdere cel de la Alborea, atunci de ce nu-i lapidează pe dominicanii care predică tocmai împo­triva acestui adevăr?

— Pe dominicani ? Dar nu i-au văzut niciodată pe acolo! Cel de la Alborea, vînăt la faţă, a atras atenţia că acest

frate Girolamo fusese în Grecia poate cincisprezece ani, în timp ce el sta acolo încă din copilărie. Atunci Girolamo a spus că celălalt, Alborea, poate că fusese în Grecia, dar huzurind în palate episcopale frumoase, în timp ce el, ca franciscan, stătuse acolo nu cincisprezece, ci douăzeci şi doi de ani, şi că predicase în faţa împăratului de la Constantinopol. Atunci

344

Alborea, nemaiavînd argumente, a încercat să depăşească spaţiul strimt care-l despărţea de minoriţi, arătînd, cu voce ridicată şi prin vorbe pe care nu cutez să le amintesc, dorinţa lui de a smulge barba episcopului din Caffa, de a cărui băr­băţie se îndoia, şi pe care, tocmai potrivit logicii răsturnate, voia să-l pedepsească, folosind barba aceea în chip de flagel. Ceilalţi minorţi au dat fuga să facă o barieră de apărare a confratelui lor, avignonezii au socotit că e bine să ţină partea dominicanului, şi de aici a urmat (Doamne, ai milă de cei mai buni dintre fiii tăi!) o încăierare pe care în zadar Abatele şi cardinalul au încercat s-o potolească. In hărmălaia ce s-a iscat, minoriţii şi dominicanii şi-au spus unii altora vorbe foarte grele, ca şi cum fiecare dintre ei ar fi fost un creştin în luptă cu sarazinii. Singurii care au rămas la locurile lor au fost de-o parte Guglielmo, iar de cealaltă Bernardo Gui. Guglielmo părea trist, iar Bernardo vesel, dacă de veselie se putea vorbi văzînd zîmbetul palid care strîngea buzele inchizitorului.

— Nu există argumente mai bune, l-am întrebat pe maestrul meu, în vreme ce Alborea se îndîrjea cu barba episcopului din Caffa, pentru a dovedi sau a nega sărăcia lui Christos ?

— Dar tu poţi să afirmi amîndouă lucrurile, bunul meu Adso, a spus Guglielmo, şi nu vei putea niciodată stabili, pe baza Evangheliilor, dacă Iisus socotea drept proprietatea sa, şi în ce măsură, tunica pe care o purta şi pe care apoi poate că o arunca atunci cînd se rupea. Şi, dacă vrei, doctrina lui Toma din Aquino despre proprietate este şi mai cutezătoare decît cea a noastră, a minoriţilor. Noi spunem: nu posedăm nimic şi folosim totul. El spunea: socotiţi-vă totuşi posesori, pentru că dacă îi lipseşte cuiva ceea ce posedaţi voi, îi oferiţi uzul, şi din obligaţie, nu din milă. Dar problema nu este dacă Iisus a fost sărac, ci dacă trebuie să fie săracă Biserica. Şi săracă nu însemnează atît a avea sau a nu avea un palat, ci a menţine sau a renunţa la dreptul de a da legi asupra lucrurilor pă-mînteşti.

— Iată, deci, am spus, de ce împăratul ţine atîta la dis­cursurile minoriţilor asupra sărăciei.

— Chiar aşa. Minoriţii fac jocul împăratului împotriva papei. Dar pentru Marsilio şi pentru mine jocul e dublu, şi am vrea ca jocul împăratului să facă jocul nostru şi să slujească ideii noastre despre guvernarea umană.

— Şi asta o să spuneţi cînd va trebui să vorbiţi ?

— Dacă o spun, îmi împlinesc misiunea, care era de a da la ^lveală opiniile teologilor imperiali. Dar dac-o spun, misiunea

345

mea eşuează, pentru că eu ar fi trebuit să înlesnesc o a doua întîlnire, la Avignon, şi nu cred că Ioan o să primească să mâ duc eu la ei şi să spun toate acestea.

— Şi atunci ?

— Atunci sînt prins între două forţe potrivnice, ca un asin care nu ştie din care din cei doi saci cu fîn să mănînce. Asta fiindcă timpurile nu s-au copt. Marsilio visează fără rost o schimbare care nu este cu putinţă, acum, şi Ludovic nu este mai bun decît cei dinaintea lui, deşi deocamdată rămîne sin­gurul bastion împotriva mizerabilului de Ioan. Poate că va trebui să vorbesc, cel puţin dacă oamenii aceştia nu vor sfîrsi prin a se omorî unul pe altul. în orice caz, să scrii, Adso, ca să rămînă urmă de ceea ce se întîmplă astăzi.

— Şi Michele ?

— Mă tem că-şi pierde timpul. Cardinalul ştie că papa nu caută o mediere, Bernardo Gui ştie că va trebui să zădăr­nicească întîlnirea; şi Michele ştie că se va duce la Avignon în orice caz, pentru că nu vrea ca ordinul să rupă orice legătură cu papa. Şi îşi va pune viaţa în pericol.

In vreme ce vorbeam aşa - şi într-adevăr nu ştiu cum de ne puteam auzi unul pe altul - disputa ajunsese la culme. Săriseră să facă ordine arcaşii, la un semn al lui Bernardo Gui, ca să nu lase cele două grupuri să se încaiere cu totul. Dar, precum asediaţii şi asediatorii din ambele părţi ale zidurilor unei fortăreţe, ei îşi aduceau ameninţări şi ocări de care amintesc aici doar la întîmplare, fără să izbutesc să le atribui paternitatea şi să le redau limpede, pentru că frazele nu au fost rostite pe rînd, cum s-ar fi petrecut într-o ceartă de pe la noi de-acasă, ci în felul mediteranean, una încălecînd-o pe cealaltă, ca valurile unei mări mînioase.

— Evanghelia spune că Christos avea o pungă.

— Taci din gură cu punga asta a ta pe care o pictaţi pînă şi pe crucifixuri! Ce spui atunci că Domnul Christos, cînd era la Ierusalim, se întorcea în fiecare seară în Betania ?

— Şi dacă Domnul Christos vrea el să doarmă în Betania, cine eşti tu să-i abaţi hotărîrea ?

— Nu, ţap bătrîn, Domnul Christos se întorcea în Betania pentru că n-avea bani să-şi plătească găzduirea la Ierusalim.

— Ţap bătrîn eşti tu, Bonagrazia. Şi ce mînca Domnul Christos la Ierusalim ?

— Şi tu o să spui că mîrţoaga care primeşte nutreţ de la stăpîn ca să-şi ţină zilele are proprietate asupra nutreţului ?

— Vezi că-l compari pe Domnul Christos cu o mîrţoaga!••■

— Nu, tu-l compari pe Christos cu un călugăr simoniac de la curtea voastră, groapă de bălegar!

346

— Da ? Şi de cîte ori Sfîntul Scaun a trebuit să se împovăreze cu procese ca să apere bunurile voastre ?

— Bunurile Bisericii, nu ale noastre. Noi le avem în uz !

— în uz ca să le mîncaţi, ca să faceţi cu ele biserici măreţe, _cu statui de aur, ipocriţilor, receptacule de nedreptăţi, mor­minte zugrăvite, cloace de viciu! Şi ştiţi bine că principiul vieţii perfecte este mila, şi nu sărăcia!

— Asta a spus-o mîncăciosul acela de Toma al vostru!

— Vezi mai bine de tine, păgînule. Cel căruia-i zici tu mîn-căcios este un sfînt al Sfintei Biserici Romane !

— Sfîntul sandalelor mele, canonizat de Ioan ca să le facă în ciudă franciscanilor! Papa ăsta al vostru nu poate face sfinţi, pentru că e un eretic! Ba e chiar un ereziarh !

— Propoziţiunea asta e grozavă, o cunoaştem noi! Este declaraţia fantoşei din Bavaria la Sachsenhausen, pregătită de Ubertino al vostru.

— Ai grijă cum vorbeşti, porcule, feciorul tîrfei din Babilon sau al altor putori! Tu ştii că în anul acela Ubertino nu era la împărat, ci sta chiar la Avignon, în slujba cardinalului Orsini, şi papa îl trimitea ca mesager la Aragon !

— Ştiu, ştiu că făcea rugăciune de sărăcie la masa cardi­nalului, cum o face acum în abaţia cea mai bogată din peninsulă. Ubertino, dacă nu erai tu, atunci cine i-o fi sugerat lui Ludovic să se folosească de scrierile tale ?

— E vina mea dacă Ludovic citeşte scrierile mele ? Fireşte că nu le poate citi pe ale tale, care eşti un analfabet!

— Eu, analfabet ? Era oare învăţat Francisc al vostru care vorbea cu gîştele ?

— Ai hulit!

— Ba tu huleşti, călugăraş de butoiaş.

— Eu n-am stat niciodată cu butoiaşul în faţă, şi tu ştii asta!!

— Ba stăteai cu frăţiorii tăi călugăraşi, cînd te băgai în patul Chiarei din Montefalco!

— Trăsni-te-ar Dumnezeu! Eu eram inchizitor în vremea aceea şi Chiara murise în parfum de sfinţenie.

— Chiara avea miros de sfinţenie, dar tu aveai alt miros cînd cîntai matutini călugăriţelor.

— Zi-i, zi-i aşa mai departe, şi mînia lui Dumnezeu o să te lovească cum o să-l lovească şi pe stăpînul tău, care a dat găzduire la doi eretici, precum ostrogotul acela de Eckhart şi necromantul englez căruia-i ziceţi Branucerton !

— Venerabili fraţi, venerabili fraţi! strigau cardinalul Bertrando şi Abatele.

347

Ziua a cincea Tertia

In care Severino îi vorbeşte lui Guglielmo despre o carte ciudată şi Guglielmo le vorbeşte legaţilor despre o ciudată concepţie privind guvernarea lumii

Cearta sporea tot mai mult, cînd unul dintre novicii de gardă la uşă a intrat, trecînd prin talmeş-balmeşul acela ca unul care străbate un lan bătut de grindină, şi a venit să-i şoptească lui Guglielmo că Severino voia să-i vorbească de grabă. Am ieşit în nartexul aglomerat de călugări curioşi care căutau să prindă, printre strigăte şi zgomote, ceva din ceea ce se petrecea înăuntru. Printre primii l-am văzut pe Aymaro din Alexandria care ne-a întîmpinat cu obişnuitul rînjet de milă pentru neghiobia lumii:

— Desigur că de cînd au apărut ordinele cerşetoare creştinătatea s-a făcut mai virtuoasă, a spus.

Guglielmo l-a dat la o parte, nu fără neplăcere, şi s-a îndreptat spre Severino, care ne aştepta într-un colţ. Era neliniştit, voia să ne vorbească în taină, dar nu se putea găsi un loc liniştit în hărmălaia aceea. Am vrut să ieşim, dar din pragul sălii capitulare s-a ivit Michele din Cesena care-l îndemna pe Guglielmo să se întoarcă înăuntru pentru că, spunea el, cearta era pe cale să se stingă şi trebuia să urmeze mai departe seria de vorbitori.