Seria de literatură universală a bibliotecii polirom este coordonată de Denisa Comănescu

— De ce nu ? Şi mi-a explicat că toată viaţa învăţaseră de la predicatori că evreii erau duşmanii creştinătăţii şi îşi adunau bogăţiile la care nu aveau dreptul. L-am întrebat dacă nu era totuşi adevărat că bogăţiile erau adunate de seniori şi de episcopi, prin dijme, şi că ciobănaşii nu se luptau cu duşma­nii lor adevăraţi. Mi-a răspuns că atunci cînd duşmanii adevăraţi sînt prea puternici, trebuie să-şi aleagă duşmani mai slabi. M-am gîndit atunci că de aceea oamenii simpli sînt numiţi aşa. Numai¹ cei puternici ştiu întotdeauna, foarte

limpede, cine sînt duşmanii lor adevăraţi. Seniorii nu doreau ca aceşti ciobănaşi să le pună în pericol bunurile şi a fost un mare noroc pentru ei că mai-marii ciobănaşilor le băgaseră în cap ideea că multe dintre bogăţii erau în mîinile evreilor.

Am întrebat cine îi băgase în cap mulţimii că trebuie să-i atace pe evrei. Salvatore nu-şi aducea aminte. Cred că atunci cînd se adună grupuri de oameni atît de mari ascultînd de o făgăduială şi cer numaidecît ceva, nu se ştie niciodată cine vorbeşte dintre ei. M-am gîndit că mai-marii lor primiseră învăţătura în mănăstiri şi în şcolile episcopale, şi vorbeau limba seniorilor, chiar dacă o traduceau în limba pe care o înţelegeau şi ciobanii. Şi ciobănaşii nu ştiau unde şedea papa, dar ştiau unde şedeau evreii. în sfîrşit, au asediat o altă fortăreaţă a regelui Franţei, unde evreii, speriaţi, fugiseră cu grămada să se ascundă. Şi evreii, urcaţi pe zidurile fortăreţei, se apărau plini de curaj şi de disperare, aruncînd cu lemne şi cu pietre. Dar ciobănaşii au aprins focul la poarta fortăreţei, chinuindu-i pe evreii adăpostiţi cu fumul şi cu focul. Şi evreii, neputînd să scape, fiind mai împăcaţi cu gîndul de a se omorî singuri decît să cadă în mîinile necircumcişilor, i-au cerut unuia dintre ai lor, care părea cel mai curajos, să-i ucidă cu spada. El a primit şi a ucis vreo cinci sute dintre ei. Apoi a ieşit din fortăreaţă, cu copiii evreilor ucişi, şi a cerut ciobă­naşilor să fie botezat. Dar ciobănaşii i-au spus : tu ai făcut un omor atît de mare printre oamenii tăi şi acum vrei să scapi de moarte? Şi l-au făcut bucăţi, păstrînd copiii, pe care i-au botezat. Apoi s-au îndreptat spre Carcassone, săvîrşind multe jafuri sînge roase în drumul lor. Atunci regele Franţei a dat de ştire că ei întrecuseră orice măsură şi a poruncit să li se stea împotrivă în orice oraş prin care treceau, iar evreii să fie apăraţi chiar şi ei, ca orice oameni ai regelui.

De ce s-a grăbit regele să vină aşa în sprijinul evreilor în momentul acela ? Poate pentru că s-a temut de ceea ce aveau să facă ciobănaşii în tot regatul şi că numărul lor avea să crească peste măsură. Atunci a simţit dragoste şi pentru evrei, fie că evreii erau de trebuinţă trebilor negustoreşti ale regatului, fie că trebuia să-i distrugă pe ciobănaşi şi trebuia ca bunii creştini să găsească cu toţii motiv să deplîngă fărăde­legile acelora. Dar mulţi creştini nu s-au supus regelui; gîn-dind că nu era drept să-i apere pe evrei, care totdeauna fuse­seră duşmanii credinţei creştine. Şi în multe oraşe oamenii din popor care trebuiau să plătească evreilor camătă erau bucuroşi cînd ciobănaşii îi pedepseau pentru bogăţia lor. Atunci regele a poruncit, sub pedeapsa cu moartea, să nu mai

194

fîe ajutaţi ciobănaşii. A adunat o oaste numeroasă şi i-a atacat şi mulţi dintre ei au fost ucişi, alţii au scăpat cu fuga şi s-au ascuns în păduri unde au pierit din cauza lipsurilor. în scurtă vreme au fost nimiciţi cu toţii şi trimişii regelui i-au prins şi i-au spînzurat cîte douăzeci-treizeci deodată de copacii cei mai înalţi, pentru ca vederea cadavrelor lor să slujească de exemplu veşnic şi nimeni să nu mai cuteze să tulbure liniştea regatului.

Ciudat e că Salvatore mi-a spus această poveste ca şi cum ar fi fost vorba de o faptă plină de virtute. Şi, de fapt, rămînea convins că mulţimea ciobănaşilor pornise să cucerească Mormîntul lui Christos şi să-l elibereze de necredincioşi şi nu mi-a fost cu putinţă să-l fac să creadă că această atît de frumoasă cucerire se şi făcuse, în vremea lui Petru Eremitul şi a Sfîntului Bernard, şi sub stăpînirea lui Ludovic cel Sfînt, regele Franţei. Oricum, Salvatore nu s-a dus la necredincioşi pentru că trebuia să se îndepărteze cît mai repede de pămîn-turile Franţei. A trecut în ţinutul novarez, mi-a spus, dar ce s-a întîmplat cu acest prilej a rămas tare încurcat. Şi, în sfîrşit, a sosit la Casale, unde a fost primit în mănăstirea minoriţilor (aici cred că l-a întîlnit pe Remigio), tocmai la vremea cînd mulţi dintre ei, urgisiţi de papă, îşi schimbau rasa şi căutau adăpost pe lîngă mănăstirile vreunui alt ordin, ca să nu ajungă pe rug. Cum, de fapt, ne povestise şi Ubertino. Din pricina nenumăratelor sale experienţe în multe munci manuale (pe care le îndeplinise şi în scopuri necurate cînd rătăcea liber, şi în scopuri sfinte, cînd rătăcea întru iubirea Domnului), Salvatore a fost luat numaidecît de către chelar ca propriul său ajutor. Şi iată de ce, de mai mulţi ani, şedea acolo, prea puţin preocupat de fastul ordinului şi foarte mult de pivniţă şi împărţeala alimentelor, putînd să mănînce în voie, fără să fure, şi să-l laude pre Domnul, fără să fie ars.

Aceasta a fost povestea pe care am auzit-o de la el, între o îmbucătură şi alta, şi m-am întrebat ce anume născocise şi ce trecuse sub tăcere.

L-am privit plin de curiozitate, nu datorită peripeţiilor prin care trecuse, ci tocmai pentru că tot ce i se întîmplase mi se părea o epitomă strălucită a atîtor evenimente şi mişcări care făceau încîntătoare şi de neînţeles Italia acelor vremi.

Ce ieşise la iveală din spusele acelea ? Imaginea unui om ^cu o viaţă plină de aventuri, gata să-l omoare chiar şi pe semenul său fără să-şi dea seama de propria fărădelege. Dar, cu toate că pe vremea aceea orice încălcare a legii divine mi se Părea la fel ca şi alta, începeam încă de pe atunci să înţeleg

195

unele fenomene despre care auzeam vorbindu-se, şi înţelegeam că una e un masacru pe care o mulţime, aflata aproape în extaz şi încurcînd legile necuratului cu cele ale Domnului, putea să-l săvîrşească, şi alta fărădelegea omului în parte, făptuită cu sînge rece, în tăcere şi cu viclenie. Şi nu mi se părea că Salvatore putea să fie mînjit cu vreo asemenea crimă.

Pe de altă parte, voiam să descopăr cîte ceva despre insi­nuările Abatelui şi îmi tot fugea gîndul la fra Dolcino, despre care nu ştiam aproape nimic. Şi totuşi duhul lui părea să plutească peste multe discuţii pe care le auzeam purtîndu-se în acele zile.

Aşa că l-am întrebat fără ocol:

— în călătoriile tale nu l-ai întîlnit cumva şi pe fra Dolcino ?

Reacţia lui Salvatore a fost neaşteptată. A căscat ochii, şi niciodată nu-i putuse avea mai căscaţi, s-a închinat de mai multe ori, a şoptit cîteva fraze trunchiate într-o limbă pe care de data asta chiar n-am înţeles-o. Dar mi s-au părut fraze de tăgadă. Pînă atunci mă privise cu simpatie şi încredere, aş putea spune cu prietenie. în clipa aceea m-a privit chiar cu vrăjmăşie. Apoi, cu un pretext, a plecat.

Acum nu mai puteam răbda deloc. Cine era acest călugăr care inspira groază oricui auzea de el ? Am hotărît să nu mai rămîn prea multă vreme pradă dorinţei mele de a şti. O idee îmi fulgeră prin minte. Ubertino ! El însuşi pronunţase acest nume, în prima seară cînd l-am întîlnit, el ştia totul despre întîmplările încurcate şi limpezi ale călugărilor, călugăraşilor şi ale altora din acei ultimi ani. Unde puteam să-l găsesc la ceasul acela ? Desigur în biserică, cufundat în rugăciune. Şi m-am îndreptat într-acolo, văzînd că mă bucuram de un moment de libertate.

Nu l-am găsit, ba chiar nu l-am găsit pînă seara. Şi aşa am rămas pradă curiozităţii mele, în timp ce se întîmplau cele­lalte lucruri despre care trebuie să povestesc acum.

196

Ziua a treia Nona

în care Guglielmo îi vorbeşte lui Adso despre marele fluviu al ereziei, despre rolul celor simpli în Biserică, despre îndoielile sale privitoare la cunoaşterea legilor generale şi, fără vreo legătură, spune şi despre cum a descifrat semnele necromantice lăsate de Venanzio

L-am găsit pe Guglielmo la cuptorul fierăriei, lucrînd cu Nicola, absorbiţi amîndoi de treaba lor. Aşezaseră pe tejgheaua de lemn o mulţime de discuri minuscule de sticlă, pregătite poate pentru a fi îmbinate în încheieturile unui vitraliu, şi pe unele le făcuseră astfel cu instrumentele, adu-cîndu-le la grosimea dorită. Guglielmo le încerca punîndu-le la ochi. La rîndul său, Nicola da porunci fierarilor să meşte­rească rama aceea ca o furcă mică, în care sticlele bune să poată fi mai apoi vîrîte.

Guglielmo bombănea îmbufnat pentru că pînă în clipa aceea lentilele care-i conveniseră cel mai mult erau de culoa­rea smaraldului, şi el spunea că nu voia să vadă pergamentele ca pe nişte pajişti. Nicola s-a depărtat ca să-i supravegheze pe fierari. în timp ce tot umbla cu micile sale discuri, i-am povestit despre dialogul meu cu Salvatore.

— Omul a avut tot felul de experienţe, a spus, poate că a fost într-adevăr cu dolcinienii. Abaţia asta este chiar un microcosmos, iar cînd îi vom avea aici pe legaţii papei Ioan şi pe fratele Michele, vom fi într-adevăr cu toţii.

— Maestre, i-am spus, eu nu mai înţeleg nimic.

— în legătură cu ce, Adso ?

— în primul rînd, în legătură cu deosebirile dintre gru­purile de eretici. Dar despre asta am să vă întreb mai pe urmă. Acum sînt chinuit de problema însăşi a deosebirii. Mi s-a părut că, vorbind cu Ubertino, domnia voastră încercaţi să-i demonstraţi că sfinţii şi ereticii sînt cu toţii egali. Şi-n schimb, vorbind cu Abatele, vă daţi silinţa să-i lămuriţi

197

deosebirea dintre un eretic şi altul, şi dintre eretici şi dreptcredincioşi. Adică dumneavoastră îl învinuiţi pe Ubertino că-i socoate deosebiţi pe cei care de fapt erau egali, şi pe Abate că-i socoate egali pe cei care de fapt erau deosebiţi. Guglielmo puse pentru o clipă lentilele pe masă.

— Bunul meu Adso, a spus, să încercăm să facem nişte deosebiri, şi să deosebim totuşi folosind termenii şcolilor de la Paris. Deci, spun cei de acolo, toţi oamenii au aceeaşi formă substanţială, sau mă înşel ?

— Desigur, am spus eu mîndru de ştiinţa mea, sînt animale, dar raţionale, şi ceea ce le este propriu este că sînt capabile să rîdă.

— Foarte bine. Totuşi, Toma se deosebeşte de Bonaventura şi Toma e gras, în vreme ce Bonaventura e slab, şi chiar se poate întîmpla ca Uguccione să fie rău, în timp ce Francesco să fie bun, iar Aldemaro e un flegmatic, în timp ce Agilulfo e supărăcios. Sau nu?

— Fără îndoială că aşa e.

— Şi atunci însemnează că există identitate între oameni deosebiţi, în ceea ce priveşte forma lor substanţială, şi diver­sitate în ceea ce priveşte accidentele, sau în ceea ce priveşte terminaţiile lor superficiale.

— Fireşte că aşa e.

— Şi atunci cînd îi spun lui Ubertino că aceeaşi natură umană stă atît înaintea dragostei de bine, cît şi a dragostei de rău, încerc să-l conving pe Ubertino despre identitatea naturii umane. Cînd îi spun apoi Abatelui că există deosebire între catar şi valdez, stărui asupra varietăţii accidentelor lor. Şi stărui asupra acestui lucru pentru că se întîmpla să fie ars pe rug un valdez, punîndu-i-se în seamă faptele unui catar, şi viceversa. Şi cînd este ars un om se arde substanţa lui indi­viduală şi se reduce de-a dreptul la nimic ceea ce era un act concret de a fiinţa, bun prin sine însuşi, măcar în ochii lui Dumnezeu care-l păstra în fiinţă. Ţi se pare un motiv întemeiat pentru a stărui asupra diferenţelor?

— Da, maestre, am răspuns eu cu înflăcărare. Şi acum înţeleg de ce vorbiţi aşa şi socotesc tare bună filosofia domniei voastre.

— Nu e a mea, a spus Guglielmo, şi nici nu ştiu dacă într-adevăr este cea bună. Dar important este că tu ai înţeles. Ia să vedem acum, care e problema cealaltă, de care vorbeai.

— Este, am spus, că socotesc că nu sînt bun de nimic. Nu mai izbutesc să deosebesc deosebirea accidentală dintre valdezi, catari, săraci din Lyon, umiliţi, beghini, pinţochieri,

198

lombarzi, gioachimiţi, patarini, apostolici, săracii lombarzi, arnaldişti, guglielmiţi, ciraci ai spiritului liber şi luciferini. Cum să fac oare ?

— Oh, bietul meu Adso, a rîs Guglielmo, dîndu-mi o palmă prietenească după ceafă, ai foarte multă dreptate! Vezi, e ca şi cum în ultimele două secole, şi chiar mai înainte, lumea asta a noastră a fost străbătută de suflări de nemulţumire, speranţă şi disperare, toate laolaltă... Sau nu, nu e o analogie prea potrivită. Gîndeşte-te la un fluviu, năvalnic şi măreţ, care curge pe mile şi mile de loc între maluri puternice, şi tu ştii unde este fluviul, unde este malul, unde este uscatul. La un moment dat, fluviul, obosit pentru că a curs prea multă vreme şi pe locuri prea întinse, pentru că se apropie de mare, care nimiceşte în sine toate fluviile, nu mai ştie ce este. Devine propria sa deltă. Rămîne, poate, un braţ mai mare, dar multe se ramifică, în toate direcţiile, şi se reîntîlnesc unele într-altele, şi nu mai ştii care stă la originea cui, şi uneori nu ştii ce mai este atunci fluviu, şi ce mai e mare...

— Dacă înţeleg alegoria dumneavoastră, fluviul este cetatea lui Dumnezeu, sau împărăţia celor drepţi, care se apropie de mileniu, şi în această nesiguranţă ea nu mai durează, se nasc profeţi adevăraţi şi mincinoşi şi totul se uneşte în cîmpia cea mare unde va fi Armaghedonul...

— Nu mă gîndeam chiar la asta. Dar e adevărat că şi între noi, franciscanii, e mereu trează ideea unei a treia vîrste şi a venirii regatului Sfîntului Duh. Nu, mai degrabă încercam să te fac să înţelegi cum trupul Sfintei Biserici, care a fost de-a lungul secolelor chiar trupul întregii societăţi, poporul lui Dumnezeu, a devenit prea bogat şi mare, şi tîrăşte cu sine zgura tuturor ţărilor pe care le-a străbătut şi şi-a pierdut propria puritate. Braţele deltei sînt, dacă vrei, tot atîtea încer­cări ale fluviului de a curge cît mai repede cu putinţă spre mare, sau spre momentul purificării. Dar alegoria mea nu era desăvîrşită, nu slujea decît ca să-ţi arate cum ramificările ereziei şi ale mişcărilor de înnoire, cînd fluviul nu mai curge bine, sînt numeroase şi se confundă între ele. Poţi însă să adaugi la neizbutita mea alegorie imaginea cuiva care în­cearcă să reconstruiască, dîndu-şi toată silinţa, malurile flu­viului, dar nu izbuteşte. Şi unele braţe ale deltei sînt îngro­pate, altele sînt aduse din nou prin canale artificiale la fluviu, altele sînt încă lăsate să curgă, pentru că nu poate fi ţinut totul în frîu şi e bine ca fluviul să piardă o parte din propria apă dacă vrea să rămînă întreg în curgerea lui, dacă vrea să aibă un curs uşor de recunoscut.

199

— înţeleg tot mai puţin.

— Şi eu. Nu mă mai pricep să vorbesc în parabole. Uită povestea asta cu fluviul. Caută mai degrabă să înţelegi cum multe dintre mişcările pe care le-ai numit s-au născut cel puţin acum două sute de ani şi că au murit, altele sînt mai noi...

— Dar cînd se vorbeşte despre eretici, se vorbeşte de toţi împreună.

— E adevărat, dar aceasta este una dintre modalităţile în care erezia se răspîndeşte şi una dintre modalităţile prin care este distrusă.

— Iar nu înţeleg.

— Doamne, Dumnezeule, ce greu e! Bine. închipuie-ţi că tu eşti un reformator al moravurilor şi strîngi cîţiva tovarăşi pe vîrful unui munte, ca să trăieşti în sărăcie. Şi, după puţin timp, vezi că mulţi vin la tine, chiar din locuri îndepărtate, şi te consideră un proroc sau un nou apostol şi te urmează. Vin cu adevărat pentru tine sau pentru ceea ce spui ?

— Nu ştiu; sper. Altfel de ce-ar veni ?

— Poate pentru că au auzit de la părinţii lor poveşti cu alţi reformatori sau legende despre comunităţi mai mult sau mai puţin perfecte, şi se gîndesc că aceasta ar fi aceea sau aceea aceasta.

— Şi aşa orice mişcare moşteneşte copiii altora ?

— Fireşte, pentru că aici dau fuga în cea mai mare parte oamenii simpli, care nu au subtilităţi doctrinale. Şi totuşi mişcările de reformă a moravurilor iau naştere în locuri şi moduri deosebite şi cu doctrine deosebite. De exemplu, se confundă adesea catarii cu valdezii. Dar există între ei o mare deosebire. Valdezii predicau o reformă a moravurilor înlăun-trul Bisericii, catarii predicau o Biserică deosebită, o deose­bită înţelegere a lui Dumnezeu şi a moralei. Catarii gîndeau că lumea era împărţită între forţele opuse ale binelui şi ale răului şi constituiseră o biserică în care se deosebeau cei perfecţi de simplii credincioşi şi aveau consfinţirile lor şi ritualurile lor: alcătuiseră o ierarhie foarte severă, aproape ca aceea a Sfintei noastre Maici Biserica, şi nu se gîndeau cîtuşi de puţin să distrugă orice formă de putere. Ceea ce explică de ce au aderat la catari şi unii oameni din conducere, înstăriţi, posedînd feude. Şi nici nu se gîndeau să reformeze lumea, pentru că împotrivirea dintre bine şi rău nu va putea fi niciodată armonioasă. Valdezii, în schimb (şi cu ei arnal-diştii şi săracii lombarzi), voiau să alcătuiască o lume deosebită, bazată pe un ideal de sărăcie, pentru asta adunau

200

pe lîngă ei pe cei fără avere şi trăiau în comun din roadele muncii mîinilor lor. Catarii respingeau sfintele taine ale Bisericii, valdezii nu, respingeau doar spovedania auriculară.

— Şi atunci de ce sînt confundaţi şi se vorbeşte despre ei ca despre aceeaşi buruiană otrăvită ?

— Ţi-am spus : ceea ce îi face să trăiască, îi face şi să moară, îşi sporesc numărul cu oameni simpli care au fost stimulaţi de alte mişcări şi care cred că este vorba de aceeaşi mişcare de revoltă şi de speranţă; şi sînt distruşi de inchizitorii care le atribuie unora greşelile altora, şi dacă sectanţii unei mişcări au făptuit un delict, acest delict va fi atribuit fiecărui sectant din fiecare mişcare. Inchizitorii greşesc faţă de raţiune, pentru că pun împreună doctrine care se izbesc cap în cap; au dreptate însă faţă de greşelile altora, pentru că, de cum se naşte o mişcare, ca de pildă de amaldişti, într-un oraş, vin să se amestece aici şi cei care fuseseră sau ar fi fost catari sau valdezi în altă parte. Apostolii fratelui Dolcino predicau distrugerea fizică a clericilor şi a seniorilor şi au făptuit multe violenţe; valdezii sînt împotriva violenţei şi tot aşa şi călugăraşii. Dar sînt sigur că pe vremea lui fra Dolcino s-au amestecat în grupul lui mulţi care dăduseră deja ascultare predicilor valdezilor sau ale călugăraşilor. Oamenii simpli nu pot să-şi aleagă erezia, Adso, ci se adună pe lîngă cine predică pe meleagurile lor, pe lîngă cine trece prin satul sau prin piaţa lor. Şi tocmai din asta trag profit duşmanii lor. A înfăţişa în ochii poporului o singură erezie, care poate că îndeamnă în acelaşi timp şi îndepărtarea plăcerii carnale, dar şi comuniu­nea trupurilor, este o foarte bună artă de a predica, pentru că îi arată pe eretici drept o singură împletire de contradicţii drăceşti care lovesc dureros în simţămîntul tuturor.

— Deci nu există o legătură între ei şi doar prin amăgirea diavolului un om simplu, care ar fi dorit să fie gioachinist sau spiritual, cade în mîinile catarilor sau viceversa ?

— Ba nu e aşa. Haide s-o luăm de la început, Adso, şi te asigur că încerc să-ţi lămuresc un lucru despre care nici eu nu cred că deţin adevărul. Cred că greşeala este să crezi că mai întîi apare erezia, apoi vin cei simpli care i se dăruiesc şi se încarcă de păcate. De fapt, la început apare condiţia oamenilor simpli, apoi vine erezia.

— Şi cum aşa ?

— Tu ştii bine ce-i înţelegerea constituirii poporului lui Dumnezeu. O turmă mare, oi bune şi oi rele, ţinute în frîu de cîinii ciobăneşti, soldaţii, sau puterea temporală, împăratul şi seniorii, sub conducerea păstorilor, clericii, interpreţii cuvîn-tului lui Dumnezeu. Imaginea e deplină.

201

— Dar nu e adevărat. Păstorii se luptă cu cîinii pentru că fiecare dintre ei vrea drepturile celorlalţi.

— Aşa este. Şi tocmai asta face nesigură natura turmei. Ocupaţi cum sînt să se sfîşie pe rînd, cîinii şi păstorii nu mai au grijă de turmă. O parte din ea rămîne afară.

— Cum afară ?

— La margine. Ţăranii nu mai sînt ţărani pentru că nu mai au pămînt sau ceea ce au nu le mai dă de mîncare. Orăşenii nu mai sînt orăşeni pentru că nu mai aparţin nici unei meserii, nici altei bresle, sînt poporul de jos, prada fie­căruia. Ai văzut vreodată pe cîmp grupuri de leproşi ?

— Da, o dată am văzut o sută împreună. Diformi, cu carnea putrezindu-le, albicioasă toată, şi tîrîndu-se în cîrjele lor, cu pleoapele umflate, ochii sîngerii, nici nu vorbeau, nici nu ţipau: chiţcăiau ca şoarecii.

— Ei sînt pentru poporul creştin ceilalţi, cei care stau la marginea turmei. Turma îi urăşte, ei urăsc turma; i-ar dori pe toţi morţi, pe toţi atinşi de lepră ca şi ei.

— Da, îmi amintesc o poveste a regelui Tristan, care trebuia s-o condamne pe Isolda cea frumoasă şi punea s-o suie pe rug, şi au venit leproşii şi i-au spus regelui că rugul era pedeapsă de nimic, şi că era una şi mai grea. Şi au strigat: dă-ne-o pe Isolda să fie a noastră, a tuturor, răul ne aprinde poftele, dă-o leproşilor tăi, priveşte, zdrenţele noastre sînt lipite de rănile care supurează, ea, care lîngă tine huzurea în straie de stofă scumpă, căptuşite cu blană de jder şi împo­dobite cu pietre scumpe, cînd o să vadă bîrlogul leproşilor, cînd o să intre în colibele noastre ca să se culce cu noi, atunci o să recunoască cu adevărat păcatul ce-a făcut şi o să plîngă după foculeţul ăsta dulce de mărăcini.

— Văd că, deşi eşti un novice al Sfîntului Benedict, ai nişte lecturi destul de neobişnuite, a glumit Guglielmo, şi eu am roşit pentru că ştiam că un novice nu ar fi trebuit să citească romane de dragoste, dar printre noi, cei mai tineri, circulau la mănăstirea din Melk şi le citeam la lumina luminării, în timpul nopţii. Dar n-are importanţă, a reluat Guglielmo, ai înţeles ce vreau să spun. Leproşii alungaţi voiau să-i tragă pe toţi în ruină cu ei. Şi vor deveni cu atît mai răi cu cît îi vei înlătura şi cu cît ţi-i vei reprezenta ca pe-o adunătură de lemuri care-ţi vor ţie ruina, cu atît vor fi mai înlăturaţi. Sfîntul Francisc a înţeles acest lucru şi prima lui hotărîre a fost să se ducă să trăiască cu leproşii. Nu se schimbă poporul lui Dumnezeu dacă nu sînt reprimiţi la sînul său cei îndepărtaţi.

202

— Dar dumneavoastră vorbeaţi despre alţi excluşi, nu leproşii sînt cei care alcătuiesc mişcările ereticilor.

— Turma este ca o serie de cercuri concentrice, de la cele mai mari depărtări ale turmei pînă la periferia imediată. Leproşii sînt semn de înlăturare în general. Sfîntul Francisc înţelesese asta. Nu voia doar să-i ajute pe leproşi, întrucît acţiunea sa s-ar fi mărginit la un prea sărac şi ineficient act de milă. Voia să însemneze altceva. Ţi-au spus despre predica pe care a ţinut-o păsărilor ?

— Da, sigur că da, am auzit povestea aceasta atît de fru­moasă şi l-am admirat pe sfînt care se bucura de tovărăşia acelor gingaşe făpturi ale lui Dumnezeu, am spus cuprins de înflăcărare.

— Ei bine, află că ţi-au spus o poveste greşită, sau mai bine zis povestea pe care ordinul o reface acum. Cînd Francisc a vorbit mulţimii din oraş şi magistraţilor şi a văzut că toţi aceia nu-l înţelegeau, a pornit spre cimitir şi a început să predice corbilor şi coţofenelor, şoimilor, păsărilor de pradă care se hrăneau cu cadavre.

— Ce lucru groaznic, am spus, deci nu erau păsări bune.

— Erau păsări de pradă, păsări alungate precum leproşii. Francisc se gîndea desigur la acel verset din Apocalipsă care spune : am văzut un înger înălţat în soare, strigînd cu tărie şi spunînd tuturor păsărilor care zburau în soare, veniţi şi adu-naţi-vă cu toate la banchetul lui Dumnezeu, mîncaţi carnea regilor, carnea triburilor şi a celor falnici, carnea cailor şi a călăreţilor, carnea celor liberi şi a sclavilor, a celor mici şi a celor mari.

— Deci Francisc vrea să-i aţîţe pe cei alungaţi la revoltă ?

— Nu, aceasta au făcut-o doar Dolcino şi oamenii lui. Francisc vrea să-i recheme pe cei alungaţi, gata să se răscoale, ca să facă parte din poporul lui Dumnezeu. Pentru a reface turma trebuiau regăsiţi cei alungaţi. Francisc n-a izbutit, şi-ţi spun asta cu multă amărăciune. Pentru a-i readuce îndărăt pe cei alungaţi trebuia să facă schimbări înăuntrul Bisericii, pentru a face schimbări înăuntrul Bisericii trebuia să capete recunoaşterea regulii sale, din care ar fi ieşit un ordin, şi un ordin, cum a ieşit, ar fi refăcut imaginea unui cerc, la mar­ginea căruia stau cei alungaţi. Aşa că înţelegi acum de ce există bandele frăţiorilor şi ale gioachimiţilor, care adună în jurul lor pe cei alungaţi, din nou.