SfîRŞitul unui an şcolar
Yüklə 3,88 Mb.
|
|
Scăpase ceva din vedere. Adina nu-i scrisese nimic pe fotografie. Ce era de făcut? O simplă fotografie, fără dedicaţie, fără de iscălitură măcar, nu prea înseamnă mult: e ca o carte a unui autor renumit, cu care te lauzi că eşti intim, dar pe care ai cumpărat-o de la librărie. Ce era de făcut? Simplu de tot! Să-i scrie el ceva! Ioana nu cunoştea scrisul Adinei Stephano. Dar el n-avea scris de femeie! Încercase. Nu izbutise. Parca uitase şi să scrie! Nu mai pusese de mult mîna pe creion sau pe condei. Se simţea stîngaci pe hîrtie, ca un debutant la patinaj. Avea un scris de analfabet. Ce era de făcut? Rodica!... De ce nu... Rodica era "fată bună". De ce să se jeneze! Rodica ştia foarte bine de unde venea fotografia femeii în gondolă, de vreme ce văzuse marca italiană de pe plic. O punea la curent, fără să-i facă nici o confidenţă precisă, cu o aventură ― era nostimă fotografia Adinei, nu-l compromitea ― şi totodată o făcea complice la o farsă... da, o farsă! ― Domnişoară, am să te rog să-mi faci un serviciu... ― Vai de mine! Încîntată! Cu cea mai mare plăcere. Cu cea mai mare plăcere, Rodica, lăsîndu-l pe Puiu singur s-o aştepte la tenis ― cu ochi răi şi racheta vindicativă ― venise în odaia lui Dănuţ. ― În cel mai mare secret! ― Vai, domnule Dan! Mie?... ― Vreau să fac o farsă... ― Bravo! ― ...unei... ― Cui? ― ...doamne... ― Eşti delicios! O doamnă? Cine-i? O cunosc? De unde-i? ― Secret. ― Vai! ― E o doamnă... care... mă... plictiseşte în definitiv. ― Vai, ce amuzant e! ― Şi vreau să-i fac o farsă! ― ...Ca să te lese-n pace! ― Exact. Ca să mă lese-n pace. Ştiţi, femeile... ― Daa! oftase Rodica comprehensiv. ― Azi am primit o scrisoare... ― Ştiu, din Italia. ― Da, din Veneţia. ― Parfumată! ― Parfumată, ai ghicit? ― Ei! ― Ai ghicit: o scrisoare de la o altă... doamnă. ― Vai ce rău eşti! ― Ce să fac! oftase Dănuţ cum ar ofta o grădină importunată de prea multe albine. ― Ştiu eu! Aşa-s băieţii, oftase în replică Rodica, tot comprehensivă şi admirativ dojenitoare. ― Să-ţi spun? ―Vai, mor de curiozitate! ― Doamna de la Veneţia mi-a trimis... împreună cu scrisoarea, şi o fotografie. ― Arată-mi-o... ― Poftim. ― Pare! E doamnă... ― În ce clasă-i? exclamase Rodica. ― Ei! ― Da, da, e măritată de mult... Eu... ― Aha! Vai, ce-mi spui! ― Să-ţi spun? ― Sigur, nu vezi! ― Să-ţi spun farsa... ― Numai? ― ...E prea lung ― un roman întreg ― şi prea delicat... ― Ţi, ei! ― Altădată poate... Acum vreau să te rog ceva. ― Bine-i să fii la Veneţia! suspinase Rodica, privind rochia Adinei. ― Aş vrea ― dacă nu te superi ― să scrii ceva pe dosul fotografiei... ― Eu?! ― Ca din partea doamnei. ― Ei! Asta-i nostim! Da-mi spui numele? ― Ţţ ...! Numai pronumele. ― Spune-l. ― Adina.
― Şi mai cum? ― Nu se poate! ― Te rog spune-mi. Poate o cunosc. ― Nu te-ai uitat la ea? Nu e din Iaşi. ― Ce-are a face! ― O cheamă Adina... deocamdată. ― O iubeşti tare? ― Eu? Nuuu... ― Dar ea? ― Dă!... Vezi... ― Văd bine! Îţi scrie scrisori, îţi trimite fotografii... Vai, ce bine-i să fii băiat! ― Ee-he! oftase Dănuţ, din nou extenuat, ― Şi ce să-ţi scriu? ― Ce vrei. ― Cum, ce vreau? ― Sigur. Dac-ai fi în locul ei ce-ai scrie? ― Vai, n-aş scrie! ― Presupune c-ai scrie. ― Cui? ― Cuiva... ― Spune un nume. ― Ionescu. ― Ei! ― Să spun altul? ― Sigur. Ionescu?! ― Idriceanu. ― Vai, ce urît e! Nu ştii să alegi! ― Alege singură. ― Eu?! ― Dar n-ai nevoie de nume! Închipuieşte-ţi a persoană oarecare... ― Oarecare? ― ...oarecare, pe care o iubeşti. ― Vai, ce indiscret eşti! ― Bine. Spune un nume imaginar şi gîndeşte-ta la cineva. ― Vai ce obraznic eşti! ― Scrie ceva simplu, o vorba-două; de exemplu; "Te iubesc, Adina". ― Crezi că-i deajuns? ― Sigur.
― Nu eşti pretenţios, da mie nu-mi place! ― Scrie altceva! ― N-am cui! ― Mie.
― Vai! ― În glumă! ― În glumă? ― ...Dă! Cum crezi! Cu o scriitură pretenţios feminină ― imitată desigur după a unei cunoscute mai în vîrstă şi snobă ― Rodica scrisese pe dosul fotografiei, cu un ascuţit galop de litere:
― Dacă-i sincer... ― Cum crezi? ― Ştiu eu! ― E sincer, şoptise Rodica plecînd genele, cu o roşeaţă în obraji. ― Eşti delicioasă! ― ...Dar pentru altul, ridicase Rodica genele, zîmbind. ― ...!
― Mă crezi? ― Nu te cred. ― Vai, ce răi îs băieţii! Lăsaseră să se usuce cerneala. ― Şi ce-ai să faci cu fotografia? ― Am s-o uit pe masă... ― Unde? ― Pe masă la cealaltă doamnă. ― Ca s-o faci geloasă? ― E drept! Nu m-am gîndit!... Nu. Are să vadă c-o înşel şi are să-mi dea pace. ― Atunci care mai rămîne? ― Nici una. ― Nici cea de la Veneţia? ― Nu vezi! ― Atunci? ― Atunci? aşteptase Dănuţ. ― ...mă duc. Şi plecase în goană fără să-i strîngă mîna.Se înapoiase.Îşi uitase batista. ― Ai să stai mult "acolo"? ― Cît mai puţin. ― De ce? ― Fiindcă n-am ce face! ― La revedere... Îmi dai voie să-ţi spun Dan? ― Cu plăcere. ― Numai între noi! ― Bine, Rodica. ― Vai, ce îndrăzneţ eşti! ― De ce, domnişoară? ― Nu-mi mai spune aşa! ― Atunci? ― Om vedea... ...Iată de ce Dănuţ o aştepta pe Ioana în grădină, fără să cetească romane senzaţionale. Aştepta demult. Se plimba pe alei. Era grăbit să se întoarcă la Medeleni, dar revanşa apropiată îl ţinea pe loc. ― Bună ziua. Ce te-ai gătit aşa? ― ... Nu. ― Bine, nu! Ioana se încruntă. Nu-şi putea stăpîni enervarea în faţa lui. Şi totuşi venise hotărîtă să fie gentilă, ca să afle dacă a primit fotografia Adiei, anunţată prin scrisoarea lui Paşa şi s-o obţie. ― Vrei să-ţi dau o carte? ― Nu... ― ...Mulţumesc, complectă Ioana glacial restul formulei de politeţă, omis sau înghiţit de Dănuţ. Şi iar îi păru rău. Şi totuşi, o exaspera tînărul prea elegant, pudrat şi cu o falsă frumuseţe poetică, deplasată de altfel în costumul de călărie. ― Am primit o scrisoare... anunţă Dănuţ intimidat cu o uşoară nuanţă de ironie. ― De la cine? ― De la doamna Stephano. ― O scrisoare? Ca o bătaie de inimă, mirarea îi scăpase. ― Da, o scrisoare, repetă Dănuţ aproape sarcastic. Ioana îl privi cu acelaşi zîmbet care-l metamorfoza instantaneu în elev repetent. ― ...Şi o fotografie, adăugă Dănuţ, aşa de încet şi de în silă, că parcă spunea o minciună. ― S-o văd. ― Poftim. Cu fotografia în mînă, Ioana se uitase şi îl uitase. Dănuţ respiră. Mînile Ioanei ţineau autoritar fotografia, dar faţa i se luminase duios, visător, ca a celor care privesc o stea oglindită în fîntînă. ― Acuma mă crezi? zîmbi Dănuţ.
― Cînd ai primit-o? vorbi Ioana cu o surprinzătoare amenitate. ― Astăzi. ― Adorabilă... fotografie. ― Da, e bunişoară, aprobă Dănuţ fără entuziasm. Ioana îl privi lung. Ce destin crud o lega de acest imbecil? ― Ce-i asta: "Eşti delicios, Adina"? ― Pentru mine e. ― Ruşine! Asta nu-i scrisul, nici stilul Adiei... Adinei, doamnei Stephano. ― De unde ştii? ― E scrisul dumitale. ― Nu, nu-i adevărat. ― Ba-i adevărat. Sare-n ochi. Scrisoare stupidă, imitată pe deasupra. ― Bine, doamnă. Bună ziua. Plecase cu fotografia, ca un negustor ofensat cu marfa.Fugi după el, fără şovăire. ― Domnule Deleanu... ― Mă rog? ― Domnule Dcleanu, te rog iartă-mi nervii. Am avut supărări astăzi... O privi mirat. Era turburată cum n-o văzuse niciodată. Ioana îl măsura cu răutate şi dezgust şi iar se stăpîni, adăugind la început cu blîndeţă impusă, apoi din ce în ce mai poruncitor, mai iute, cu un ton care contrazicea vorbele exprimate: ― Eşti bun să-mi dai o clipă fotografia doamnei Stephano... Vreau s-o compar cu fotografia unei prietine cu care-mi pare că seamănă. Dă-mi-o. I-o dădu, cu sprîncenele ridicate. Ioana fugi cu ea spre casă. Aşteptă.
Aşteptă. Era îngrijorat. Îi venea să plece, lăsînd acolo blestemata fotografie. Cine ştie ce nouă umilire îi pregătea! O ura. Ar fi vrut să nimicească pe veci casa, locul şi fiinţa care-l umilise zilnic... de cînd? ― Domnule Deleanu... Alerga spre el. ― ...închipuieşte-ţi ce mi s-a întîmplat! Ţi-am stricat fotografia. Am vărsat pe ea, din greşeală, un flacon de cerneală. Sînt dezolată! ― Nu face nimica! Trei vorbe perfect sincere, spuse cu placiditatea indiferenţei. Îi venea să-l lovească în faţă cu pumnii! Imbecilul! "Nu face nimica!" Fotografia Adiei... "Nu face nimica!" Cu gest şi ton de stăpînă faţă de vechil, vorbi: ― Să duci imediat scrisoarea aceasta la gară. Bună ziua... Să-mi aduci recipisa de la gară. Îi întoarse spatele, îndepărtîndu-se grăbită. Dănuţ privi scrisoarea grea din mînă. "Alexandru Pallă... Veneţia." Ce mai însemna şi asta? Alexandru Pallă, Veneţia, fotografia Adinei Stephano escamotată... Ce mai născocise? Ce mai uneltea? Aaa!... Era în stare?... Sigur, sigur. Pusese fotografia în scrisoare şi o trimitea cumnatului ei la Veneţia ca să i-o arate Adinei ― putea s-o găsească uşor la Veneţia ― ca să controleze dacă dedicaţia de pe fotografie era a ei, sau a lui... Vroia să-l facă de rîs faţă de un om străin! Se gîndi să arunce scrisoarea sau s-o sechestreze... Nu îndrăzni. Era domesticit în ambianţa acestei femei. Se întoarse îndărăt. Intră în casă. Sui scările, cu spinarea aplecată. De mult nu le mai suise. Era jenat ca un om de la grajd chemat în casa stăpînilor. Bătu la uşa salonaşului. ― Intră... Dumneata! Ce vrei? tresări Ioana ascunzînd fotografia. Dănuţ o văzuse. Şi Ioana îl văzuse privind-o. ― Ce vrei? Cu obrajii aprinşi şi ochii în pămînt, Dănuţ, cu scrisoarea în mînă, se apropie de divanul pe care şedea Ioana. Aşadar, păstrase fotografia! Dar sigur că-i scrisese cumnatului ei, să se informeze. ― Doamnă, eu am scris pe fotografie, vorbi Dănuţ precipitat, cu atitudinea elevului care, în cabinetul directorului, mărturiseşte tot, de teamă să nu se mai facă anchetă. ― Se cunoaşte! ― Dar...
― Nu ţi-o dau, îi luă înainte Ioana. ― ...numai trimiteţi scrisoarea. ― Cum? Ai deschis-o?? ― Daa!
― Nu. Iat-o. Dar îmi închipui ce-i înăuntru. ― Ce-ţi închipui! O colecţie de ziare din ţară. ― Daa! ― Da, zîmbi Ioana tăios. Pe cumnatul meu îl interesează ecoul din ţară al războiului. E bun patriot! Îi decupez articolele de fond... ― Aaa!... Doamnă, adăugă el zîmbind la fel cu Ioana, n-am scris eu pe fotografie. Am rugat pe o prietenă de-a mea. Şi stilul şi slova îi aparţin, şi sînt inspirate de fotografie... ― Bună ziua. Du-mi scrisoarea la gară. Pleacă, te rog! Pleacă! Pleacă odată! Din pragul uşei, Dănuţ reveni. Medită o clipă, privind-o pe Ioana cu ochii micşoraţi: exact privirea Olguţei. Făcu un pas înainte cu fruntea încruntată şi faţa îndîrjită. Ioana se ghemuise pe pat, cu o mînă ridicată, cu cealaltă acoperind fotografia. Părea gata să sară, să zgîrie... Dănuţ se oprise lîngă divan, nalt, cu umeri largi şi pumni grei ― bărbat în molateca şi mătăsoasa încăpere în care şi vîntul părea artificial ― dominînd pentru întîia oară un întreg trecut de zilnice îngenuncheri. Un gînd îi descleştă pumnii şi-i descreţi fruntea. ― Puteţi să păstraţi fotografia... Ioana respiră. ― ...şi originalul. Zvîrli scrisoarea pe divan şi plecă. Coborînd scările, Dănuţ rosti printre dinţi, la plural, cuvîntul biblic şi trivial, în care mototolise şi cu care zvîrlea în aceeaşi ladă cu gunoi din urmă două femei şi întîia dragoste a tinereţii. Şi, ieşind din casă, ricană uşurat: ― ...şi un idiot. II
Cine, şi de cîte ori în viaţa sa, nu s-a hotărît să devie "alt om", convins că această renaştere sau substanţială prefacere atîrnă de suprimarea unui fapt extern sau de împlinirea unei dorinţe cu magice făgăduinţi? ― De luni suprim tutunul şi devin alt om! suspină energic fumătorul ahtiat, care, pe lîngă afecţiunile de rinichi şi ficat datorite nopţilor albe, pe lîngă insomniile cu sudori reci, datorite abuzului de cafele negre şi de cotidiană muncă, pe lîngă panicele inimii, datorite nervilor, ipocondrismului şi pe lîngă alte multe beteşuguri reale şi imaginare, mai e ameninţat şi de o anghină pectorală. Acel luni izbăvitor, la începutul fiecărei săptămîni situat la începutul săptămînii următoare, fuge ca un hoţ urmărit. Mulţi renunţă să-l mai ajungă: ― O viaţă are omul! Eee!... Alţii, mai perseverenţi, îl ajung. Cei mai mulţi constată cu surprindere că n-au devenit "alţi oameni", dar că şi-au suprimat o plăcere. Alţii, mai puţin lucizi, predică întinerirea, vivifiarea, fortificarea, purificarea, datorite acestei abstinenţe, fără să-şi dea seamă că de cînd nu mai fumează au devenit mult mai acri; că pofta de mîncare, fanfaron exagerată, nu are alt rezultat decît să-i umfle, puhăvindu-i, vădind mai lămurit blegirea ţesuturilor decît severa slăbiciune; că absenţa fumului prietenos, care, oricît, le făcea suportabilă şi singurătatea, îl constrînge să accepte orişice tovărăşie, cordiala plictiseală în doi sau trei fiind preferabilă urîtului lugubru în unul singur; că, într-un cuvînt, sînt oameni noi faţă de ce erau înainte de-a suprima tutunul, exact în măsura în care o haină întoarsă pe dos e o haină nouă. Românii, în preajma vrîstei de treizeci şi cinci― patruzeci de ani, mai ales, exclamă deseori, după ce-au constatat şi înfierat lapidar incuria socială a ţării şi endemia de mahalagism barbar care o bîntuie. ― Ah! De m-aş vedea la Paris! Numai o lună... Să-l respir... Alt om etc. ... La Paris, constată cu melancolie cît s-a prefăcut Parisul amintirilor. ― În tinereţea mea... Se întorc de la Paris, mahmuri ca după un chef prea lung sau melancolici ca după revederea fetiţei care-a fost întîia dragoste, devenită mamă, înstrăinată de dragoste şi de trecut, chiar dacă a rămas frumoasă: altfel frumoasă, se înţelege, decît atunci cînd se înroşea pentru o privire, plîngea pentru un gest, şi proastă, spunea prostii, cu buze fermecătoare... Alţii, ponţi ghinionişti la masa verde, pîndind "o serie", exclamă cătră moşierul cu portofoliul plin şi obrajii pigmentaţi de soare, abia sosit de la moşie, ale cărui mîni brune contrastează viguros cu paloarea febrilă a celorlalte: ― Ah! De m-aş vedea şi eu la ţara! Să răsuflu o clipă! Linişte. Singurătate. Aer curat. Lapte fără apă; apă fără vin... La ţară, constată că Depărăţeanu ― "locuinţa mea de vară e la ţară, acolo aş vrea să mor..." ― e un cretin; că Duiliu Zamfirescu ― Viaţa la ţară ― e un mieros măsluitor de adevăr; că e preferabil să bei laptele ― chiar îndoit cu apă ― fără să vezi mînile cărămizii şi dubioase care-l mulg; că poeticul lătrat al cînilor e suportabil numai cînd îl auzi într-un roman rustic, pe cînd afară cîrîie claxoanele şi scrîşnesc tramvaiele; că e mai acceptabil chiar implacabilul zornăit al deşteptătorului ― aranjat de cu seară să sune la oră fixă ― decît faimosul "cucurigu" al cucoşilor care confundă miezul nopţii cu dimineaţa, şi răsăritul soarelui cu isprăvitul somnului musafirilor; că turmele cu ciobanul şi măgarul de rigoare au haz venind pe foile netede ale unui volum de Francis Jammes, dar pe şosea, în nori de colb, cu putoarea lor compactă, prezidată de a ciobanului, n-au nici un haz; că luna plină, fără de lăutari, dame, şampanie şi lumină electrică ― stinsă oportun ― e ca un somnifer farmaceutic fabricat în ţară: nici nu te adoarme complect; că muşte sînt, dar hîrtie de muşte nu-i; că Grigorescu ar trebui vîndut cu gramul la cofetărie drept esenţă de sirop; că "Rodicele" lui Alecsandri, cu obraji ca cireşele şi sîni ca merele domneşti, ar face mai bine să-şi spele cămeşile, părul şi picioarele; şi că moşierul care-i invitase la el e demn de compătimit pentru viaţa pe care-o duce departe de oraş... Şi totuşi, nimeni nu renunţă de a deveni alt om, atunci cînd e blazat, jenat, scîrbit, umilit sau îngrozit de ceea ce e. Sinuciderile pe această bază sînt extrem de rare. De asta Dănuţ era în viaţă, deşi nu devenise alt om. În clipa de teatrală amintire, cînd coborîse treptele casei de la Sălcii, lichidînd cu o vorbă tare două femei deodată, şi cu un calificativ necruţător pe Dănuţ de pînă atunci, fusese convins că va începe o viaţă nouă. Vacanţa nu se isprăvise: era pe la mijlocul ei. Un efort numai, şi cele două caiete dăruite de Monica puteau să primească poamele tuturor livezilor sufleteşti, lăsate pe seama păsărilor pînă atunci, hărăzite culesului de atunci înainte. De la Sălcii pînă la Medeleni, galopul lui Zdup, subt cerul nou şi pe pămîntul tînăr, avuse semnificaţia unui trufaş arc de triumf pentru o altă intrare în viaţă. Caietele îl aşteptau, severe şi sincere ca o conştiinţă clară. Dar, după cum se ştie din toate poveştile uitate, feciorii de împăraţi, porniţi călări să-nfrunte viaţa, întîlneau balauri, zmei, zmeoaice, păduri carnivore, zîne viclene şi multe alte ispite sau primejdii, de care, fireşte, autorul basmului îi mîntuia. Pe Dănuţ îl aştepta Rodica. Autorul basmului devenise romancier. Rodica ― pe care lectorul o judecă probabil cu severitatea mamei sau părintelui de familie, afară de cazul că e tînăr sau frivol ― era predestinată să fie muleta roşie cu care toreadorii atrag galopul cornut. Căci, după cum glăsuieşte înţelepciunea apocrifă, viaţa e viaţă şi omul e om!
Primul gest pe care-l ai văzînd o floare, e să te apropii şi să o miroşi. În schimb, cînd vezi un fruct robust în carne şi culoare, vrei să-l apuci. Rodica făcea parte din a doua categorie. Adagiul era util, căci Rodica era coaptă. Vaporoasele cununiţe de roşeli, priviri stîngace, mîni abia strînse, bătăi de inimă, tăceri străvezii şi imateriala, unica sărutare, pe care dragostea idilică le împleteşte cînd fata e floare ― sau pare ― şi tînărul e timid sau romanţios, păreau fade cu şi alături de Rodica. Jeux de mains, jeux de vilain! În "idila floare", întîia sărutare ― mai degrabă timbra zborului unei sărutări sperioase ― înseamnă întîia îndrăzneală cu ochii închişi a timidităţii şi încheie un ciclu, cel imaterial. În "idila fruct", întîia sărutare ― uneori muşcătură ― înseamnă întîia sfadă viguroasă, şi deschide un ciclu: al mînilor. Dănuţ o sărutase pe Rodica pe gît; Rodica-l pălmuise pe obraz. Dar mai voinic decît Rodica, o apucase în braţe, aşa că Rodica, deşi se zbătuse ― sport pe care-l făcea mai bine decît pe celelalte ― fusese sărutată încă o dată, pe gură, fără ca să poată replica: "Fi, le vilain!" Restul conversaţiei urmase pe româneşte. De atunci, Dănuţ o sărutase de multe ori, dar Rodica nu-l sărutase niciodată. Pe Puiu ea începuse să-l sărute, de Dănuţ se apăra. Ca şi politica statelor europene, alta faţă de marile puteri, alta faţă de cele mărunte, politica Rodicăi varia în raport cu vîrsta protagonistului: agresivă faţă de Puiu, devenea defensivă faţă de Dănuţ. Rezultatul era acelaşi. Adică; "Fi, le vilain!" Pe româneşte, în aceleaşi condiţii, şi chiar în mai grele, Sevastiţa ar fi spus: "Da şăzi ghinişor!" Lectorul va remarca desigur avantajele pe care le oferă limba franceză oricui şi oricînd. * Întîlnirile cu fata pe care o iubeşti se cheamă "plimbări" şi sînt: pe aleile pămîntului şi ale sufletului. Întîlnirile cu celelalte "domnişoare" sau doamne se cheamă rendez-vous-uri. La oraş rendez-vous-urile îndeobşte sînt diurne şi situate de preferinţă ― cu rari excepţii ― în orele cînd părinţii, soţii sau soţiile au treabă. La ţară, rendez-vous-urile sînt nocturne, ca şi plimbările, dar nu din aceeaşi cauză. Plimbările caută singurătatea, misterul şi reculegerea, pe care le găsesc în noapte; rendez-vous-urile găsesc în nopţile rurale, gratis, ceea ce la oraş se cumpără scump: clandestinitatea. Mixtă, Rodica juca tenis cu Puiu în timpul zilei ― adică după-amiaza, căci dimineaţa şi-o petrecea în pat, dormind ― şi avea rendez-vous-uri cu Dănuţ în timpul nopţii, după ce toate luminile casei erau stinse. Sihăstria Monicăi, absenţele, din ce în ce mai prelungite, ale Olguţei ― care prezida dezbaterile contradictorii ale războiului european la "Clubul burlacilor" ― discreţia lui Mircea, viaţa cu ştiut program a doamnei Deleanu şi somnul brusc şi durabil al lui Puiu înlesneau Rodicăi plecările din odaie şi revenirile tîrzii, deseori pe geam ― à la Boccaccio ― rareori pe uşă: imprudent. Întîiul rendez-vous fusese provocat de Rodica, chiar în noaptea zilei cu pugilatul primei sărutări. Dănuţ nu se culcase încă. Se lungise îmbrăcat pe pat, fără să asculte concertul de ocarine al broaştelor, nici ţiterile tremolate ale greierilor, nici miile de sunete şi zvonuri ale nopţii. Fuma, gîndindu-se la femei. Privea colecţia de picioare o clipă dezvelite, în ciorapi multicolori sau fără de ciorapi; colecţia de sîni mici sau puternici, puţintei sau opulenţi, bombaţi sau plaţi şi totuşi feminini prin capetele care colorează bluza cu o roză împunsătură; colecţia de spinări îndoite mlădios sau robust în spiralele patinajului; colecţia de subţiori, cuibare descoperite în gesturi şi haine de vară, cu o pată de soare pe umbra sau lumina lor uşor adîncită; colecţia de şolduri, unele lungi-ovale pentru şerpuirea în braţele care strîng, altele scurt arcuite, încordate parcă să avînte plosca fără toarte a pîntecului ― colecţii deţinute de toţi oamenii în amintirile lor şi pe care, cînd le privesc fiind singuri, au atitudinea şi congestia liceenilor cînd trag cu ochiul prin gaura cheii să vadă cum se dezbracă o femeie. Nu se gîndea la Rodica. Rodica, prea impersonală, îndruma gîndul şi pofta, după ce le stîrnea ― în absenţa ei ― asupra femeilor în genere. Poate că de asta Rodica, fără să-şi dea seama, căuta să fie cît mai mult prezentă lîngă băieţii cu care flirta. Prezenţa ei avea darul să concretizeze într-un trup substanţial pofte care în absenţa ei se răspîndeau în generalităţi. ― Cu-cu! ― Cine-i? ― Eu... da să ştii că-s supărată pe dumneata! ― Aa! Rodica! ― Domnişoara Rodica. ― Măria-sa domnişoara Rodica! ― Degeaba faci spirite! Nu-mi trece-aşa uşor! Prea eşti obraznic! N-ai nici o măsură! ― Scuze nemăsurate! ― Nu primesc. ― Sărutări. ― Obraznicule! De pe marginea ferestrei, o sărutase. Ar fi putut fugi Rodica, dar nu fugise. Yüklə 3,88 Mb. Dostları ilə paylaş:
|