SfîRŞitul unui an şcolar

Dacă scaunul de lemn din biroul omului matur ar înflori deodată, supunîndu-se poruncii de primă­vară a fraţilor săi din livadă, sau dacă în ietacul omului matur, în noaptea Crăciunului, ar intra Moş Crăciun, fără ca uşi să se fi deschis sau paşi să fi răsunat, sau dacă în noaptea Învierii, întorcîndu-se de la biserică, ţinînd în mînă luminarea ar întîlni un înger care şi-ar aprinde luminarea de la el, spunîndu-i: "Hristos a înviat", omul matur ar înnebuni, ar consulta un doctor de boli nervoase sau ar deveni idolatru.

Copiii nu sînt nici nebuni, nici îngrijoraţi de echi­librul minţii lor, nici idolatri. Sînt fiii omului matur, carne din carnea lui, dar omul matur nu mai e copil, şi ei sînt. Lucizi, înregistrează realitatea aşa de clar şi de amănunţit că dacă n-ar fi distraţi şi uituci ― copii ― ar fi cei mai acerbi filozofi. Nebunii cred toate miracolele posibile, şi poeţii le văd aie­vea, deşi nu-s. Şi mai au copiii ceea ce numai adevăraţii poeţi ai lumii au în rarele clipe cînd sînt: mirarea. Dar copiii o au mereu; inconştienţi de valoarea ei şi dezinteresaţi, o trăiesc, n-o exploatează.

De aceea, romanul copilăriei trebuie să aibă rea­lităţi precise, enigmatice totuşi, prin ceva lăuntric, invizibil lectorului, cum sînt şcolarii în vrîsta in­grată cînd poartă o dragoste adorabilă subt uniforma de liceu, care-i sluţeşte mai tare. Să fie o senzaţie de dragoste, de îndrăgostire, în atmosfera romanu­lui, fără ca micii eroi să iubească.

Eroii să se joace mereu. Să fie într-o continuă recreaţie. Să nu-i amestece în nici o dramă a pă­rinţilor sau a altor persoane mari. Nici o tragedie matură să nu le impuie gesturi de liliputani actori. Să-i vadă lectorul mereu jucîndu-se ― profesionişti ai capriciului într-o vacanţă ca toate vacanţele co­pilăriei, normală prin tot. Din cînd în cînd numai, viaţa, care treptat se adună în jurul lor, să fie vi­zibilă prin ceva: o melancolie, o durere. Atunci acea simplă prezenţă a vieţii să arate sfîşietoarea vre­melnicie a copilăriei ― care să capete prin aceasta o umbră de moarte ― şi exactele ei dimensiuni de sătuleţ la poalele unui vulcan.

Trebuia să scrie acest roman. Vroia să retrăiască amănunţit dragostea lui pentru Monica, de atunci de cînd liniile de zare ale îndrăgostirii abia se lim­pezeau în sufletul lui de copil. Vroia s-o iubească din nou din clipa cînd o cunoscuse. Şi dragostea lui ca un vînt să-i aducă viul parfum al copilăriei. Simţea că numai cînd va isprăvi acest roman va fi copt, avînd într-adevăr vrîsta lui, schimbînd ano­timpul sufletesc. Ca să-l scrie, însă, avea nevoie de prezenţa Monicăi. Numai ea îl aduna, îl lămurea şi-i da exaltarea folositoare scrisului. Monica era singura fereastră deschisă pe sufletul lui. Visul lîngă Monica era energic şi devenea creator. Prezenţa ei îl limita, dîndu-i intimitate. Monica era pentru el ca o hrubă în care visurile se închegau statui. Lîngă ea scrisese Alunele veveriţei, lîngă ea, Troiţa, lîngă ea va scrie Medelenii, corabie pe care venea dragos­tea în alaiul copilăriei.

Totuşi, nu putea numi inactivitate timpul petrecut la Bucureşti. Lungile convorbiri cu Mircea erau un fel de pregătire a romanului viitor. Dănuţ se îndoia dacă o va putea realiza pe Olguţa.

― Olguţa, în scris, va fi neverosimilă. Cînd eram copil nu mi-o puteam închipui dormind pe Olguţa. Era într-o continuă efervescenţă. Avea ceva frenetic. Ea ducea toată casa. Pe mine mă prostea după cîteva clipe de emulaţiune, care mă consumau. Cred că-i imposibil s-o redau pe Olguţa. Şi decît s-o fal­sific, decît să-i încetinesc ritmul, prefer să renunţ la ea.

Mircea susţinea că în romanul lui Dănuţ, Olguţa va fi un suveran ordonator al întregei atmosfere. Ca soarele, ea va da umbrele şi luminele romanului. Fără de ea, moş Gheorghe va fi un personaj inutil şi convenţional. Fără de ea, Monica nu va mai fi Monica. În sfîrşit, fără de Olguţa, Buftea va părea energic şi odios tiran al Monicăi. Mircea vedea în Olguţa însăşi inima romanului...

― ...Înţelegi, Dan, romanul tău nu va avea şi nu trebuie să aibă acţiune. Dar lipsa acţiunii distruge un roman, face din el o grupare de fragmente sta­tice. Ori, lipsa acestei acţiuni va fi înlocuită strălucit prin desfăşurarea temperamentului Olguţei. În pei­sajul Medelenilor, Olguţa va fi apa curgătoare...

― Da, Mircea, ai dreptate, dar viteza sufletească a Olguţei n-o am. Aş putea deveni Olguţa într-o pagină, dar într-un roman întreg nu cred. Ca să descriu o succesiune de gesturi de-ale Olguţei, tre­buie să beau cîteva cafele negre. Să-mi zbîrnîie sîngele. Să-mi fie gîndul neprevăzut şi vivace ca un zbor de rîndunică. Olguţa cere o tensiune prea mare ca s-o poţi plagia sau reconstitui... Aş prefera s-o trimit la Slănic în timpul romanului şi să vorbesc uneori despre ea, fără s-o introduc direct în acţiune. Sau să fi murit Olguţa şi să-şi amintească Buftea despre ea, sau să istorisească năzdrăvănii de-ale ei moş Gheorghe.

― Dacă moare Olguţa, mor şi Medelenii...

― Impresia ta.

― Convingerea mea, şi ţi-am explicat şi raţiunea ei. Olguţa, numai, va da romanului energia realităţii. Fără de Olguţa romanul tău e o poezie în proză, o altă Troiţă, mai mare ca dimensiuni.

― Nu, Mircea... Şi de altfel ţi-am mai spus că Olguţa într-un roman ar părea neverosimilă, ar fi chiar. Ar da o impresie de încordare obositoare pen­tru lector, ar părea antipatic precoce ― şi asta ar distruge atmosfera de copilărie normală, pe care vreau s-o realizez.

― Dan, nu fi vanitos! Spune că nu poţi, nu că-ţi strică.

― Poate! Am impresia că nu pot.

― Te înşeli!

― Mă cunosc.

― Nu te cunoşti. Eşti fratele Olguţei. Nici nu-ţi dai seama de măsura în care sînteţi fraţi. Eu ştiu mai bine.

― Nu văd!

― Un singur exemplu: v-am privit jucînd tenis. Eraţi identici. Acelaşi ritm. Dar asta n-ar fi mare lucru! Cum spuneai tu, aveţi aceeaşi "viteză sufle­tească". Numai că Olguţa o are trăind, iar tu o ai scriind. Înainte de a-mi arăta Monica unele notaţii din Alunele veveriţei, credeam că eşti un liric. M-am înşelat... E greu să-ţi dovedesc, dar am intuiţia că aveţi aceeaşi viteză sufletească. Olguţa va fi pentru tine dificultatea şi tot ea va fi victoria. Ai copilărit cu Olguţa, eşti fratele ei. Creaţiunea în care vei realiza tot ceea ce-i lăuntric la tine ― energia ― va fi Olguţa. Greşala ta e convingerea că ar trebui să o plagiezi pe Olguţa, cum spuneai. Nu! Pe Olguţa o vei scoate din tine. Olguţa e o virtualitate a ta, existînd întîmplător şi în realitate. Cu ea te vei descoperi pe tine.

Discuţiile cu Mircea gravitau mai ales în jurul Olguţei.

Dănuţ plănuia ca romanul să aibă două decoruri centrale, cu radiaţiuni speciale fiecare. Un decor în care să plaseze elementul cotidian al vieţii, şi altul de care să lege o emoţie de peste hotarul realităţii. Întîiul decor era ales: curtea moşiei Medeleni. Al doilea, însă, nu era încă fixat: ori podul casei, ori căsuţa lui moş Gheorghe. Podul casei ar fi însemnat proeminenţa în romanul proiectat a lui Buftea. Podul era refugiul lui. În pod erau mobile scoase din viaţă şi un trecut necunoscut, al străbunilor morţi. Acolo Buftea singur era stăpîn. Dar căsuţa lui moş Gheor­ghe era locul unde Buftea o cunoscuse pe Ileana Cosînzeana. Acolo tremurase întîia stea în sufletul botosului erou.

Mircea era de altă părere. Şi podul, şi căsuţa lui moş Gheorghe. Podul trebuia să fie odihna şi hrana de vis a "turbincei lui Ivan". Acolo "turbinca lui Ivan" se umplea de mister, de trecut, de prezent şi de melancolie, larg deschisă, la adăpost de viaţă în calmul decorului vetust. Căsuţa lui moş Gheorghe, însă, pe lîngă emoţia din faţa Ilenei Cosînzeana, avea alt rost: trebuia să dezvăluiască un nou aspect al Olguţei, întregitor. Războinica, dîrza, ireductibila Olguţa numai acolo putea fi "duduiţa moşului".

Scenă cu scenă, capitol cu capitol, versiune cu ver­siune, Mircea lupta pentru Olguţa, apărînd întîieta­tea ei din roman, aşa cum i-o indica realitatea.

Argumentul suprem, singurul eficient, fusese răs­punsul Monicăi la scrisoarea în eare Mircea îi reedita minuţios discuţiile referitoare la roman, cerîndu-i părerea.

"...Şi eu cred că ai dreptate. Sîntem douăzeci de eleve în clasa şaptea. Din cauza Olguţei, toate avem note mici la conduită, dar se distrează şi profesoara care le pune. Mă tem că Dănuţ şi cu mine, fără de Olguţa, am fi avut zece la conduită, şi n-am mai fi fost copii..."

"...Die Rose, die Lilie, die Taube, die Sonne..."

Aprinse o ţigară.

― Zi de april!

Zîmbi cu ochii micşoraţi. Semăna cu Monica ziua aceasta limpede, plină de soare, gravă. Soarele ii juca pe genunchi. Închise ochii. Ar fi vrut să aibă capul Monicăi pe genunchi. Să fie singur cu ea, cum era cu soarele...

― S-s-salve, piciule!

― Bună dimineaţa, Tonel.

Înainte să-l vadă, auzise explozia pintenilor. Căci Tonel, după cum îi anunţase pe băieţi în ziua plecării lor la Medeleni, renunţase la cariera intelectuală, alegînd cariera armelor, deocamdată a pintenilor. Pintenii lui Tonel erau mai guralivi chiar decît purtă­torul lor. Era artilerist: sabie lungă, uniformă croită pe talie.

― N-n-nici K-k-kronprinţul, bă, n-are t-t-talia lu Tonel!

...Cizme de lac, natural, cu rozete, şi acei zurgălăi epici numiţi pinteni cînd sînt destinaţi să intre în burta calului.

De cînd era artilerist trata pe foştii lui colegi de "pici", chiar şi pe Dănuţ. Venea regulat în Pitar-Moşu dumineca, după subsidii băneşti, ţigări, parfum, colo­nie, pudră, "c-c-conversaţii amicale" şi plimbări la Şosea cu maşina.

― H-h-hai, bă, că e tîrziu!

― Unde, Tonel?

― L-l-la vernisaj, bă!

― Care vernisaj?

― L-l-la Ateneu, mă! P-p-pallă, mă, ă-ă-âla cu p-palatu!

― Ce cauţi tu la expoziţii de pictură, Tonel? Te interesează?

― Ce-ce-ce, mă? Tonel e civil, mă? M-m-mă crezi m-moftangiu! A-a-am un rendez-vous c-o damă şic! M-m-mergi, bă?

― Aşteaptă-mă.

Vernisajul expoziţiei lui Alexandru Pallă! Marele eveniment artistic al sezonului! Uitase! De cinci ani Alexandru Pallă nu mai făcuse expoziţii în ţară. Ţinea s-o vadă. Făcu în treacăt o legătură între ceea ce-i spusese Gheorghiţă şi deschiderea expoziţiei Pallă. În timpul lipsei lui din Bucureşti, venise Anetta cu o scrisoare din partea Adinei, întrebînd unde-i Dănuţ. Gheorghiţă cercase, fără succes, să obţie scri­soarea. Înciudat, răspunsese că Dănuţ a plecat la Iaşi şi că nu se mai întoarce... Vra să zică tot mai există Adina Stephano! Oare Ioana Pallă izbutise? Evident, da. O dată cu venirea toamnei o expediase pe Adina de la Sălcii? Probabil. Poate că o trecuse cumnatului ei... Ce putea să-i scrie lui, Adina Stephano?

Porni împreună cu Tonel spre Ateneu.

― Piciule, ţi-am văzut d-dama! Şic, mă! A-are limuzină!

― Care damă, Tonel?

― E-e-ec!

― C-c-cîte ai, bă?

― Nici una, Tonel.

― Ce braşoave, bă? A-a-aia de la Gara de Nord. C-c-cînd aţi f-facut voiaj dă nos!

― Ce Gară de Nord, Tonel?

― M-m-măăă! Mă crezi fraier?! Pare rău... Ş-ş-ştiu de la Anetta, mă! M-mă faci să comit i-indiscreţii!

― De unde-o cunoşti tu pe Anetta?

― O-o p-pasadă, mă! P-pontam şi eu d-dama, d-d-da nici servanta nu-i rău! A-a-are crupă, mă!

Dănuţ rîdea ca într-o grădină de zarzavaturi.

― P-piciule, n-o lăsa! S-stă bine, mă! P-palatu lui Pallă, bă! Ş-şi casă cu chirie!

― Aha!

Tonel îi făcu din ochi, dîndu-i o sfîrlă peste burtă.

― T-t-trai, 'oţule! Aţin'te!

Se opriră în faţa uşei laterale a Ateneului. Intrară din plin soare în umbră de coridor rece. Erau mai multe expoziţii, vizitate numai de cîte un student cu hainele periate şi părul lustruit, neclintit ca un copac scuturat, de grupuri de şcolăriţe înghesuite în tablourile pe care n-aveau voie să le pipăie, deşi culorile erau atrăgătoare ca ale bomboanelor în bor­canele vitrinei, şi de pictorul expozant, fumîndu-şi britanic luleaua în faţa artei proprii şi a profanilor calici.

O sală numai, răspîndea zvonul de piuituri şi foşnet de mătăsuri ale seratelor dansante. Se îndreptară într-acolo. Întîia impresie era că nu se invită atîta lume într-o sală atît de mică. Înghesuială de tramvai ducînd publicul la curse, dar elegantă. Predominau femeile. Expoziţie de parfumuri mai mult decît de pictură.

Tonel intră salutînd publicul cu o bătaie de pinteni, ca un sublocotenent de jandarmi venit să facă o discretă arestare în "lumea mare".

Dănuţ rămase la uşă, desolidarizîndu-se de Tonel. Mătăsurile vorbeau franţuzeşte, intercalînd neconte­nitele exclamaţii admirative, care alcătuiesc vocabu­larul exclusiv al femeilor în faţa picturii. Pereţii ardeau de culori orgiace, ca vitralii deschise pe izbucnirea toamnelor sau ca rugul zării de apus dus în galop de valuri verzi, din orizont în orizont. Se desprindea parcă un vînt fierbinte din culorile în care aceeaşi inimă puternică şi pasionată bătea.

Ochii lui Dănuţ străluciră. Deşi era în afara uşei, se descoperise. Puterea şi fastul mitologic al culorilor îl cucerise deodată. Nu amănunţise nici un tablou în parte ― era şi greu cu atîta forfotă de lume ― dar pereţii iluminaţi îi împrejmuiseră sufletul ca un vîrtej, dîndu-i un ritm nebun de bacanală. La fel îl tulburase muzica lui Wagner.

― Ce idioţi!

Apostrofa îi scăpase. Violenţa sîngelui dezlănţuit prefăcuse gîndul în vorbă. Un superb cap de bărbat, uşor surit la tîmple, cu ochi şi barbă orientală, se întoarse zîmbind spre liceanul cu ochi şi obraji entu­ziasmaţi şi injurioasă sinceritate pentru vizitatorii expoziţiei.

― Îţi place, tinere?

― Dumneavoastră sînteţi pictorul Alexandru Pallă?

― Da, tinere, răspunse pictorul, cercetînd capul îndrăzneţ al lui Dănuţ.

― Isus i-a dat afară din templu, vorbi Dănuţ emfatic pentru urechile dimprejur, mirîndu-se el singur de îndrăzneala lui.

Faţa pictorului se încreţi de rîs.

― Ai douăzeci de ani?

Dănuţ dădu din cap energic.

― Eşti poet?

― Da.

De la egal la egal.

― Adia! Adia! Enfin!

Un val de lume îi despărţi.

Dănuţ se dădu la o parte în afara uşii. Recunoscuse ochii Adinei, alături de obrazul impertinent al Ioanei Pallă. Îi răsuna ciudat accentul de triumf copilăresc, cu care pictorul o întîmpinase pe Adina. Îi amintise propriul lui accent de demult, cînd şi pentru el doamna Stephano era: "Adina! Adina!"

Vra să zică... Îi părea rău. Ar fi vrut să-l cunoască pe pictorul Pallă, să-i arate că el, Dănuţ, merita să stea în templu, şi că pe toţi ceilalţi trebuia să-i dea afară cu biciul.

Bietul om! Şi el vedea în Adina ceea ce văzuse Dănuţ! Şi ce furtuni va stîrni Adina în sufletul unui om în care culorile erau ca hergheliile de cai sălbatici în puste...

Întîlnise, în sfîrşit, un om spre care sufletul izbuc­nise cu aplauze şi aclamaţii, izbutise să schimbe o vorbă cu el ― şi iată, Adina Stephano era între ei. Păcat...

Postat lîngă uşă, aplecă din nou capul spre sara­banda culorilor. Privirea unui portret aşezat în faţa uşii, la loc de cinste, îl făcu să tresară. Ochii Adinei, zîmbetul Adinei, tenul de floare de măr, roşeaţa tomnatecă a părului, mînile încrucişate pe genunchi. Putea să se intituleze portretul: Fetiţa care vede şi aude îngerii. N-o turburaţi! Tăcere!

― Dănuţ!

Văzu mişcarea buzelor şi auzi numele nerostit. Încrucişase privirea Adinei prin mulţime şi-şi văzuse numele în buzele ei.

Plecă.

Auzi paşi mărunţi în urma lui, răsunînd pe trotuar.

― Dănuţ!

Nu se opri.

― Dănuţ!

Adina era lîngă el. Îl privea mirat şi trist. Gîfîia. Era îmbrăcată cu un tailleur de catifea neagră, lumi­nat de gulersşul suplu al bluzei de mătasă albă. Pe cap, o tocă de catifea neagră, cu chenarul ruginiu al şuviţelor de păr.

― Sărut mîna, doamnă.

Adina nu-i întinse mîna. Un zîmbet îi plîngea pe faţă, înclinîndu-i capul.

― Doamnă?

― Doamna Stephano, răspunse Dănuţ, cu chipiul în mînă.

― Doamna Pallă, Dănuţ.

― Aa! N-am ştiut. Felicitările mele, doamnă!

Mai mulţi domni, ajungîndu-i din urmă, o salutară adînc pe Adina.

― Sărut mîna, doamnă, se înclină Dănuţ pentru a doua oară, hotărît să plece.

― Dănuţ... hai cu mine, Dănuţ...

Vorbea abătut, blînd, cu ochii mari şi capul aplecat pe o parte de acelaşi zîmbet.

Dănuţ ridică din umeri. Vîntul şi soarele îi aprin­deau mişcări rotunde în păr.

― De ce te temi, Dănuţ?... Acoperă-te, e soarele prea tare... Dănuţ, hai cu mine, puţin numai...

Porniră alături. Tăceau amîndoi. Ceva trist îi despărţea. Pe Calea Victoriei fură întîmpinaţi pas pas de saluturi plecate, la care Adina răspundea distrat, şi Dănuţ jenat. O luară la vale, pe strac Sfîntul Ionică.

Trecură dincolo de "Enescu".

― Vreau să-ţi dau scrisorile tale, Dănuţ...

Nu îndrăzni să-i spună iarăşi "sărut mîna, doamnă", fiindcă văzuse tremurul lacrimilor în gene şi în glas.

Traversară bulevardul şi, pe rînd, străzile cunos­cute ale celei dintîi iubiri de tinereţă apărură lui Dănuţ, aceleaşi, fără bătaia de inimă de atunci.

Se simţea ca la înmormîntarea unei rude indife­rente. Tonul "sărut mîna, doamnă" îl ofensa prin odiosul convenţionalism teatral, şi altă soluţie nu găsea. Nu-i spunea "Adina", fiindcă pentru el nu mai era "Adina", şi era obligat să fie artificial faţă de Adina, care era ― sau părea ― naturală în "rolul trist".

Mergeau încet, cu o cadenţă agreabilă cînd te plimbi pe o alee de toamnă, răscolind straturile de frunze veştede cu piciorul, dar incomodă cînd vrei să ajungi undeva şi să isprăveşti mai repede.

Revăzu vitraliul albastru şi tăbliţa:
MICHEL STEPHANO

Căpitan

din Marina Comercială
De ce-o mai păstra?

Adina sună. Apăru Aneta, cu un zîmbet iscoditor.

Mirosea a pustiu în casă. Mobile împachetate, paie pe jos: dezordinea începutului de mutare.

Intrară în ietac. Numai ietacul mai continua să trăiască în clădirea moartă. Stăruia încă parfumul Adinei. Într-un vas erau tufănele. Pe măsuţa de noapte, într-un medalion, o fotografie de-a lui Dănuţ în costum de patinaj.

Adina îşi scoase toca din cap, se aşeză pe marginea patului, îl privi pe Dănuţ, apoi încăperea.

Ochii i se umplură de lacrimi.

Deschise buzele, le închise. Faţa-i era palidă ca lumina prin care a căzut o pasăre ucisă. Se ridică. Umblă în dulap, scoase un cofret de fildeş adus din Italia...

― Dănuţ... aici... aici... scrisorile tale...

Marele suspin al plînsului o cutremura toată, dîndu-i o respiraţie învălmăşită. Lăsă cofretul pe un scaun şi căzu pe pat plîngînd cu faţa în aşternut.

Ochii lui Dănuţ se aburiră. Era atît de deznădăj­duit plînsul Adinei şi trupul ei zguduit în casa cu trecut împachetat, încît jalea îl birui, grea şi deodată asupra lui.

Plîngeau alături amîndoi, pe acelaşi pat al iubirii lor. Şi, ca împotriva unui îngheţ nemilos, trupurile lor se alipiră, căutînd adăpostul căldurii omeneşti. Plîngeau strînşi unul în altul, umăr lîngă umăr, tîmplă lîngă tîmplă.

Cu ochii închişi, ca prin somn, Adina cuprinse cu braţele capul lui Dănuţ, cufundîndu-şi faţa în părul lui. Plîngea şi-l săruta. Buclă cu buclă, şuviţă cu şuviţă, îl săruta ca pe un cap de mort iubit, îmbrăcîndu-i tîmplele în jilava căldură a buzelor şi-a lacrimilor.

Dănuţ îşi răsuci capul îngreuiat de o vibraţie de întuneric opac. Buzele lui întîlniră buzele Adinei, ude, calde, arse. Se sărutară lung, lacomi, flămînzi, ciocnindu-şi dinţii, muşcîndu-şi buzele, îndurerîndu-se dînd sărutării ţipătul sîngelui. Braţele se cuprindeau, se încleştau, dezmierdau, dezbrăcau, smulgeau, che­mau, ademeneau, porunceau, luptau ― flăcări aiurite.

― Adina!

― Dănuţ!

Răsunase vechiul gemăt.

Zbor nebun deasupra unei prăpăstii cu vîrtejuri mohorîte şi fulgere orbitoare.

― Dănuţ!...

Prăvălire rănită în prăpăstii fără fund. Deznădej­dea vertiginoasă a fericirii vertiginoase...

Dulce ca o tînguire de vioară în cerul pierdut: "Dănuţ"...

Muţi, palizi, devastaţi, erau unul lîngă altul, străini ca doi morţi în raclele lor.

Îşi aşezară hainele, tăcuţi, ca prin întuneric.

Dănuţ ţinea ochii în jos.

Se auzi motorul unui automobil. Se oprise la poartă. Răsunară două semnale ale claxonului.

Aneta se precipită în odaie fără să bată la uşă.

― A venit domnul!

― Bine. Spune-i să aştepte.

Dănuţ îşi luă chipiul. Adina îl urmărea cu ochii rătăciţi.

― Dănuţ! Dănuţ!... Să păstrez casa pentru noi?

― Nu.

― Dănuţ... rămîi, Dănuţ drag...

Îl apucă de pieptul tunicei, ghemuindu-se în el, cu ochii iluminaţi ca de un tremur de fulgere.

Se auzeau paşi în curte şi voci.

Dănuţ se scutură.

― Scrisorile, Dănuţ...

― Arde-le.

Trecu în goană prin sofragerie. Aşteptă.

Nu mai putea aştepta. Ieşi afară. Trecu hotărît prin curte, prin faţa şoferului blazat. Trecu înainte, înainte.

Avea în nări parfumul Adinei, şi din haine parcă şi din mişcări i se pulveriza mereu.

― Ce murdărie! Ce murdărie!

Din toate părţile soarele, soarele curat subt cerul albastru. Zi limpede şi gravă de april.

Monica! Monica!

Unde erau marile aripi de lebădă cerească ale în­gerului dragostii lui? Unde? Se înăcriseră deodată, fleşcăite, ca o vulgară frişcă.

― Ce murdărie! Doamne, Doamne!

Mergea în goană, cu spinarea aplecată. Un clacson cîrîi aspru. Întoarse capul, se dădu în lături. Adina între Ioana Pallă şi Alexandru Pallă, ca o fetiţă adusă de la o înmormîntare. Amîndoi erau aplecaţi asupra ei. Limuzina trecu.

― Ce murdărie!

Se simţea netrebnic şi bătrîn.

O luă pe bulevard la deal, fără să vadă, fără s-audă mergînd, mergînd.

― Hei, tinere! Băieţaş! Numărul 432!

Întoarse capul.

― În ce clasă?

Se apropie, ducînd instinctiv mîna la chipiu.

― A! Dumneata eşti, Deleanu! Bine, Deleanu, ce Dumnezeu, nu eşti încă student!

― Mă iertaţi, domnule director, eram preocupat...

― Bine, bine! Tot elev bun?

― ...Dă!

― Bună ziua, Deleanu.

― Vă salut, domnule director.

Făcu vreo cîţiva paşi. Se opri. Un zîmbet i se închega pe faţă. Bine că nu-l prinsese fumînd pe stradă!

Şi zîmbi, un zîmbet la care participau şi plămînii.

Slavă Domnului! Era încă elevul Dan Deleanu dintr-a opta modernă.

-------------------------------

1 Sărut mîinile, doamnă (fr.).

2 Cum? Nu intraţi, dragă domnule? (Fr.)

3 Mi-e teamă, doamnă, să nu-l deranjez pe soţul dum­neavoastră! (Fr.)

4 Dar sînt singură, micuţul meu paj... El este în străi­nătate (fr.).

5 ...care era mereu în străinătate (fr.)

6 "Satelit", în argoul pensionatelor de fete, înseamnă: o jună elevă care gravitează liric în jurul alteia ― dintr-o clasă superioară ― numită "flamă". Satelitul se roşeşte graţios şi pudic de cîte ori îşi vede flama; îi aşază pu­pitrul; îi scoate petele de pe şorţ şi rochie; îi trimite cărţi poştale ilustrate în timpul vacanţelor... Într-un cuvînt, satelitul e un fel de ordonanţă pasionată a flamei (n.a.).

7 A îmbina utilul cu agreabilul (fr.).

8 ¹ Un vis visez adesea, ciudat, răscolitor, / Despre-o necu­noscută ― o iubesc, mă iubeşte, / Mereu e alta, totuşi mereu doar ea, fireşte, / Şi care mă iubeşte şi-mi ştie orice dor (fr.).

9 Am băut nişte molan, / Totul se-nvîrteşte totul se-n-vîrteşte. / Am băut nişte molan, / Totul se-nvîrteşte-n han (fr.)

10 Era foarte necăjit / Bietul cer de ambră-albastră, / Că era îndrăgostit / De marea verde, de marea albastră (fr.).