SfîRŞitul unui an şcolar

Mircea se hotărî să-i vorbească, preferînd să afle sau să înfrunte orice, decît să prelungească această apăsătoare adversitate fără cauză ştiută.

Dănuţ îl aştepta în faţa liceului, cu geanta subt braţ. Porniră tăcuţi ca totdeauna, urmînd, printr-un tacit acord, itinerarul zilnic.

Era o sîmbătă de toamnă, cu procesiuni de liceeni zgribuliţi în paltoane, voioşi în pasul care-i purta spre duminecă, punînd la cale cu glas tare notele săptămînei şi programele spectacolelor.

Ciorapii groşi pe pulpele bunduce sau firave şi pelerinele în formă de clopot ale şcolăriţelor cu be­rete şi năsucuri ştrengăreşti, se încrucişau distrat, cochet sau agresiv cu uniformele liceenilor distanţi, sacerdotali, ghiduşi sau neastâmpăraţi.

Cursul inferior al Liceului Lazăr ― masă de umbre piuitoare ― se îndeletnicea cu mînatul castanelor sălbatice din dreptul Cişmigiului pînă-n Calea Victo­riei. Roşcatele castane, bătute cu vîrful ghetei, săreau, săltau şi se rostogoleau elastic pe trotuar şi prin mijlocul străzii, ca nişte deşănţate broaşte de mahon, spre indignarea trecătorilor maturi.

În dreptul Cişmigiului ― crîng prizonier în cuşcă ― mirosea a toamnă. Un vînzător de castane, vrăjitor lîngă un abur de cartofe dulci, era împresurat de uniforme. Soarele aruncase cîteva şaluri deasupra Cişmigiului: ardeau dimpreună cu frunzele.

Mircea şi Dănuţ călcau apăsat, cu ochii în pămînt.

Calea Victoriei era neagră de lume ca un te-deum într-o mitropolie, dar mirosea a benzină şi a parfumuri. Femeile căpătaseră farmecul de toamnă. Erau frumoase cum sînt femeile în doliu din pricina sto­felor închise, cu obraji mai albi şi ochi mai gravi. Voaletele le puneau pe ochi brumă mahometană. În ciorapii negri de mătasă, picioarele căpătau o în­duioşătoare fragilitate. Toate femeile purtau mănuşi de piele, cenuşii sau castanii, care fac din amintirea mînilor goale de astă-vară o proaspătă pată de lu­mină, cum e ovalul alb din podul palmei înmănuşate. Unul după altul, Dănuţ în frunte, Mircea în urmă, păşeau pe marginea trotuarului, laolaltă cu oamenii gră­biţi, împroşcaţi de semnalele răguşite ale automobile­lor. Păreau că se grăbesc să ajungă la Academie pen­tru studii absorbante. Lăsară în urmă şi somnolenta instituţie. Mircea gîfîia. Totuşi, îl urmă pe Dănuţ de aproape, hotărît să provoace explicaţia mult aş­teptată.

Departe, într-o alee laterală, bătută-n galben şi violet, îl opri.

― Dan...

― Ce vrei?

― Dan! îl mustră Mircea.

― Spune-mi, ce vrei? se impacientă Dănuţ, ridicînd glasul.

― Spune-mi, te rog, ce-i cu tine?

― Nimic.

― Dan, sîntem prieteni!

Dănuţ ridică din umeri, pîcîind din buze.

― Dacă nu-mi mai eşti prieten, spune-mi-o, Dan. Nu sîntem copii!

― Scuteşte-mă de tonul profesoral!

― Dan!

― Mă plictiseşti!

Mircea îl privi cu sinceră deznădejde, oftînd.

― Nu ştiu ce să mai cred!... I-am scris şi Monicăi...

― Ţi-a răspuns?

― Da.

― Aa. dumneavoastră întreţineţi corespondenţă cu întrebări şi răspunsuri psihologice! Junele Paul Bourget! Şi ce v-a răspuns, iubite amice?

― Dan! Ce-i cu tine, Dan?

― Mă bucur, dragă Mircea, de diversitatea acti­vităţilor tale intelectuale: articole la Viaţa contim­porană, schimb de epistole cu nobila mea soră!... De cînd datează corespondenţa, dacă nu-s indiscret?

― Dan, tonul acesta în gura ta! Vai!...

― Te rog răspunde-mi la întrebare. Lasă indig­nările elegante!

― La ce întrebare?

― De cînd datează corespondenţa cu Monica?

― De cînd am plecat de la voi.

― Frumos! Admirabil! Vă scrieţi în proză sau în versuri?

― Dan!

― Lasă-mi numele în pace! Am să mi-l schimb.

― Bună ziua, Dan!

― Mircea!

Îl apucase de mîni, violent, dominîndu-l cu toată puterea trupului. Îl măsura încruntat.

― De ce nu mi-ai spus că-ţi scrie Monica?

― Fiindcă nu dau nimănui socoteală despre ce fac.

― Cum? Monica e sora mea.

― Şi prietena mea.

― Minţi!

― Să-ţi fie ruşine, Dan, să-mi spui mie aşa ceva!

― De ce-ţi scrie?

― Fiindcă i-am scris.

― De ce i-ai scris?

― Fiindcă eu îmi iubesc prietenii!

― Prietenul Monicăi: nu??

― Da, prietenul ei!

Dănuţ tremura. Cuvinte crîncene îi sunau împo­triva Monicăi, şi nu îndrăznea să le audă. Monica! Îl înşelase Monica! Îl minţise Monica! Sora lui, co­pilăria lui...

Atunci?...

Furia îi căzuse ca un copac abătut cu tot frunzişul.

Dădu drumul lui Mircea. Plecă. Mircea-şi ridică pălăria căzută jos şi se luă după spinarea îndoită.

― Dan! Îl apucă de mîni, cu energică blîndeţă. Dan, spune-mi o vorbă.

Dănuţ ridică spre el o faţă devastată.

― O iubeşti, Mircea?

― Pe cine?

― ...Pe Monica, murmură Dănuţ slab numele învă­luit de toamnă în abur blond.

― Pe Monica? se lumină Mircea. Cum s-o iubesc pe Monica?

― Dar ea pe tine?

― Monica?! Dan, eşti orb?

― Da.

― Tu nu vezi cît te iubeşte?

― Pe mine?

― Vai, Dan!

― Mircea, jură-te că nu vă iubiţi!

Mircea şovăi o clipă. Faţa i se înroşise. Cu genele plecate ca şi sufletul, şopti rar, cu efort:

― Eu o iubesc pe Olguţa.

― Ei!

Dănuţ se metamorfoză exploziv, ca şcolarii decla­raţi promovaţi la un examen temut. Ar fi strîns în braţe pe întîiul om întîlnit. Pe Mircea căzu furtuna bucuriei.

Dănuţ nu-l întrebase dacă şi Olguţa îl iubeşte pe el.

*
Taximetrul se opri în faţa Gării de Nord. Dănuţ sări cu scrisoarea în mînă. Plăti şoferului şi intră precipitat.

În faţa cutiei de scrisori a vagonului poştal se opri şovăind. De cînd se înapoiase de la Şosea, se zbu­ciumase să scrie Monicăi tot-tot-tot. Nu izbutise să-i scrie decît două vorbe: "Te iubesc!"

Atît conţinea plicul pe care vroia să-l trimită Mo­nicăi, şi nu îndrăznea.

Mai erau zece minute pînă la plecarea trenului Bucureşti-Iaşi.

Ridică mîna.

O retrase cu plicul în ea. Nu-i venea să trimită o astfel de scrisoare, şi totuşi, tremura de frică să nu se piardă, să nu deraieze trenul, să nu ia foc vagonul poştal, să nu i-o fure cineva...

Se lăsase frig. Frig metalic. I se înroşise mîna cu plicul. Plecase de acasă numai în uniformă. Îşi înfundă şapca pe ochi, cutremurîndu-se.

Mai erau opt minute pînă la plecarea trenului.

Şapte.

Şase.

Cinci.

Trenul Bucureşti-Iaşi...

Se căută prin buzunare. De cînd purta numai uni­forma, îşi lăsa portefeuilles-ul acasă. Adună mărunţuşurile, făcu cincisprezece lei. Mai descoperi două băncuţe de cincizeci de bani şi un douăzeci de bani în căptuşala buzunarului. Se repezi la ghişeul de bilete.

― Domnule casier, cît costă un bilet de-a treia pînă la Iaşi?

Îi bătea inima aşa de tare, încît bîlbîia.

― Cincisprezece lei şi şaizeci de bani.

― Am, domnule casier. Dă-mi un bilet.

Cu biletul strîns în mînă, se repezi, trecu pe uşă ca un evadat, sări în primul vagon de-a treia.

Trenul porni... spre Iaşi, spre Iaşi!

Vagonul era plin. Ferestrele, închise. Lumina găl­buie de tavernă pîlpîia uleios. O duhoare aspră de mahorcă, de vin, de iuft şi de oaie ţinea loc de căl­dură.

Plecau soldaţi în concentrare, cu credinţa că pleacă la război.

Dănuţ şovăia între platforma unde aerul era curat subt stele, dar tăios, şi vagonul cu miros concentrat de cazarmă.

O voce tînără, începu un cîntec de ţară. Altele o urmară. Corul se formă în ritmul roţilor, pe două voci. Dănuţ rămase în vagon, se aşeză jos pe un desag şi, cu ochii la stelele de-afară, intră cîntînd în corul soldaţilor.
*
...Ciurea... Nicolina...

Cădea o ploaie subţire, sur tremur de toamnă in văzduhul fumuriu.

Iaşi.

Dănuţ sări din vagon galben la faţă de frig şi de nesomn, cu uniforma mototolită ca scoasă din etuvă şi chipiul mai tras pe ochi. Zîmbea fericit. Recunos­cuse Iaşul ― pe care nu-l văzuse din copilărie ― după mişcările somnoroase ale tregherilor şi după moile lor apostrofe:

― Lasă, măi, mai ghinişor! Nu ti-nghesui, măi, că nu dau turcii!

― Bre, bre, ci mai om sucit!

Recunoscu Iaşul şi în dosul gării, unde aşteptau vreo cinci trăsuri, care deserveau întregul transport de călători. Birjari evrei cu ţuhali în cap, cu tră­suri făcute numai pentru oameni uscaţi ― un om gras n-ar fi încăput ― cu felinare strîmbe ca cele de pe mormintele părăginite, cu roţi debile şi cai de o holerică slăbiciune sub lehametea ploii de toamnă. Mai era şi un muscal cu poclitul tras.

― Liber, gospodin?

Un comisar de operetă scoase capul, îl măsură pe Dănuţ din cap pînă-n picioare şi zîmbi răsucindu-şi săbiile oxidate ale musteţilor.

― Reţinut, băieţaş, nu se vede?

Între timp, trăsurile evreieşti porniseră hai-hai, hai-hai, dominate de ţuhalii ţuguieţi ai birjarilor, cu ritm de înmormântare grăbită.

Dănuţ o luă pe jos, cu mînile înfundate în buzu­nare. O caterincă îl întîmpină, cîntînd Deşteaptă-te, române. Papagalul tăcea într-un picior, cu gulerul zgribulit, mahmur deşi verde. Începea duminica.

Sui treptele incerte ale Rîpei Galbene.
"Tufjli"
Tuffli!

Acolo erau toate prăjiturile şi acadelele copilăriei. Deasupra, balconul Jokey-Clubului: nu căzuse încă. Subt ploaia de toamnă avea aerul nehotărît al sinu­cigaşilor în clipa cînd privesc prăpastia.

Iaşul era strîmb! Da, era strîmb cum sînt gîndurile asupra somnului.

La deal ― Copoul; la dreapta ― strada Lăpuşneanu. Piaţa Unirii...

În afară de precupeţele lipovence, grase ca un dîmb, cu pata de soare a tulpanului galben pe cap, Dănuţ era singurul trecător fără umbrelă. Deşi era dimineaţă de tot, treceau pensionari cu galoşi trans­atlantici şi pălării arhaice, adăpostind sub clopotniţa umbrelor panerul din care ieşeau cozi de zarzava­turi, vîzdoage portocalii şi colţul rumen al pînii ală­turi de sulul Universului.

Strănutau în batiste vaste şi oftau vorbind singuri.

Tropăi de frig. Grăbi pasul. Coti pe strada Coroi, intrînd în cartierul eminescian al "Junimei". Totul era cenuşiu, şters, mort, ud. Stinse erau zările al­bastre cu faldul ceresc al dealurilor. Zidurile, dără­pănate. Străzile, pustii. Grămezile de frunze, moarte.

Monica! Monica!

Naltă şi de aur pur, Monica, singură flacără în oraşul de cenuşă, fum şi abur ud.
*
― Domnul avocat se repauzează dumineca.

Dănuţ, ud în faţa uşei, zîmbea picurînd. Neculai, hieratic în redingota cenuşie, îl privea de sus.

― Neculai...

― Domnule Neculai, rectifică Neculai, domn prin atitudine şi casa impunătoare pe pragul căreia se afla

― Iacaaa! Sărut mîna, conaşule! chiui Sevastiţa din capul scărilor, lăsînd să-i scape covoraşul din mînă.

― Nu-i fi cuconaşu Dănel?

― Ba chiar eu, Neculai... Lasă, Neculai!

Dar Neculai nu se lăsă. Frînt în două, sărută mîna lui Dănuţ.

― Dorm toţi, Sevastiţo?

― Dorm, numai duduia Monica-i trează.

― Unde-i duduia Monica?

― În odaia 'mneaei.

― Unde-i odaia?

― Nu ştii mata odaia lui "cocuţa Dănel"? interveni Neculai. Of, of, of, mi-o ajutat Dumnezeu să te văd mare!

Fără cruţare pentru covoare, Dănuţ urcă scările, trei cîte trei. Îşi mai aducea aminte de foasta odaie a copilăriei lui. Bătu la uşă.

― Intră, Sevastiţa, răsună, neverosimilă pentru Dă­nuţ, vocea Monicăi.

Bătu din nou.

― Intră Sevastiţa, răsună acelaşi glas, grav şi blînd.

Auzi paşi. Uşa se deschise. Monica apăru în ca­drul uşei, cu lung halat albastru peste cămaşa de noapte, în papuci mici, cu gîtul gol, cu cozile spînzurînd pe tîmple, icoană înălţată a Monicăi din copi­lărie. În odaia ei ardea focul, jucînd suluri de aur pe covor. Leila se ivi.

― Monica!

Monica îşi lipi mînile una de alta, privindu-l cu ochi măriţi.

― Eu sînt, Monica.

― Dănuţ! Tu?

Îi pipăia faţa ca o oarbă, faţa udă de ploaie. Dănuţ îşi simţi gîtul încolăcit de două braţe luminoase. Plîngea. Monica îi sărută pe rînd ochii. Dus de ea, reintră în odaia copilăriei. Lipiţi unul de altul, tă­cură, tăcură. Se auzea numai focul, torsul Leilei şi picurul ploii la ferestre.

― Dănuţ! Dănuţ!

Şi iarăşi focul, Leila, ploaia.

Era cald în odaia Monicăi şi plutea parfumul ti­nereţii deşteptate din somn.

― Dănuţ! De ce-ai venit, Dănuţ?

Îi tremurau atît de tare buzele pure, încît vorbea cu trudă, avînd ceva înduioşător pe toată faţa. Îi întinse scrisoarea mototolită din buzunar. Monica recunoscu scrisul lui Dănuţ pe plic. Îl rupse.

"Te iubesc, Monica.'"

Obrajii Monicăi albiră, înnegrindu-i ochii, carbonizîndu-i.

― Monica, spune-mi tu... tu...

Din nou focul, Leila şi ploaia. Dănuţ era ud, cu, faţa palidă, şi tremura.

― ...mă iubeşti?

Înainte ca Dănuţ să-şi fi dat seamă, Monica se aplecase, sărutîndu-i mîna murdară. Şi tot ea, cu obrajii în flăcări, drept, fără sfială şi fără şovăire, îi cuprinse tîmplele şi-i sărută lung întrebarea bu­zelor, întrebarea vieţii.

Se auzea numai focul, Leila şi ploaia ― dar nimeni nu le asculta.

*
Inginer Grigore Deleanu,

Pitar-Moşu 20,

Bucureşti

urgent

"Dan venit Iaşi gutunar Bucureşti unde batiste date spălat. Certificat medical doctor autorizat mem­bru Club burlaci soseşte joi dimineaţa cu palid con­valescent,

Olguţa."
Profesor Mircea Balmuş,

Popa-Nan 24,

Bucureşti

urgent

"Elev Deleanu strănută Iaşi în familie. Ia măsuri motivare absenţe: Director incredul poate asculta te­lefon serie strănuturi gutunar de mai sus. Elev so­seşte joi cu placă gramofon gutunar Iaşi pentru di­riginte clasa opta,

Olguţa."
Gutunarul lui Dănuţ era real, dar numai gutunar. Însoţit de o uşoară febricitare şi puţin roş în gît. Pentru doamna Deleanu, însă, deşi diagnosticele doc­torului Prahu erau infailibile şi deşi doctorul Prahu recomandase bolnavului numai batiste şi puţină gar­gară, gutunarul lui Dănuţ însuma o neagră virtua­litate de gripe, pneumonii, pleurezii şi tuberculoză.

Aşa că Dănuţ era în pat, cu compresă la gît, tul­pan pe cap, flaneluţă subt cămeşa de noapte, inun­dat de ceaiuri fierbinţi cu rom, de întrebări neli­niştite despre "mersul bolii" şi de termometre mal optimiste şi mai obiective decît doamna Deleanu.

Camera pătimirii lui Dănuţ era odaia Monicăi, cea mai la o parte de zgomotul casei. Monica se mutase în odaia Olguţei.

În sobă ardea un foc bogat. Odaia mirosea a boală răsfăţată de copilărie: oţet aromat de trandafiri; rom, dintr-o sticlă păstrată pînă atunci în casa de fier a domnului Deleanu: colonie şi fum de răşină.

Pe la zece, lui Dănuţ i se făcu somn în mod eroic, căci glumele Olguţei, şi ea soră de caritate, îl fă­ceau simplu oştean al rîsului, ca şi pe ceilalţi. Doamna Deleanu dădu semnalul retragerii în vîrful picioarelor. Plecară toţi, afară de Monica. Olguţa o sili să-şi mai revadă lecţii pe luni dimineaţă, veghindu-l pe Dănuţ.

― Asta te obligă să nu adormi.

Monica stinse lumina. Se aşeză pe o pernă, jos pe covor, la căpătîiul lui Dănuţ, rezemîndu-şi bărbia de marginea patului. Un obraz îi era luminat în roş, celălalt, învăluit în umbră, şi părul, ardea blînd. Afară ploaia cădea cu ritmul de veşnicii al ploilor de toamnă.

...Poveste şi tremur de gene, sufletul lui Dănuţ zîmbea lîngă Monica, străbătînd anii.

"Oare de ce-o săruta Făt-Frumos pe Ileana Cosînzeana cînd erau singuri?"

Aşa se întrebase cu ani în urmă, întins pe laviţa din odaia lui moş Gheorghe, luminat de flăcări, le­nevit de căldură, privind cozile Monicăi, hăţuri în­deobşte, cosiţele Ilenei Cosînzeana în acea clipă.

De-atunci o iubea pe Monica, şi ani de-a rîndul o căutase pe Ileana Cosînzeana de atunci, fără s-o vadă alături de el, an cu an mai naltă, mai aurie, mai frumoasă, înălţînd spre el parfumul de faguri al copilăriei şi amintirea întăii sărutări de dragoste, care-l înfricoşase pe făt-frumosul copil din odaia lui moş Gheorghe.

O dragoste străveche, an cu an crescută, an cu an ascunsă, îşi risipi frageda imensitate pe sufletul destins în perspectiva anilor îndrăgostirii. Se legau bu­curiile vacanţelor cu melancoliile toamnelor, neli­niştea vacanţelor cu panica declinului lor. Şi căpăta alt înţeles tot ce scrisese pînă atunci cu sufletul în­tors spre copilărie, nostalgic şi atent, în loc să fie avînt voinic spre viitor. O căuta pe Monica, şi-n loc s-o caute alături de el, o căuta în copilărie. Şi nu găsise sărutarea rătăcită prin toate amintirile copilăriei. De ani de zile, în sufletul lui era un joc de-a baba-oarba între el şi o Monică de zece ani, cu rochiţă scurtă, cozile pe spate şi ochii religioşi de gravi în faţa de copil. Toate amintirile copilăriei i-o ascundeau, dar subt toate era. Şi îşi iubise copi­lăria fiindcă acolo era întăia bătaie de inimă a dragostii şi şovăitoarea cadenţă a paşilor ei dintăi.

Parfumul unei sărutări! îl căutase în zarzării abia înfloriţi: iubise zarzării. Troiţa nu era minciună. Îi bătuse inima în faţa zarzărilor ― fiindcă parcă-i amintea o respiraţie depărtată ca o stea ― şi-l mîhniseră adînc zarzării, fiindcă ceva pierdut trecea ne­desluşit în fumul lor de flori, pierzîndu-se din nou...

Monica tresări simţind două mîni care se aple­cară prin somnul tăcerii asupra ei. Un lănţujel îi lunecă pe obraji, căzîndu-i în jurul gîtului.

Lănţujelul de argint cu o cruciuliţă în care era o aşchie de lemn sfînt de la Muntele Athos. Îl pur­tase mama doamnei Deleanu; apoi doamna Deleanu, care-l dăruise lui Dănuţ. Acuma era al Monicăi.

Lui Dănuţ îi bătea inima aşa de tare, că nu în­drăzni să deschidă ochii. Auzi paşi ireali, mişcări, un fîlfîit mătăsos, apoi un sunet scurt de foarfece. Odaia caldă se umpluse de parfumul părului des­pletit...

Monica plecase lăsîndu-i în mîni o moale şi lungă şuviţă de umbră; în roşeaţa jarului spuzit se lumină, zîmbind ca şi obrazul aplecat asupra ei. Ţinea în mîni şi săruta hăţul de aur al copilăriei şi al dra­gostei.
*
Noaptea se topi ceas cu ceas în ochii închişi ai lui Dănuţ.

Două, bătu clopotul solemn al Mitropoliei, deasupra laşului.

Trei.

Patru.

Cinci.

Şase.

Dănuţ mîngîia şuviţa tăiată din părul Monicăi. Focul se stinsese demult. Dar odaia Monicăi era caldă ca o noapte de vară, şi plutea prin ea, înduio­şată, amintirea părului de aur despletit în întune­ric. La ferestre cădea aceeaşi ploaie cu şoapte aiu­rite.

Însă Dănuţ asculta glasuri răsunînd în el.

Şapte...

Se auziră paşi desculţi, uşi deschise, focuri aprinse cu trosnetul lemnelor şi vuietul flăcărilor. Apoi, co­rul nazal al samovarului.

Dănuţ se îmbrăcă repede punîndu-şi halatul de noapte al domnului Deleanu. Intră în antretul care despărţea odaia Monicăi de-a Olguţei. Pe masa din mijloc, samovarul prezida arămiu tăcerea matinală a ceştelor rotunde. Mirosea a pîne prăjită. Se aşeză pe un scaun aşteptînd.

Monica intră îmbrăcată în uniformă, cu geanta în mînă şi şorţul negru peste rochia cafenie.

Se priviră lung şi zîmbiră lung.

Dănuţ îi luă geanta din mînă. O deschise.

― Ce cauţi, Dănuţ?

― Un caiet de notiţe,

― Vrei să scrii, Dănuţ?

― Poate!

― Am caiete pentru tine dincolo.

― Nu. Monica. Dă-mi un caiet început de tine, un caiet de şcoală.

― Poftim: "Notiţe la istorie".

― Dă-mi şi un creion. Îmi dai mie caietul?

― Mai întrebi, Dănuţ!

Se aşeză la masă. Monica îşi aplecă bărbia pe umărul lui.

MEDELENI

ROMAN
― Monica, începu Dănuţ fără s-o privească, luîndu-i mîna într-a lui, astă-noapte am vrut să-ţi scriu o scrisoare. Aveam o noapte întreagă înainte. Şi abia azi dimineaţă mi-am dat seama că scrisoarea către tine era un roman...

― Scrii un roman, Gutunărel? îl întrebă Olguţa, apărînd cu şorţul de uniformă pe umăr şi ghetele descheiate.

― Voi scrie, răspunse Dănuţ, fără să dea drumul mînii Monicăi. Am găsit titlul.

― "Notiţe la istorie", ceti Olguţa titlul tăiat al caietului. Frumos titlu! Eşti inspirat!

Monica şi Dănuţ zîmbiră, strînşi alături.

― Şi tu eşti în romanul meu, Olguţa.

― Mă dai publicităţii! Ce nume-mi pui?

― Olguţa.

― Vra să zică "Notiţe la istorie?"

― Da. La istoria Medelenilor.

― Şi de unde se luminează "negurile istoriei"?

― De la descălecat.

― Al cui? Al iui Buftea-Metaforel-Gutunărel-voievod?

Dănuţ zîmbi.

― Nu. Al Monicăi.

― Domnie fericită?

― Uite-te şi tu...

Toţi trei zîmbiră. Monica era roşie în haina în­tunecată de şcoală.

Olguţa se înclină adînc în faţa Monicăi, ţinîndu-şi şorţul în mînă.

― Măria-ta, în faţa posterităţii, adică în istoria scrisă a Medelenilor, voi fi plecată damă de onoare a măriei-tale. Dar pînă atunci rog pe măria-ta să-mi încheie şorţul, să toarne ceaiul şi să-mi spună ce-avem la istorie.

V

TÎNĂRUL ROMANCIER

Cele mai frumoase zile de primăvară nu le aduce april, firească lună de primăvară, ci uneori numai octombrie, gravă lună a toamnei.

Subt albastrul înăsprit al cerului, sînt zile de căl­dură aurie, limpezi pe pămîntul dur al toamnei, cu parfum de soare printre copacii morţi în picioare şi vrăbii gălăgioase, a căror veselie robustă are accen­tul rîsului copilăriei omeneşti.

Cînd vin aceste zile, copiii şi vrăbiile se joacă pe străzi; moşnegii se aşază pe scaune în faţa casei, cu paltonul pe umeri şi capul descoperit; femeile, primăvăratece în haine de toamnă, îşi scot mănuşile ca să-şi alinte şuviţele de pe tîmple; bărbaţii simt nevoia să fie tineri; tinerii, nevoia să fie frumoşi; servitoarele care scutură covoare prin ogrăzi, se opresc, privind cerul, şi oftează surîzînd olteanului cu zarzavaturi, fercheşului sergent de zi sau rîndaşului care fumează cu mînicile suflecate; găinele cotcodăcesc gutural ca vara, cînii se tăvălesc pe jos, rămînînd cu picioarele în sus; pisicile se-ntind pe-acoperişuri, lăsînd vacant locul de lîngă sobă; şi li­ceenii fug de la şcoală, chiar dacă n-au întîlniri sentimentale, ca să se plimbe "în tunică".

Dănuţ îşi lua ceaiul pe terasă. Toate mişcările-i erau mirate în soarele cald, care-l ademenise pe terasa condamnată pînă atunci din pricina frigului şi a ploilor.

Se deşteptase ca de obicei la şapte şi zece, deşi ora duminecă. În schimb, se lenevise în pat cu gea­murile deschise şi storurile ridicate. Se deşteptase în acordurile unui lied visat, fredonîndu-l:

"Die Rose, die Lïlie, die Taube, die Sonne..."

Îşi făcuse baia cîntînd. Îmbrăcase o uniformă, pusă numai de vreo două-trei ori astă-primăvară, de pos­tav cenuşiu închis, bine croită, care-l arăta zvelt cum era; îşi prinsese părul în reţeaua de cap şi ieşise pe terasă, poruncind lui Gheorghiţă să-i ser­vească ceaiul acolo.

Mai avea un an de şcoală şi isprăvea cu o epocă în care întîrziase. Era decis să-şi facă universitatea la Iaşi. Nu-i era greu să-l convingă pe Herr Direktor că înscriindu-se la Facultatea de drept, practica simultană, pe care ar fi făcut-o în biroul tatălui său, îi era necesară, întregindu-i învăţătura teoretică. Vorbise în această privinţă cu doamna Deleanu, cîştigată mai dinainte pentru acest proiect.

Se ducea la Iaşi pentru Monica şi pentru el. Nu-şi simţea nici o aptitudine pentru drept şi avocatură. Era hotărît să scrie, nu să înveţe. De ani de zile acumulase un material bogat pe care nu-l folosise. Vroia să debuteze în literatură cu un roman al cărui personaj principal să fie copilăria. În acel roman să răstoarne tot conţinutul "turbincei lui Ivan". Dorea să-l construiască pe două planuri: unul, cel dintîi, de realitate direct şi concret prezentată; al doilea, presimţit mai mult, de lirism înnăbuşit, care să dea lectorului, în timp ce urmăreşte acţiunea primului plan, impresia de muzică în vis. Toate siluetele realităţii să fie dublate de o lumină care să le dea conturul halucinant de precis, ireal totuşi, al copa­cilor şi caselor în orbitorul vifor neclintit al lunii pline. Poem şi roman mereu suprapuse. Contopire de viaţă şi basm. Să aibă lectorul mereu impresia miracolului posibil, ca în epocile evanghelice, deşi acţiunea să fie situată în realitatea contimporană. De altfel, asta-i copilărie. Copiii n-au cretinismul beat şi serafic pe care li-l atribuie literatura con­fecţionată în cofetării. Realitatea există pentru co­pii mai violent decît pentru omul matur, blazat de ea. Copilul n-o evită, o înfruntă mereu. Omul matur cearcă s-o uite, să scape de ea, copilul o caută, o caută şi în poveşti. Dar realitatea conţine, pentru copii, miracolul inexistent pentru omul matur.