Sociologia migraţiei Teorii şi studii de caz româneşti



1 Sursă pentru cuantumul GDP pentru 2007, Eurostat, http://epp.eurostat.ec.europa.eu, accesat la data de 4 aprilie 2008.

2 România a aderat la Convenţia privind statusul refugiaţilor în 1991. Textul în limba română al convenţiei a fost publicat în Monitorul Oficial din nr. 148/17 din iulie 1991, online vezi http://www.unhcr.ro/ downloads/ CONVENTIE.pdf (accesat la data de 3 mai 2008).

3 Pentru detalii privind cadrul instituţional legal, numărul şi ţara de origine a refugiaţilor, sau alte aspecte legate de aceste procese, consultaţi site-ul www.unhcr.org (accesat la data de 3 mai 2008).

4 www.unhcr.org (vizitat la 3 mai 2008).

5 Această relaţie este şi subiectul articolului lui Ciobanu şi Elrick din acest volum.

6 Categorie introdusă de către editori în schema lui Hörder, Lucassen şi Lucassen.

7 Idem.

8 Traducerea editorilor.

9 Vezi spre exemplu cadrul teoretic oferit de Goss şi Linquist (1995).

10 Prezentul articol a apărut iniţial sub titlul: Diminescu, D. „Introduction”, în Diminescu, D. (ed.), Visibles mais peu nombreux. Les circulations migratoires roumaines après 1989, Editions de la Maison des Sciences de l’Homme, Paris, 2003, 117-133. Traducerea din limba franceză a fost realizată de către Gelu Teampău (n.e.).

11 Vechile ţări ale Europei de Est au fost adesea asemuite unor închisori la scară geografică.

12 Începând din 1994 numărul lor scade: sunt 21.100 de cereri de azil politic înregistrate în 1994, 13.600 în 1995, 8.600 în 1996, 9.500 în 1997, 7.500 în 1998 şi 6.000 în 1999. Germania a înregistrat în primii ani după căderea zidului Berlinului numărul cel mai ridicat de cereri de azil din partea românilor, iar după 1994 ţările gazdă se diversifică.

13 Am ales să lăsăm în cea mai mare parte a textului termenul german de „Aussiedler” Aussiedlung este procesul de deplasare sau de repatriere.

14 Aussiedler-i sunt etnicii germani (în special din Europa de est care se repatriază în Germania (n.e.)

15 În anii ‘50 şi ‘60, doar câteva mii de etnici germani din România au reuşit să plece definitiv din ţară prin intermediul Crucii Roşii, în cadrul regrupării familiale dintre Est şi Vest. Doar la finele anilor ‘60, când în România începe o perioadă de dezgheţ şi când, în 1966, relaţiile dintre RFG şi România sunt reluate, restricţiile se relaxează, ceea ce face posibilă emigrarea minorităţilor germane, cu o mai mare amploare. Fluxul a crescut începând cu 1970 şi este organizat juridic în 1978 printr-un acord bilateral prin care Republica Federală a Germaniei (RFG) se angaja să plătească o indemnizaţie fiecărei persoane care părăsea România. Este vorba de controversatul acord Schmidt - Ceauşescu, prin care s-a convenit asupra plecării a 12.000 de etnici germani anual din România contra unei sume de 10.000 DM pentru o persoană. Totuşi, această emigraţie depindea în continuare de voinţa serviciilor de paşapoarte corespunzătoare şi a serviciilor administrative de ieşire. Începând de la mijlocul anilor ‘70, numărul de Aussiedler-ilor a înregistrat o creştere permanentă, iar în 1977 a depăşit pentru prima dată pragul de 10.000 de persoane. Migraţia masivă de la mijlocul anilor ‘70 – între 1975 şi 1988, 170.000 de etnici germani din România au emigrat în Germania – generează un proces care în cele din urmă s-a reprodus şi s-a conservat: cu cât numărul etnicilor germani din România care se exilau creştea, cu atât infrastructura lor socială (biserica, viaţa socială, şcolile pentru minorităţi) sărăcea. Cu cât le sărăcea infrastructura, cu atât mai mare devenea numărul celor care vroiau să emigreze, căci nu mai aveau perspective pentru ei, pentru familiile sau pentru descendenţii lor.

16 Info-Dienst deutsche Aussiedler, 1998-2000.

17 Nedatat (n.e.).

18 SOPEMI pentru Ungaria, 2001, draft preliminar, (ed. Judith Juhasz),17: autorul citează statisticile Ministerului de Interne ungar: 80% din totalul cardurilor de şedere eliberate de către Ministerul Maghiar de Interne au fost acordate în primii ani de după 1989 etnicilor maghiari. Această situaţie s-a schimbat începând din 1996 când acest du-te-vino se accentuează. Astfel, 40% din intrările pe teritoriul ungar sunt atribuite populaţiei maghiare rezidente în ţările vecine.

19 Cuvânt ebraic cu sensul literal de „urcuş” spre pământul lui Israel şi care este folosit în limbajul comun pentru a desemna imigraţia evreiască în Israel.

20 63.546 de evrei au ajuns în Israel între 1961-1964 ca urmare a unui acord între Israel şi România, oferind anumite avantaje economice acesteia din urmă. Fluxurile au continuat şi în anii ’70, fără a atinge proporţia migraţiei din anii ‘60. Plecările evreilor au fost condiţionate şi controlate prin Clauza naţiunii celei mai favorizate, acordată de către Statele Unite ale Americii pentru prima oară României în aprilie 1975.

21 Conform Anuarul statistic al Romaniei, între 1919-1999, 316.440 de evrei s-au întors din România în Israel (Israel Central Bureau of Statistics: www.cbs.gov.il)

22 Motivele solicitărilor lor de azil politic denunţau (evocau) politica asimilaţionistă şi mentalitatea colectivă rasistă în privinţa romilor din România.

23 M. Nedelcu, http://membres.lycos.fr/crisseries/saint-laurent4/sln4-actes.htm

24 Salariul mediu nu depăşeşte cei 100 de euro. Rata şomajului oscilează între 8,2 în 1994, 6% în 1997 şi 7,1 în octombrie 2001. Inflaţia anuală atinge 37,5 (aprilie 2000 - aprilie 2001) www.capital.ro.

25 Main country/territory of origin of asylum seekers in Western Europe”, 1990-1999 în The state of the word’s refugees, UNHCR Publications, 2000,325: începând din 1994 numărul solicitărilor de azil politic scade: 21,100 de solicitări în 1994, 13.600 în 1995, 8.600 în 1996, 9.500 în 1997, 7.500 în 1998 şi 6.000 în 1999.

26 Spre Spania au existat două traiectorii de migraţie importante: una prin Italia (grupuri de ţărani provenind din sudul României), iar cealaltă prin Franţa (mai degrabă comunităţi de romi).

27 După 1986 viza este instrumentul esenţial de descurajare a migraţiei clandestine împotriva ţărilor de pe lista neagră, ţări comportând un risc de migraţie. Controlul frontierelor se exercită deci de la distanţă, autorităţile consulare trebuind să consulte, pentru fiecare persoană care se prezintă, listele eliberărilor de vize. Aceste liste, numite „liste de interdicţie”, puteau fi consultate de serviciile de poliţie aeriană şi de frontieră. Ele conţineau o expunere automatizată a informaţiilor nominative, dar şi informaţii privind natura vizei solicitate (vize de scurtă sau de lungă şedere).

28 (Poliţia de frontieră n.n.) „m-au căutat pe ecran, nu m-au găsit şi am trecut”, ne povesteşte un migrant român la intrarea în spaţiul Schengen ( interviu D.D. 1998).

29 Este vorba despre muncitorii sezonieri din Ţara Oaşului, pendulatorii din zona Făgăraş, migranţii de retur din satele din Moldova şi romii din Timişoara şi Craiova. Aceste rezultate obţinute prin cercetările noastre de teren în străinătate au fost confirmate de datele obţinute ca urmare a unui sondaj naţional asupra comportamentelor de migraţie ale populaţiei din mediul rural (Vezi Diminescu-Lăzăroiu 2002).

30 Cu siguranţă circulaţia între România şi ţările Europei nu se rezumă la circulaţia migratorie a vechilor „pendulatori”. S-au dezvoltat şi alte mobilităţi: turişti, muncitori sub contract, studenţi, stagiari, comercianţi etc. Sunt astăzi mulţi care se stabilesc, pe perioade mai scurte sau mai lungi, cu situaţii juridice diverse, în statele Uniunii Europene.

31 Conform Comisia Naţionala de Statistică, 1998.

32 În România nu există nici un institut de cercetare însărcinat cu studiul migraţiilor. În afară de câteva cercetări care vin în succesiunea studiilor asupra migraţiilor interne în perioada tranziţiei şi a raportului anual al corespondentului SOPEMI, alte rapoarte de activitate ale câtorva organisme internaţionale (IOM, OMI, HC), o literatură în materie de migraţie era aproape inexistentă în anii ‘90.

33 Condiţiile impuse de Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 144/2001 şi Ordinul Ministerului de Interne nr. 177/2001

34 Sursă: Le trafic des Roumains à l’étranger dans la période 01.01.2002 - 01.03.2002, Ministerul de Interne al României, PF, document statistic: 885.590 de cetăţeni români s-au deplasat în străinătate şi 666.993 au intrat în România. 439.270 au declarat că au intenţia de a ajunge în spaţiul Schengen, 58.854 de persoane fiind oprite la frontieră. 2.876 de români ieşiţi din ţară au fost repatriaţi: 1.130 de persoane din Austria, 521 din Grecia, 463 din Italia, 43 din Germania, 37 din Olanda şi 33 din Spania.

35 Statisticile Poliţiei de Frontieră arată o creştere considerabilă a traficului la graniţele României. În 2002 au fost înregistrate 6.975.622 de treceri: 3.055.811 de cetăţeni străini şi 3.919.811 români, dintre care 1.797.754 ieşiţi şi 2.122.056 intraţi.

36 În întreaga Europă şi mai ales în Franţa.

37 Publicată în Monitorul Oficial nr. 364/4.08.2000

38 Mai întâi a fost modificată prin Ordonanţa de guvern nr. 43/25.07.2002, (modificări aprobate de Parlament: legea nr. 592/2002) şi a fost urmată, în ultimii doi ani, de patru decizii ale guvernului: 1) Decizia Guvernului nr. 1320/27.12.2001 care stipulează crearea Oficiului Naţional pentru Recrutarea şi Plasarea Forţei de Muncă în Străinătate, actualul Oficiu pentru Migraţia Forţei de Muncă (OMFM), decizie completată printr-o altă D.G. nr. 823/31.07.2002 . OMFM devine astfel principalul instrument de aplicare a acordurilor bilaterale şi 2) Decizia Guvernului nr. 384/11.04. 2001 privind normele metodologice de aplicare a Legii 156/ 26.07. 2000, decizie completată de o altă D.G. nr. 850/31.07.2002.

39 Pe de altă parte, România încă n-a semnat acorduri cu Israel şi Italia, două destinaţii privilegiate ale muncitorilor români. La începutul anului 2002, guvernul israelian a suspendat temporar concesiunea de noi permise de muncă pentru români cu scopul de a lupta contra angajării ilegale de muncitori români. După unele estimări neoficiale, în Israel lucrau între 60.000 şi 90.000 de români, mare parte dintre ei aflându-se într-o situaţie iregulară.

40 Pentru a înţelege punctul de vedere al părţii române asupra principiilor care stau la baza acestor acorduri bilaterale, este necesar să cităm un extras de text din Legea 156 din 26 iulie 2000: „Acordurile, înţelegerile, tratatele sau convenţiile vor avea ca fundamente: a) principiul egalităţii de tratare b) aplicarea clauzelor mai favorabile prevăzute de legislaţia românească, străină sau internaţională la care România ia parte. Prin acordurile şi înţelegerile încheiate în virtutea principiilor enumerate mai sus, vor trebui specificate cel puţin: a) cifra salariului minim; b) durata timpului de muncă şi de repaus; c) condiţiile generale de muncă, de protecţie şi de securitate a muncii, d) asigurarea în caz de accidente de muncă şi de boli profesionale, chiar şi cele care survin în perioada de muncă… Prin intermediul autorităţilor publice sau al organismelor străine competente, cetăţenilor români li se asigură: a) respectarea avantajelor prevăzute pe durata contractului de muncă; b) aplicarea măsurilor de protecţie a salariaţilor prevăzute de legislaţia ţărilor partenere; c) soluţionarea, conform legislaţiei aplicabile în fiecare ţară, a eventualelor litigii. ”

41 De exemplu, în acordul dintre România şi Ungaria cu privire la muncitorii sezonieri, nu se stipulează că, pe durata exercitării drepturilor şi împlinirea obligaţiilor specifice privitoare la angajare, la securitatea la locul de muncă şi la plata contribuţiilor, muncitorul sezonier ar beneficia de acelaşi tratament ca oricare alt angajat din ţara parteneră. Egalitatea de tratament include protecţia legală a bunurilor personale, a drepturilor şi a intereselor şi accesul la autorităţile judiciare. Mai mult, egalitatea de tratament va fi corelată cu dispoziţiile acordului bilateral care ţin de mijloacele de a evita dubla impozitare. În consecinţă, nu există practic nici o referinţă explicită cu privire la salariul minim, ci doar referinţe generale privind „protecţia drepturilor şi a intereselor”. Convenţia între România şi Germania vizând personalul muncitor invitat conţine o dispoziţie similară foarte generală: remunerările şi celelalte condiţii de muncă vor respecta contractul de muncă şi dispoziţiile legale privind legislaţia muncii şi a asigurărilor sociale din ţara gazdă.

42 În realitate, o parte importantă a relaţionării dintre mâna de lucru românească şi ţara gazdă se realizează prin intermediul agenţiilor private însărcinate cu plasarea forţei de muncă româneşti în străinătate. Până în decembrie 2002, aceste agenţii aveau obligaţia de a fi acreditate de Ministerul Muncii şi Solidarităţii Sociale. Activitatea lor este notabilă cu ţările care nu au semnat acorduri bilaterale pentru mâna de lucru cu România. Legislaţia românească, în vigoare de trei ani, obligă aceste agenţii de recrutare şi plasare să se înregistreze pe lângă birourile locale ale Agenţiei Naţionale pentru Ocuparea Forţei de Muncă şi Formare Profesională. Aceste agenţii private trebuie să asigure protecţia socială a muncitorului migrant, să facă dovada capacităţii de a-şi duce la bun sfârşit activitatea de mediere, să încheie contracte ferme cu angajatorii străini care să garanteze condiţii minime pentru muncitorii români emigraţi.

43 În România, problema apartenenţei la Orient sau la Occident are o dimensiune istorică şi se pune de secole. Reîntoarcerea la Europa înseamnă cu adevărat a fi în siajul Occidentului şi mai ales a nu mai orbita în jurul Rusiei sau al Turciei. Pe acest plan, tema integrării europene are o încărcătură simbolică foarte puternică, miza fiind apartenenţa la Europa în calitate de lume occidentală. De unde – explică Gérard Althabe – căutarea tuturor semnelor care permit indicarea apartenenţei la Europa: „se va vorbi (în mass-media din Bucureşti n.n.) de ce se întâmplă la Bruxelles ca şi cum s-ar lua parte la aceasta, se va prezenta timpul probabil pentru întreaga Europă, cu România în interior, manevrele militare comune vor deveni mari evenimente (…). Arată că sunt acceptaţi” etc. (Althabe, Bazin, 1999, 49).

44 Crimă şi imigraţie în Uniunea Europeană: http://www.multimania.com/policenationale/immigration_ue.htm.

45 Traducere a articolului: Brubaker, R., „Migrations of ethnic unmixing in the «New Europe»”, apărut în The InternationalMigration Review, New York: Winter 1998 (Vol.  32, No. 2), Blackwell Publishing. Traducerea din limba engleză a fost realizată de către Andreea Lazăr (n.e.). Versiuni anterioare ale acestei lucrări au fost prezentate la masa rotundă despre Imigraţie şi Integrare din Perspectivă Comparativă organizată la Centrul de Studii Germane şi Europene din Berkeley, în aprilie 1995, la Centrul de Studii Internaţionale al MIT în aprilie 1996 şi la Sesiunea Tematică asupra Migraţiei Internaţionale a întâlnirilor Asociaţiei Sociologice Americane de la Toronto, în august 1997. Le mulţumesc lui Phil Martin şi membrilor grupului de studiere a migraţiei de la Universitatea din California pentru comentariile adresate cu ocazia primei întâlniri, lui Myron Weiner şi membrilor grupului de la MIT pentru comentariile adresate la cea de-a doua întâlnire şi lui Jeffrey Reitz pentru prilejuirea celei de-a treia întâlniri. Le mulţumesc, deasemenea, lui Margit Feischmidt, Jon Fox, Ágnes Hárs, Csilla Könczei, László Neményi, Tibor Schneider şi Judit Tóth, cu care am discutat despre cazul maghiar, şi Victoriei Koroteyeva, Galinei Vitkovskaia, Elenei Fillipova şi lui Jeremy Azrael, cu care am discutat despre cazul rusesc.

46 De aici înainte, discut pur şi simplu despre etnicitate, însă utilizez acest termen pentru a desemna un spectru larg de identităţi etnonaţionale, etnolingvistice şi etnoreligioase.

47 Disting generarea fluxurilor migratorii de modelarea lor ca recunoaştere a faptului că în timp ce dezeterogenizarea etnică poate fi motivată într-o măsură semnificativă de consideraţii economice, acestea sunt în mod crucial reglementate şi modelate de afinitatea etnică trăită sau construită.

48 Desigur că migraţiile dez-eterogenizării etnice nu sunt noi. Locus classicus al acestor migraţii a fost Europa central-estică din timpul şi din perioada imediat următoare destrămării marilor imperii multinaţionale conduse de dinastiile Otomane, Habsburgică, Romanov şi Hohenzollern. Aceste dez-eterogenizări mai timpurii au fost examinate în Brubaker (1995) care analizează în special maniera în care astfel de migraţii au fost generate şi susţinute de către reconfigurarea majoră a spaţiului politic de-a lungul liniilor naţionale care a urmat prăbuşirii imperiului. Migraţii ale dez-eterogenizării etnice de proporţii chiar şi mai colosale au avut loc pe subcontinentul indian în perioada post-imperială şi în raport cu emergenţa Indiei, a Pakistanului, a Burmei, a Sri Lankăi şi ulterior a Bangladeshului ca state independente (Weiner, 1993, 150 sqq.).

49 Desigur că este din ce în ce mai categoric admis că exemplele actuale ale migraţiei pentru muncă nu sunt „pure conceptual” în acest sens şi că etnicitatea – şi mai precis relaţiile sociale, reţelele, afinităţile şi pattern-urile de comunicare ce îi leagă pe migranţii din comunităţile etnice din punctul de destinaţie şi pe coetnicii (şi potenţialii migranţi) din punctul de origine – joacă un rol crucial în modelarea migraţiei pentru muncă „obişnuite” deasemenea (Massey şi alţii, 1994).

50 Cu excepţia unor comentarii fugitive, nu iau în considerare aici cazul migraţiei evreilor în Israel.

51 Repatriat traducem din varianta engleză resettler. Găsirea unor echivalenţe româneşti pentru verbul to resettle şi substantivul resettler (derivate din verbul to settle: a coloniza, a se stabili/aşeza într-un anumit loc) a prezentat numeroase dificultăţi. Oportunitatea traducerii lor prin „a repatria” şi „repatriat” este sugerată de către autor în pasajul: „migraţiile dezeterogenizării etnice implică în mod tipic o anumită deschidere specială din partea ţării-gazdă, derivată din concepţia despre sine ca «patrie» sau ţară-mamă pentru coetnicii din străinătate şi având un fel de responsabilitate specială faţă de aceştia” (prezenta versiune, la partea de concluzii). Ea se întemeiază pe trei considerente: uzanţa (noţiunea germană Aussiedler este redată cel mai adesea în româneşte prin „repatriat în Germania”), posibilitatea asigurării consecvenţei terminologice şi avantajul articulării unui context care să evidenţieze proiectul brubakerian de deconstrucţie a „ficţiunilor legale”, ţesute în jurul ideii (eficace) de patrie, care au stimulat creativitatea reidentificării etnice, în cazul german. Neajunsurile aceastei opţiuni de traducere derivă din constrângeri legate de vocabular şi nu dintr-o asumare necritică a identificării ţării de destinaţie cu o „patrie” (n.tr.).

52 Ca urmare a schimbărilor legislative şi administrative, oportunitatea de a se repatria este acum restricţionată aproape exclusiv la germanii din fosta Uniune Sovietică. O sinteză detaliată a acestor schimbări este oferită de Delfs, 1993; schimbări mai recente sunt analizate de Munz, Ohliger, 1997, 15-16, şi de Klekowski, Ohliger, 1997, 16-18.

53 Aceste stimulente s-au diminuat întrucâtva în ultimii ani odată cu limitarea ajutoarelor sociale speciale acordate Aussiedler-ilor şi cu reglementarea mai atentă a accesului la statusul de Aussiedler.

54 Conceptul „naţionalitatea cea mai favorizată” mi-a fost sugerat de noţiunea lui David Laitin din 1991 de „cel mai favorizat stăpân”, care trimite, desigur, la noţiunea naţiunii celei mai favorizate în comerţul internaţional. Acest paragraf se bazează pe Brubaker, 1993.

55 În timp ce recensământul din 1989, de exemplu, stabileşte numărul evreilor din Uniunea Sovietică la 1,45 milioane, estimări neoficiale multiplică de patru sau cinci ori aceste cifre. Desigur că nu există nici o cifră „corectă”. Literatura despre etnicitatea situaţională a arătat pe larg că proeminenţa şi activarea identităţii etnice depind puternic de context. Atunci când contextele s-au modificat atât de radical precum în Uniunea Sovietică, fluctuaţiile identificării etnice nu ar trebui să constituie o surpriză, cel puţin nu în cazul unei comunităţi slab închegate şi cu rate mari de asimilare lingvistică, mariaj mixt şi motive puternice – în cazul evreilor sovietici, dorinţa larg răspândită de a scăpa de discriminare – de a se reidentifica cu alte grupuri. Germanii sovietici, deasemenea, nu constituiau deloc un grup bine închegat. De exemplu, aproximativ 40% dintre Aussiedler-ii din fosta Uniune Sovietică au crescut sau trăiesc în familii mixte etnic (Münz–Ohligher, 1997, 9).

56 Un indicator al acestui aspect îl constituie faptul că un segment foarte mare din totalitatea etnicilor eligibili pentru repatriere s-au repatriat efectiv în Germania. După cum am notat mai sus, desigur că rezervorul migranţilor eligibili este elastic, capabil de a se mări în raport de directă proporţionalitate cu atractivitatea percepută a opţiunii de repatriere şi este, în consecinţă, imposibil de precizat exact mărimea rezervorului potenţialilor repatriaţi. Dar un indicator al ordinului de mărime implicat este sugerat de faptul că 1,5 milioane de Aussiedler-i au venit din Uniunea Sovietică şi din statele succesoare în ultimul deceniu – aproape la fel de mulţi ca cei aproximativ 2 milioane de persoane care s-au declarat de naţionalitate etnică „germană” la ultimul recensământ sovietic din 1989.

57 Până nu demult, etnicii germani repatriaţi erau eligibili pentru acces privilegiat la locuinţe subvenţionate de stat, forme speciale de ajutor financiar, cursuri de limbă germană, scheme de recalificare profesională şi şansa de a-şi mări creditul în generosul sistem de pensii german corespunzător anilor de muncă în ţara de origine.

58 Această secţiune se bazează parţial pe interviuri cu funcţionari de la Oficiul pentru Maghiarii de peste Graniţă de la Budapesta realizate în 1994 şi 1995 şi pe cercetarea de teren derulată în rândul etnicilor maghiari din Cluj, România (cel mai mare oraş din Transilvania) şi într-un sat transilvănean cu o populaţie în mică majoritate maghiară începând cu 1995. Le mulţumesc lui Jon Fox şi lui Margit Feischmidt pentru sprijinul lor în această cercetare.

59 În 2003, Republica Federală Iugoslavia devine confederaţia Serbia şi Muntenegru, iar pe 3 iunie 2006 Muntenegru îşi proclamă independenţa (n.tr.).

60 Furnizez cifre în text doar pentru a avea un indicator foarte aproximativ al ordinelor de mărime implicate. Astfel de cifre sunt invariabil contestate; disputele privitoare la mărimea presupuselor naţiuni şi minorităţi etnice ocupă de multă vreme un loc central în politicile naţionaliste. Este o iluzie – şi una care contribuie la prevalenţa naţionalismului etnic – să credem că s-ar putea ajunge cumva la cifrele obiectiv „corecte”. Naţionalitatea nu este o proprietate fixă, dată, nepieritoare, care poate fi stabilită obiectiv; chiar şi autoidentificarea subiectivă variază în timp şi în funcţie de contextul solicitării autoidentificării şi prin urmare nu este măsurabilă ca şi când ar fi fost un fapt persistent care nu ar trebui decât să fie înregistrat.

61 Az 1993 évi LV törvény a magyar állampolgárságról (Legea nr. 55/1993 a Cetăţeniei Maghiare) 4, Sec. 3, publicată în