Sociologia migraţiei Teorii şi studii de caz româneşti

5. Consideraţii finale
Acest studiu şi-a propus să analizeze cine sunt cei care au lucrat peste graniţă şi care este rolul jucat de migraţia forţei de muncă în ameliorarea calităţii cetăţeniei lor în România postcomunistă şi recent membră a UE. Bazându-ne pe teorii ale capitalului social şi identităţii sociale şi folosind date calitative şi cantitative, am evaluat efectele culturale ale migraţiei forţei de muncă asupra persoanelor care au lucrat în străinătate şi copiilor lor.

Seria de interviuri semistructurate identifică o mare varietate de rezultate ale migraţiei care, în general, sprijină ideea că munca şi călătoriile peste graniţă au un potenţial important de a modifica atitudinile şi normele atât ale migranţilor, cât şi ale membrilor familiilor lor. În plus, interviurile arată că efectele culturale tind să fie influenţate semnificativ de către tipul de localitate în care migranţii locuiesc în România şi de statusul legal al lucrătorului în ţările de destinaţie. Prin scăderea proporţiei românilor care lucrează „la negru” în ţările UE, este de aşteptat ca aderarea României la UE să sporească efectele pozitive ale migraţiei forţei de muncă¹⁸⁷.

Comparând foştii migranţi cu restul populaţiei pe baza unor date cantitative, rezultatele sunt în mare măsură similare în ceea ce priveşte mulţi vectori ai culturii politice. Atât cei flexibili, cum este încrederea politică, cât şi cei mai stabili şi esenţiali, cum ar fi sprijinul pentru valori democratice, prezintă distribuţii foarte asemănătoare între cei care au lucrat peste graniţă şi ceilalţi. Faptul că până de curând marea majoritate a migranţilor nu vorbeau o limbă străină ar putea justifica acest rezultat. Totuşi, optimismul şi încrederea socială, două atribute centrale pentru teoriile capitalului social ale implicării civice, precum şi participarea politică şi toleranţa sunt semnificativ mai ridicate pentru migranţii care au petrecut mai mult timp în afara ţării.

În acelaşi timp, efectele muncii în afară asupra membrilor familiilor migranţilor sunt semnificative chiar şi în cazul normelor şi valorilor fundamentale. Datele arată că a avea un părinte care a lucrat peste hotare sporeşte implicarea civică, încrederea socială şi toleranţa faţă de grupurile minoritare. Cu toate acestea, a avea părinţi care lucrează în străinătate pare să aibă o influenţă negativă asupra performanţei şi aspiraţiilor educaţionale ale elevilor de liceu.

Ultima extindere a UE le-a dat noilor membri dreptul de a spera că statusul lor va pune punct discriminării pe care au simţit-o înainte de 2007: „până astăzi, când mergeam în alte ţări, orice chelneriţă, orice vânzător mă privea de sus când auzea că sunt din România” (vânzătorul român Sergiu Radu, citat în Pawlak, Winfrey, 2007). Ca urmare a faptului că are un efect pozitiv asupra calităţii şi incidenţei experienţelor diversităţii sociale ale românilor şi bulgarilor care lucrează în ţară sau în străinătate, este de aşteptat ca aderarea la UE să aibă o influenţă pozitivă şi asupra culturii lor politice.

Bibliografie
Adams, R., Page, J., International migration, remittances, and poverty in developing countries, The World Bank Policy Research Working Paper Series, nr. 3179, 2003.

Almond, G. A., Verba, S., The Civic Culture, Princeton University Press, 1963.

Bădescu, G., Paul S., „Historical Legacies, Social Capital and Civil Society: Comparing Romania on a Regional Level”, Europe-Asia Studies, Vol. 57, nr. 1, 2005, 117-133.

Bădescu, G., „Social Trust and Democratization in the Post-Communist Societies”, în Bădescu, G., Uslaner, E.M., (eds.), Social Capital and the Transition to Democracy, Routledge London, New-York, 2003.

Bădescu, G., Sum P. E., Uslaner, E.M., „Civil Society Development and Democratic Values in Romania and Moldova”, Eastern European Politics and Society, 18, 2, 2004, 316–341.

Bram, S., Dracula, 1897, http://www.gutenberg.org/etext/345, accesat ultima oară la 1 decembrie 2006.

Domingues Dos Santos, M., Postel-Vinay, F., „Migration as a Source of Growth: The Perspective of a Developing Country”, Journal of Population Economics, 16, 1, 2003, 161–175.

Ferro, A., „Romanians Abroad: A Snapshot of Highly Skilled Migration”, Higher Education in Europe, Vol. XXIX, nr. 3, 2004.

Foley, M., Edwards, B., „The Paradox of Civil Society”, Journal of Democracy, 1996, 7, 38-52.

Fuchs, D., Klingemann H-D., „Eastward Enlargement of the European Union and the Identity of Europe”, Discussion Paper FS III 00-206, Wissenschaftszentrum Berlin fur Sozialforschung (WZB), 2000.

Hooghe, M., „Voluntary Associations and Democratic Attitudes: Value Congruence as a Causal Mechanism”, în Hooghe, M., Stolle, D. (eds.), Generating Social Capital. Civil Society and Institutions in Comparative Perspective, Palgrave Macmillan, New-York, 2003.

Howard, M.M., The Weakness of Civil Society in Post-Communist Europe, Cambridge University Press, New York, 2003.

Huntington, S.P., The Clash of Civilizations and the Remaking of the World Order, Simon & Schuster, New-York, 1996.

Inglehart, R., „Trust, Well-Being and Democracy”, în Warren M. (ed.), Democracy and Trust, Cambridge University Press, Cambridge, 1999, 88-120.

Krastev, I., „The Balkans: Democracy Without Choices”, Journal of Democracy, 2002, vol. 13, nr. 3, 39-53.

Laitin, D., „The Civic Culture at 30”, American Political Science Review, 1995, 89, 168-173.

La Porta, R., Lopez-de-Silanes, F., Schleifer, A., Vishny, R., „The Quality of Government”, Journal of Law, Economics and Organization, 1999, 15 (1), 222-279.

Manohla, D., „Borat: Cultural Learnings of America for Make Benefit Glorious Nation of Kazakhstan”, Review in the N.Y. Times, 2006.

Marschall, M., Dietlind, S., „Race and the City: Neighborhood Context and the Development of Generalized Trust”, Political Behavior, 26, 2004, 126-154.

McAlister, I., Makkai T., „Resource and Social Learning Theories of Political Participation: Ethnic Patterns in Australia”, Canadian Journal of Political Science, XXV, 2, 1992, 269-293.

Naim, M., „Bad Medicine”, Foreign Policy, March/April 2005, http://www.foreignpolicy.com/story/ cms.php?story_id=2783, accesat ultima oară la 1 decembrie 2006.

Pawlak, J., Winfrey, M., „Fanfare, fireworks as Romanian and Bulgaria join EU”, Reuters, Ianuarie, 1, 2007.

Pettigrew, T.F., „Intergroup Conflict Theory,” Annual Review of Psychology, 49, 1998, 65-85.

Putnam, R.D., Making Democracy Work. Civic Traditions in Modern Italy, Princeton University Press, Princeton, 1993.

Rapoport, H., Docquier, F., „The Economics of Migrants’ Remittances”, în Gerard-Varet, L.A., Kolm, S.C., Mercier-Ythier, J. (eds.), Handbook of the Economics of Giving, Reciprocity and Altruism, North-Holland, Amsterdam, 2004.

Rauch, J. E., Trindave, V., „Ethnic Chinese Networks in International Trade”, Review of Economics and Statistics, 2002, 84, 1, 116–130.

Rose, R., Mishler, W., Haerpfer, C., Democracy and its alternatives. Understanding Post-Communist Studies,The Johns Hopkins University Press, Baltimore, 1998.

Stark, O., Helmenstein, C. Prskawetz, A., „Human Capital Depletion, Human Capital Formation, and Migration: A Blessing or a „Curse”, Economics Letters, 60, 3, 1998, 363–367.

Stolle, D., „Bowling Together, Bowling Alone: The Development of Generalized Trust in Voluntary Associations”, Political Psychology, 1998, 19, 497-526.

Tajfel, H., Human Groups and Social Categories, Cambridge University Press, Cambridge, 1981.

Todorova, M.N., Imagining the Balkans, Oxford University Press, New York, 1997.

Uslaner, E.M., The Moral Foundations of Trust, Cambridge University Press, New York, 2002.

Uslaner, E.M., „Does Diversity Drive Down Trust?”, Studiu prezentat la conferinţa Civil Society, the State, and Social Capital, Bergen, Norvegia, 11-13 Mai, 2006.

Vachudova, M.A., „Historical Institutionalism and the EU's Eastward Enlargement”, Studiu pregătit pentru Conferinţa The State of the European Union, Princeton, 16 Septembrie 2005.

Verba, S., Schlozman, K. L., Brady, H. R., Voice and equality: Civic Voluntarism in American politics, Harvard University Press, Cambridge, Mass., 1995.

Warren, M.E., Democracy and Association, Princeton University Press, Princeton-Oxford, 2001.

Zielonka, J., „Foreign Made Democracy”, în Zielonka, J., Pravda, A. (eds.), Democratic Consolidation in Eastern Europe, Volume 2: International and Transnational Factors, Oxford University Press.

Postfaţă

Perpetuum mobile: note despre emigraţia din România postcomunistă
Sorin ANTOHI
„să-l scot din ţara aceasta şi să-l duc

într-un pământ roditor şi larg,

în ţara unde curge lapte şi miere”

Ieşirea 3, 8.

Această culegere de studii despre sociologia migraţiei (şi, nu doar în subsidiar: antropologia, economia, istoria, cultura ei) ne propune deopotrivă un „transfer” teoretic-metodologic şi o culegere de studii de caz, reuşind în câteva rânduri chiar fuziunea celor două câmpuri disciplinare, altminteri complementare. Iniţiativa aparţine tinerilor cercetători Remus Gabriel Anghel şi Horváth István, care sintetizează în Introducere direcţiile de abordare şi principalele rezultate ale diverselor capitole semnate de ei şi de câţiva dintre colegii şi mentorii lor. Fapt remarcabil, autorii sunt adesea ei înşişi migranţi. Nu spun „au fost”, fiindcă statusul de migrant este într-un fel coextensiv cu natura umană, migraţia e un perpetuu rit de trecere: „numai provizoriul durează”. Baştina fiecăruia se îndepărtează de noi chiar prin plecările noastre obiectiv ori subiectiv scurte. La întoarcere, universul natal nu mai e în nicio privinţă acelaşi, ca fluviul parmenidian în care nu te poţi scălda decât o dată, ca lumea din Tinereţe fără bătrâneţe sau din povestea lui Rip Van Wrinkle − adaug pentru a fi pe înţelesul noilor generaţii formate în sistemul de referinţe american globalizat. Astfel, prin rapelurile existenţiale ale colaboratorilor la acest proiect, primim ca bonus al textului ştiinţific o doză de auto-reflexivitate şi de empatie (nu numai „empatie rece”), cu utile dimensiuni epistemologice şi metadiscursive.

În cele ce urmează, încercând să păstrez această preţioasă osmoză a bibliografiei şi biografiei (mi-am început existenţa de migrant internaţional în noiembrie 1990), propun câteva note privind emigraţia din România postcomunistă, insistând asupra a ceea ce am numit cândva, cu o referinţă culturală familiară în copilăria mea, „Marea evadare”: exodul concetăţenilor noştri de după 1 ianuarie 2002¹⁸⁸.
Migraţia ca fapt social total
Institutul Naţional de Statistică (INS) şi Ministerul Internelor şi Reformei Administrative (MIRA; nume instituţional redundant, în treacăt fie spus) nu sunt în măsură să ne ofere date ferme cu privire la migraţie. Pe de o parte, avem nevoie de un nou recensământ al populaţiei, ca să ştim câţi am mai rămas în „spaţiul mioritic” (şi în celelate: „bărăganic”, Ţinutul Secuiesc etc.), cum suntem distribuiţi pe medii de rezidenţă, care e raportul grupelor de vârstă etc. În mod curios, nici introducerea votului uninominal nu a fost precedată de contabilizarea precisă a „românilor” (un termen care a l-a înlocuit în ultima vreme pe acela de „cetăţeni” în vocabularul politicienilor populişti şi al jurnaliştilor ignari), ceea ce a creat o remarcabilă confuzie în cazul competiţiilor electorale mai strânse. Un singur exemplu: în lupta din 2008 pentru primăria Capitalei, baza de calcul, crucială pentru validarea candidaturii independentului Sorin Oprescu, adică a celui care a câştigat până la urmă, s-a modificat din mers. Pe de altă parte, ar trebui să se ştie cine şi pe unde hălăduieşte, pentru a colecta şi redistribui mai bine resursele bugetului de stat (semnificativ mărite de artificialul şi fragilul boom economic actual, precum şi de cota unică de impunere), pentru a elabora strategii de dezvoltare durabilă mai realiste; cea a Ministerului Agriculturii, de pildă, lăudabilă ca viziune şi substanţă, beneficiind prin Dacian Cioloş de un ministru de resort ideal (el însuşi remigrant după studii în Franţa), operează cu cifre discutabile, neţinând seamă între altele de impactul migraţiei, atât de puternic în mediul rural; lucrul e valabil şi pentru sistemele de învăţământ, medical, de asigurări sociale etc. Cu apariţia armatei profesioniste, nici măcar Ministerul Apărării Naţionale nu mai face presiuni pentru a se obţine statistici demografice exacte. Desigur, cum România înaintează în salturi şi orbeşte, pe un drum proiectat şi balizat de alţii, a vorbi (chiar dezinteresat) de strategii e o exagerare¹⁸⁹. Până acum, în orice caz, singura strategie de dezvoltare cu rezultate pozitive vizibile e „anti-strategia” conturată spontan de câteva milioane de concetăţeni: migraţia. Ca pe vremea comunismului de stat, când însă grănicerii erau întorşi cu puşca înspre interiorul ţării, deci emigraţia era mai cu seamă „platonică”, dar deja stabilizată ca ideal de viaţă al multora, locuitorii României, mai nou cetăţeni „cu drepturi depline” („revizuite niţel” în câteva puncte esenţiale, cum ar fi dreptul la libera circulaţie a forţei de muncă) ai Uniunii Europene, visează să plece – şi tot mai mulţi o fac – în căutarea norocului, fiecare vrând să nu fie el cel care „stinge lumina”.

Câţi cetăţeni români au migrat după căderea comunismului de stat? Câţi s-au mai întors? (Nu cunosc studii serioase – cantitative şi calitative – privind remigranţii, fie ei foşti emigranţi de dinainte de decembrie 1989, fie foşti studenţi, foşti muncitori, foşti aventurieri, cerşetori şi tâlhari etc. plecaţi temporar din România postcomunistă). Fenomenul e amplu, o simţim cu toţii. A căpătat proporţiile şi impactul unui „fapt social total”, ca să folosesc o noţiune celebră din sociologia clasică, chiar în sensul lui Marcel Mauss (cel din faza care culminează în splendidul Essai sur le don) ori Émile Durkheim (cel din faza cercetărilor privind sinuciderea).

Nu există regiune de dezvoltare, provincie istorică, judeţ, localitate, categorie socio-profesională, familie extinsă care să nu fi cunoscut migraţia începând cu 1990. Dar – insist – de ce oare nu ştim, dincolo de estimări adesea fanteziste ori pur şi simplu tehnic greşite (înaintea recensământului din 2002, oficialităţile operau cu o estimare a populaţiei naţionale mai mare cu 600.000 de persoane decât cifra reală, bazându-se pe extrapolarea optimistă, „patriotică”, a datelor recensământului din 1992; iar exodul abia începuse!) şi dincolo de studii de caz – unele meritorii – disparate, care sunt adevăratele dimensiuni şi cel puţin aspectele esenţiale ale principalei transformări societale postcomuniste? Oare fiindcă ne e frică să ne confruntăm, prin studierea sistematică a migraţiei, cu tot ceea ce (vrem să) ignorăm despre noi înşine ca societate?

Fiindcă migraţia – revin la sugestiile sociologiei clasice – asemeni altor fapte sociale totale, implică toate sferele existenţei noastre colective: economică, politică, normativă şi axiologică, legală, religioasă, estetică, morfologică etc.

Preocupaţi în special de planul economic, analiştii cu notorietate în sfera publică – din păcate, ceilalţi cercetători comunică preponderent în mediul academic, neglijând dialogul social – au înregistrat prompt aspectele cele mai evidente pe termen scurt: fluxurile de bani de la „căpşunari” spre ţară şi efectele lor imediat vizibile: lansarea consumismului în România, de negândit pe baza exclusivă a veniturilor realizate pe plan intern, chiar şi după penetrarea mai serioasă a investiţiilor străine (frecvent speculative), după accelerarea exportului sălbatic de materii prime ori de mărfuri vandabile numai ca materii prime („fierul vechi” care include oţeluri înalt aliate şi subansamble feroase şi neferoase smulse din „fabrici şi uzine” în prealabil falimentate, iar acum transformate în paradisuri imobiliare), după relansarea pe scară mică a unor activităţi de producţie labor-intensive şi cu „speranţă de viaţă” legată strict de salariile mici şi de limitarea drepturilor sindicale (cum ar fi confecţiile în Lohn); accentuarea dezechilibrului balanţei comerciale a României, în condiţiile în care cele mai multe cereri se pot satisface numai prin import; consacrarea consumului ca motor al economiei noastre precare, încă incapabilă să producă valoare adăugată semnificativă şi înalt profitabilă; şi aşa mai departe.

Dar tabloul schiţat mai înainte, deja cu multe elemente care transcend economicul în toate direcţiile, este considerabil mai complex. Migraţia transnaţională a deplasat pe durate şi distanţe mai lungi sau mai scurte milioane de cetăţeni români, introducându-i în noile circuite globale ale forţei de muncă, în care lucrătorii (reali sau potenţiali; a doua categorie îi include pe elevi şi studenţi, persoane în curs de calificare, care devin lucrători întâia dată atunci când au şi ei şansa unui loc de muncă) şi cei care, fără a munci vreodată sau muncind intermitent, speculează slăbiciunile statelor asistenţiale occidentale (de la legislaţia permisivă la „secretul lui Polichinelle” al lumii dezvoltate, şi anume dependenţa sa continuă şi chiar crescândă de o mână de lucru prost plătită, cel puţin în agricultură şi în sectoarele la fel de puţin atrăgătoare, asistarea la domiciliu a persoanelor vârstnice ori dependente de îngrijire şi însoţire; aş numi asta „mâna de lucru invizibilă”, ca o ironie amară la adresa formulei „mâna invizibilă”), continuă să se deplaseze dinspre Lumea a Treia (şi a Doua, dacă socotim segmentul încă subdezvoltat al Estului postcomunist – din care face parte şi România), deşi capacităţile de producţie se deplaseză în acelaşi timp în sens invers, dinspre Lumea Întâi spre Lumea a Treia, cu eventuale scurte escale în Lumea a Doua.

Migranţii din România sunt astfel şi ei socializaţi în stiluri de viaţă, atitudini şi sisteme de valori foarte diverse, care se conturează la interfaţa celor „occidentale” cu toate celelalte, aduse în bagajele imigranţilor şi încurajate de ideologiile Stângii ori măcar îngăduite fără tragere de inimă (şi mai sincer cu ochii la profit) de Dreapta. Diversitatea internă a acestei categorii „simbolice”/„civilizaţionale” normative – Occidentul – a fost mult subestimată în ţara noastră, fiindcă izolarea din vremea comunismului de stat favoriza reproducerea până în străfundurile societăţii a unui bloc fantasmatic moştenit de la cultura înaltă a perioadei precomuniste, „geocultural bovarică”.

E poate prea devreme pentru a măsura toate consecinţele acestei (re)socializări, dar ele vor fi probabil considerabile. Ce „conştiinţă de clasă” şi ce ideologie (poate minimală, fără subtilităţi, dar decisivă pentru orientarea şi organizarea existenţei) vor adopta „căpşunarii” din sectoarele economice şi sociale cele mai defavorizate, acolo unde lupta pentru subzistenţă se dă mai întâi cu ceilalţi imigranţi, de oriunde vor fi venind ei? Cum se va răsfrânge această experienţă asupra culturii ideologice şi politice a României, fie că migranţii noştri se întorc, fie că nu, dar creează culoarele stabile ale emigrării celor care se mai află încă aici, aşteptându-şi propria evadare? Ce identitate colectivă se va naşte în „comunităţile” de „căpşunari”¹⁹⁰? Cum va interacţiona această nouă identitate (termenul trebuie desigur citit ca un proteic plural) cu acelea plămădite la intersecţia dintre pluralitatea experienţelor de viaţă cu „metanaraţiunea” identităţii naţionale standard a comunismului naţional (relansată de redescoperirea naţionalismului interbelic după 1990) şi cu toate neo-naraţiunile care organizează experienţa românească a globalizării, „acasă” şi „printre străini”? Cum se vor poziţiona „comunităţile” migranţilor din România ca grupuri etnopolitice pe „piaţa” societăţilor gazdă, de la nivelul (pseudo-)civic, tribal-comunitar, cu terminaţii în xenofobie şi rasism, trecând prin cel al politicii locale şi ajungând la competiţia electorală naţională şi europeană? Cum se negociază traseele existenţiale şi cognitive (la nivel oricât de modest, e vorba de o învăţare socială intensă) ale migranţilor din România pe axele care leagă baştina lor de destinaţiile noului exod? Iar lista întrebărilor poate continua pe pagini întregi.

Toate aceste aspecte necesită urgent studii serioase. Cel puţin din perspectiva amorală a ştiinţei „pure”, dacă nu din cea aplicată care duce la politici publice, deoarece transformările fără precedent ale României postcomuniste ar putea inspira cercetări în ştiinţele sociale şi umane cu impact asupra sistemelor conceptuale şi categoriale, asupra teoriilor şi metodelor. În orice caz, până la apariţia unui Max Weber român care să se ridice la înălţimea complexului „experiment” istoric al „Tranziţiei”, ar fi deja formidabil să atingem din nou altitudinea legendară a Şcolii de la Bucureşti, adică a acelei generaţii de aur care a reuşit cel mai bine în istoria României să racordeze teoriile şi metodele străine la terenul autohton (cu efecte la fel de diverse pe cât le erau inspiraţiile, inevitabil). Din păcate, datorită crizelor de creştere ale ştiinţelor sociale şi umane (două exemple grăitoare: sociologia s-a relansat foarte greu după cvasidispariţia de sub comunism, fiind încă departe de momentul unei noi ecloziuni, iar antropologia nu s-a instituţionalizat încă serios nici acum), nici studiul empiric al societăţii noastre actuale, nici abordările teoretice legate de el nu par să fi trecut de faza tatonărilor şi excepţiilor¹⁹¹.

Poate că soluţia acestui deficit academic (preocupant şi pentru instituţiile statului, eventual şi pentru cele ale Uniunii Europene, care nu pot lucra eficient fără o bună bază de cercetare) ar fi atragerea mai multor savanţi străini de reală valoare în proiecte interdisciplinare având ca obiect ţara noastră. Dar asta dincolo de interesele pedestre ale reţelelor de tip Tempus, Erasmus şi programe-cadru, potrivit cărora un „băştinaş” e găsit rapid pentru a bifa nişa românească a proiectelor comparative – în care „comparaţia asimetrică” teoretizată de Jürgen Kocka în istoriografie e maxima ambiţie – fie că are ceva de spus, fie că nu, iar un „occidental” cu nume sonor la Bruxelles ia conducerea ştiinţifică, fie că are anvergura şi deschiderea necesare, fie că nu. Simultan, ar fi bine ca mulţimea crescândă a românilor care studiază sau lucrează în străinătate să funcţioneze mai activ ca punte între mediul românesc şi cel internaţional, promovând şi programe colective după ce îşi consolidează poziţiile prin (obligatoriile) aventuri individuale. Există excepţii fericite, dar masa critică nu a fost atinsă nici în acest domeniu, deşi suntem la aproape două decenii de la deschiderea graniţelor spre Occident.

Dar să revenim cel puţin la statistici, dacă tot nu avem deocamdată toate abordările interdisciplinare sistematice ale migraţiei pe care ni le-am putea dori. De multe ori, o lectură atentă a datelor statistice, dincolo de inexactităţile şi deficienţele lor tehnice, te poate ajuta să înţelegi fapte sociale pe care observaţia ocazională, descoperirea întâmplătoare şi cultura profesională ţi le conturează deja.

Să fi plecat 10% din totalul populaţiei? 15%? 10% din totalul populaţiei active? 15%? Mister. Desigur, niciun stat democratic nu-şi poate urmări pas cu pas (toţi) cetăţenii. Mobilitatea geografică sporeşte şi se accelerează, fiindcă „naveta transnaţională” reglează dinamic şi destul de brutal toate problemele structurii societale şi ale mobilităţii verticale, de la şomaj şi delincvenţă (pe care le „exportăm”) la educaţie şi formare continuă (pe care le „delegăm” tot mai mult Occidentului, odată cu exportarea discipolilor şi treptat, a formatorilor – cazul cel mai simbolic este trimiterea profesorilor români pentru a le preda geografia şi istoria patriei noastre fiilor de „căpşunari” născuţi ori crescuţi pe alte plaiuri). Guvernanţii României sunt în fond norocoşi: cetăţenii par să voteze şi „tradiţional”, dându-le chiar din Italia şi Spania sufragiile de care au nevoie pentru a-şi legitima funcţiile de la Bucureşti (bun prilej de „vizite de lucru” la Roma sau Madrid) şi „cu picioarele”, scutindu-i de neajunsurile pe care cetăţenii sedentari le cauzează (îmi asum o clipă perspectiva cinic-dezabuzată a birocraţilor) aşa cum respiră, prin simpla lor existenţă.

Statul asistenţial fără asistaţi (fiindcă s-au pribegit ori sunt întreţinuţi de cei stabiliţi în străinătate), iată visul oricărui politician! Şi chiar al oricărui funcţionar de stat, care mai poate prinde şi câte o „delegaţie” pentru a organiza absurde şi ineficiente „târguri de job-uri” sau „monitorizarea” in situ a delincvenţilor de cetăţenie română din oraşele Occidentului. O „mândră lume nouă” pentru birocraţia românească s-a deschis astfel prin „marea evadare”: funcţionarii merg „pe teren” şi iau diurnă la Torino şi Valencia; poliţiştii reprimă delincvenţa românească expatriată la Veneţia şi Madrid; posturile de consuli şi alt personal diplomatic se înmulţesc exponenţial, mai toate în localităţi cu nume foarte apreciate de Ghidul Michelin; departamentele şi direcţiile pentru „românii de pretutindeni” proliferează; „diaspora” devine o noţiune curentă cu referire la migranţii din România, dând un nou impuls şi asociaţiilor româneşti mai mult sau mai puţin active, perpetuu dezbinate şi adesea mofluze până la venin. Iar România Mare devine România Enormă, o „Românie europeană” în cel mai teritorial sens al formulei, pe care nici micul nostru imperialism interbelic nu a avut cutezanţa să-l viseze! Pe vremea lui Ceauşescu, se spunea omagial: „cabinetul său de lucru e ţara întreagă”. Fază depăşită… Până şi Biserica Ortodoxă Română, oricât ar critica ea prozelitismul şi filetismul altora, se adaptează rapid noii conjuncturi: preoţii se înghesuie să-i păstorească pe „căpşunari” aproape de locurile de muncă ale acestor „oi rătăcite” în spaţiul Schengen, iar înfiinţarea de noi parohii în teritorii (cândva) catolice ori protestante dă iluzia unei providenţiale relansări a misionarismului ortodox(ist) românesc.

Prelungit până la absurd din motive strict euristice, acest tablou – în care nu am reţinut excepţiile admirabile, intenţiile bune, exemplele pozitive (încă destul de puţine, după câte pot eu observa şi afla) – se topeşte în imaginea generică a teritoriilor locuite de români (alături de maghiari, ţigani etc.) aşa cum a fost zugrăvită de călătorii străini prin părţile acestea de lume şi aşa cum a fost până la urmă interiorizată e occidentaliştii români (locus classicus în acest sens se găseşte în extraordinara carte a lui Pompiliu Eliade despre influenţa franceză în Principate): un tărâm edenic a cărui armonie atemporală, primitivă în toate sensurile bune ale noţiunii, e tulburată doar de sporadica apariţie a băştinaşului. Dacă migraţia urmează trendul iniţiat după 1 ianuarie 2002 (liberalizarea regimului vizelor pentru Spaţiul Schengen) şi accelerat după 1 ianuarie 2007 (intrarea în Uniunea Europeană), ne putem imagina o revenire a multor zone ale României la „starea de natură”, cu un ocol prin actuala construcţie de ghost villages. Spre deosebire de ghost towns, aceste sate-fantomă sunt însă cvasi vacanţe de la început, animându-se doar la sărbători şi în august, când a apărut cel mai intens sezon de nunţi ale „căpşunarilor”, prin coincindenţa dintre concediul lor şi sfârşitului postului Sf. Maria. Mă întreb ce se va întâmpla şi cu aceste nunţi, de fapt petreceri de nuntă – unele mici, din câte am remarcat în august 2008 la Iaşi, unde Casa Vânătorului găzduia mai multe asemenea festivităţi simultan; nuntaşii făcuseră un ocol prin Grădina Botanică, pentru a face poze mai bune de arătat decât cele cu satul natal patronilor şi colegilor din „Firenze” – treptat, toponimele pătrunse prin limba cultă dispar din uzul popular. Asemenea petreceri sunt, firesc, transformate în ocazii de showing off pentru cei rămaşi în ţară ori reveniţi de prin felurite localităţi şi ţări în bătătura ancestrală, în condiţiile în care căsătoriile civile sunt oficiate la consulate, cununiile religioase se deplasează, dimpreună cu clerul, către spaţiul euro-mediteranean, iar mediul de socializare al multor „căpşunari” începe să includă şi alte grupuri etnonaţionale (mergând până la căsătoriile mixte). Treptat, un melting pot european în care se topesc şi românii începe să funcţioneze…