Speţe recente

Situaţia de fapt

D-na Lindqvist avea funcţia de instructoare pentru enoriaşii unei parohii din Suedia. În scopul de a-i ajuta pe aceştia pentru a obţine confirmarea, a creat pe calculatorul de la domiciliu, pagini de Internet ce conţineau informaţii despre ea şi despre cei 18 colegi ai săi, inclusiv prenumele lor şi uneori numele întreg. D-na Lindqvist a descris printre altele funcţiile ocupate de colegii ei şi amănunte despre timpul lor liber în termeni umoristici; în mai multe cazuri a menţionat situaţia lor familială sau numerele lor de telefon.

Instituţia publică pentru protecţia datelor transmise pe cale informatică din Suedia (Datainspektion) i-a administrat o amendă pe motivul că a utilizat aceste date personale (inclusiv detalii despre starea de sănătate a uneia dintre colege) în cadrul unui program informatizat fără a face o declaraţie personală la Datainspektion.

Instanţa superioară în faţa căreia d-na Lindqvist a făcut apel a cerut CJCE să stabilească dacă infracţiunea de care a fost acuzată încalcă dispoziţiile directivei referitoare la protecţia persoanelor fizice în ceea ce priveşte tratamentul datelor cu caracter personal şi a liberei circulaţii a acestor date. Directiva vizează egalizarea nivelului de protecţie a drepturilor şi libertăţilor persoanelor în acest domeniu în statele membre UE.

Dreptul aplicabil

Directiva 95/46/CE vizând protecţia persoanelor fizice în ceea ce priveşte tratamentul şi libera circulaţie a datelor cu caracter personal
Soluţia şi principiile degajate de CJCE

Curtea constată că referirea la diverse persoane, pe o pagină de Internet, reprezintă „o procesare a datelor cu caracter personal, automatizată în tot sau în parte”. Pe de altă parte, în cazul în care este menţionată starea de sănătate a unei persoane este vorba de o procesare de date referitoare la sănătatea unei persoane, în sensul directivei din 1995.

Această procesare de date personale nu intră nici în categoria de activităţi având ca obiect securitatea publică, nici în categoria activităţilor exclusiv personale sau domestice, care sunt în afara sferei de aplicare a directivei.

Curtea constată de asemenea că directiva prevede şi reguli specifice ce vizează asigurarea de către statele membre a transferului de date cu caracter personal către statele terţe. Având în vedere stadiul de dezvoltare al Internetului în perioada în care a fost elaborată directiva şi a absenţei criteriilor aplicabile utilizării Internetului, Curtea consideră că legislatorul comunitar nu avea intenţia de a include în noţiunea de „transfer de date către o ţară terţă”, înscrierea de date pe o pagină de Internet, chiar dacă acestea sunt accesibile unor persoane din state terţe.

Dispoziţiile directivei, prin ele însele, nu conţin dispoziţii contrare libertăţii de exprimare sau altor drepturi fundamentale. Autorităţile şi jurisdicţiile naţionale însărcinate cu aplicarea legislaţiei interne ce transpune directiva, trebuie să asigure echilibrul între drepturile şi interesele în cauză.
Evaluare

a) Ideea ce se poate degaja din analiza acestei decizii a CJCE este că în cazul transpunerii unei directive în dreptul intern, autorităţile statului membru respectiv trebuie să asigure echilibrul între drepturile şi interesele în cauză în cazul aplicării dreptului intern ce transpune respectiva directivă.

În speţă dispoziţiile directivei 95/46/CE vizând protecţia persoanelor fizice în ceea ce priveşte tratamentul şi libera circulaţie a datelor cu caracter personal nu trebuie interpretate astfel încât să aducă atingere libertăţii de exprimare sau altor drepturi fundamentale.
b) În dreptul intern român, protecţia persoanelor fizice faţă de prelucrarea datelor cu caracter personal este reglementată prin Legea nr. 677/2001 (în sensul articolului 3 al acestei legi, “prelucrarea datelor cu caracter personal” fiind definită ca “orice operaţiune sau set de operaţiuni care se efectuează asupra datelor cu caracter personal, prin mijloace automate sau neautomate, cum ar fi colectarea, înregistrarea, organizarea, stocarea, adaptarea ori modificarea, extragerea, consultarea, utilizarea, dezvăluirea către terţi prin transmitere, diseminare sau în orice alt mod, alăturarea ori combinarea, blocarea, ştergerea sau distrugerea”) În acest sens, apreciem utilă examinarea dispoziţiilor acestei legi prin raport cu soluţia jurisprudenţială referitoare la asigurarea “echilibrului de interese”.

10. Cazul: Oficiul de armonizare a pieţei interne (mărci, desene şi modele) c. Wm. Wrigley Jr. Company, 23 octombrie 2003

Situaţia de fapt

În martie 1996 Wrigley a cerut Oficiului de armonizare a pieţei interne (OAPI) înregistrarea sintagmei „Doublemint” ca marcă la nivel comunitar pentru gumele de mestecat. OAPI a respins această cerere pe motiv că acest cuvânt descrie caracteristici ale produsului şi nu poate fi înregistrată ca marcă, în conformitate cu legislaţia comunitară. Wrigley a formulat un recurs contra acestei decizii în faţa Tribunalului de Primă Instanţă a Comunităţilor Europene.

Prin decizia din 31 ianuarie, Tribunalul a anulat decizia OAPI constatând că sintagma „Doublemint” nu este exclusiv descriptivă, tocmai pentru că această combinaţie „double” şi „mint” poate avea două semnificaţii distincte: de două ori mai multă mentă sau ca având savoarea a două tipuri de mentă. În plus, Tribunalul a stabilit că termenul „mint”este un termen generic ce include mai multe tipuri de mentă. Deci Tribunalul a decis că semnificaţiile sintagmei „Doublemint”privează acest însemn de orice funcţie descriptivă şi sintagma poate fi înregistrată ca şi marcă. OAPI a atacat această decizie la CJCE.
Dreptul aplicabil

Regulamentul nr. 40/94
Soluţia şi principiile degajate de CJCE

Curtea reaminteşte că, prin interzicerea înregistrării ca marcă la nivel comunitar a însemnelor ce pot desmna caracteristicile produsului vizat, dreptul comunitar urmăreşte interesul general, conform căruia orice însemn sau indicator descriptiv poate fi folosit în mod liber de către toţi utilizatorii.

Unui însemn verbal trebuie să i se refuze înregistrarea dacă, măcar în una din semnificaţiile sale potenţiale, desemnează o caracteristică a produsului sau serviciului în cauză.

Curtea consideră că sintagma „Doublemint” nu poate fi calificată exclusiv descriptivă şi deci poate fi înregistrată ca marcă la nivel comunitar. Refuzând înregistrarea „Doublemint”, Tribunalul nu a verificat dacă această sintagmă este susceptibilă de a fi utilizată de operatorii economici pentru a desemna o caracteristică a produselor sau serviciilor lor.

În consecinţă Curtea anulează hotărârea Tribunalului şi îi retrimite acestuia cazul pentru a statua conform acestei interpretări.
Evaluare

Legislaţia română conţine acest criteriu conform căruia un însemn nu poate fi înregistrat ca marcă în cazul în care poate fi utilizat de agenţii economici pentru a desemna anumite caracteristici ale produselor sau serviciilor lor. Este vorba de Legea 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice, care în art. 5 prevede: “Sunt excluse de la protecţie şi nu pot fi înregistrate: (…) d) mărcile care sunt compuse exclusiv din semne sau indicaţii putând servi în comerţ pentru a desemna specia, calitatea, cantitatea, destinaţia, valoarea, originea geografică sau timpul fabricării produsului ori prestării serviciului sau alte caracteristici ale acestora; “

Trebuie ţinut însă cont şi de interpretările Curţii în această materie, interpretări ce sunt de natură a clarifica sensul prevederilor tratatului.