Spiritualitatea în psihologie

PLATA PENTRU ILUMINARE

Iluminarea cere totuşi o „plată în natură”. Unii învăţători spirituali au relatat că, după momentul de graţie supremă, nu şi-au putut reveni la o percepţie normală decât cu mare greutate. Deşi nu sufereau de o boală psihică, unele manifestări comportamentale ar fi putut indica aceasta. Trăiau într-o stare de contemplare continuă a realităţii înconjurătoare, de care nu se mai săturau. Nefiind în stare să se întreţină singuri, au supravieţuit din mila altora.

Eckhart Tolle ne povesteşte următoarele, în cartea sa „Puterea Prezentului” („The Power of Now” - titlu traductibil mai exact ca „Puterea Momentului Prezent”):

«Am fost trezit de ciripitul unei păsări din faţa geamului meu. Nu mai auzisem până atunci un aşa sunet. Aveam încă ochii închişi şi am avut imaginea unui diamant preţios. Da, dacă un diamant ar putea scoate un sunet, aşa ar suna. Am deschis ochii. Primele raze ale soarelui treceau prin draperii. Fără să mă gândesc, am simţit, am ştiut că este infinit mai multă lumină decât ne dăm noi seama. Acea lumină blândă filtrată de draperii era iubirea însăşi. Ochii mi s-au umplut de lacrimi. M-am ridicat şi m-am plimbat prin cameră. Am recunoscut camera şi mi-am dat seama că niciodată nu o văzusem cu adevărat până atunci. Totul era proaspăt şi pur, ca şi cum tocmai ar fi fost creat. Am luat în mâini diferite lucruri, un creion, o sticlă goală, minunându-mă de frumuseţea şi viaţa care izvorau din ele.

În ziua aceea m-am plimbat prin oraş cuprins de o uimire profundă faţă de miracolul vieţii pe Pământ, ca şi cum tocmai aş fi venit pe lume.

În următoarele cinci luni, am trăit într-o stare de pace şi fericire profunde şi neîntrerupte. După aceea, ea s-a diminuat întrucâtva în intensitate sau poate că aşa mi s-a părut mie, pentru că a devenit starea mea naturală. Puteam să funcţionez normal în lume, deşi mi-am dat seama că, orice aş fi făcut, nu aş mai fi putut adăuga nimic la ceea ce aveam deja.

Ştiam, desigur, că mi se întâmplase un lucru extrem de important, dar nu îl înţelegeam complet. [...]  Mai târziu am învăţat să mă cufund în acea lume interioară atemporală şi fără de moarte, pe care o percepusem iniţial ca pe un gol, şi să rămân complet conştient. Am trecut prin stări de o indescriptibilă fericire şi sfinţenie, faţă de care chiar şi experienţa iniţială pe care tocmai am descris-o păleşte. A venit un moment când, pentru o vreme, am rămas fără nimic în plan fizic. Nu aveam relaţii sociale, casă, loc de muncă, identitate socială definită. Am petrecut aproape doi ani stând în parc pe bănci, în beţia celei mai intense fericiri.»

Un alt iluminat contemporan, Mooji, a fost întreţinut ani de zile de sora sa, fiindcă el se dedicase trup şi suflet noilor trăiri mistice. Iată un fragment din biografia sa ⁵.

«Timp de 6 ani, Mooji a fost purtat deseori într-o stare de meditaţie spontană, complet indiferent faţă de lumea exterioară. În aceşti ani, a trăit aproape fără bani, dar mereu absorbit în bucurie lăuntrică, mulţumire şi contemplaţie. Graţia divină a venit sub forma surorii sale Julianne, care l-a primit cu iubire în casa ei, acordându-i astfel timpul şi spaţiul de care el avea mare nevoie ca să îşi dezvolte spiritualitatea, fără presiunile şi solicitările obişnuite ale vieţii în societate. Mooji consideră această perioadă ca fiind „anii lui de pustnicie” şi vorbeşte într-un mod impresionant despre sentimentul profund de a fi fost „aşezat la Sânul lui Dumnezeu”. În multe aspecte, aceşti ani nu au fost deloc uşori pentru Mooji, dar el nu păstrează nicio urmă de regret sau remuşcare la amintirea lor. Din contră, spune despre această fază a vieţii sale că a fost mult binecuvântată şi plină de graţie divină, încredere şi devoţiune.»

Vestitul înţelept Ramana Maharishi a cunoscut la începutul experienţelor sale mistice aceeaşi dificultate de a rămâne printre muritori. Iată o relatare ⁶ despre noua sa fiinţare:

«În acele luni era absorbit într-o continuă contemplare a Sinelui Suprem, fiind practic rupt faţă de lumea exterioară, astfel încât trebuia să fie scuturat de umeri cu putere pentru a observa şi accepta hrana şi apa pe care unii credincioşi i le aduceau o dată pe zi. [...] În timpul şederii la Virupaksha, s-a realizat o întoarcere gradată a tânărului ascet - ce păstrase o tăcere deplină, fiind absorbit în contemplarea Sinelui - către realitatea exterioara. În timpul celor 30 de luni dintre venirea sa la Tiruvannamalai şi perioada în care a început să răspundă în scris întrebărilor aspiranţilor spirituali, tânărul ascet a petrecut o perioadă spirituală intensă. În timpul acelor luni, fusese permanent cufundat într-un ocean de inefabilă fericire, uitând cu totul de trupul său şi de lumea înconjurătoare, reîncepând apoi gradat să-şi refolosească simţurile şi mintea şi să înveţe din nou să privească în exterior şi să comunice cu cei ce se apropiau de el. Întoarcerea lentă la activităţile obişnuite şi la conversaţiile cu ceilalţi oameni pot fi descrise ca o renaştere într-o fiinţă nouă, în întregime pură, eliberată de dorinţe sau amintiri.

[...] Era necesar acum să fie stabilite pe noi fundamente unele legături cu viaţa obişnuită şi vorbirea, proces ce s-a desfăşurat gradat şi în timp îndelungat. Curând după Marea Trezire, el a început să viziteze templul din Madurai, iarăşi şi iarăşi, contemplând nemişcat imaginea lui Nataraja şi a altor zei. Aşa cum el însuşi explica mai târziu: „Sufletul renunţase să mai fie una cu trupul şi căuta un nou suport care să-l susţină”. După o a doua experienţă pe care a avut-o în anul 1912, Maharishi s-a simţit pentru totdeauna şi în mod ferm stabilit în lumea Esenţei Pure, percepând lumea fenomenală ca pe un film proiectat pe ecranul Sinelui Suprem sau ca pe un vis coerent, ce-i permitea totuşi să se amestece printre oameni şi să le vorbească, răspândind asupra lor compasiunea şi graţia sa nesfârşită.

Desigur, nu este obligatoriu ca fiecare iluminat să treacă prin aceleaşi etape de readaptare dificilă la viaţa obişnuită, dar există întotdeauna acest risc (sau binecuvântare?!). Poate că tocmai acesta este unul din motive pentru care NU toţi căutătorii devotaţi ai spiritualităţii reuşesc, chiar după eforturi de mulţi ani, să obţină iluminarea. Aş spune că este o măsură de protecţie din partea Divinităţii, de a-i feri de situaţii penibile sau umilitoare pe care nu sunt pregătiţi să le înfrunte. Poate că misiunea lor prioritară este tocmai cea de a îngriji sau ajuta cu devotament alte persoane, înainte de a fi ei înşişi serviţi... Sau poate că trebuie să rabde întâi unele suferinţe karmice obligatorii. Căci iluminarea NU şterge automat şi complet karma negativă prevăzută să fie arsă în această viaţă!...