Sărbători și obiceiuri

Hramul

Hramul localității este o sărbătoare cu tradiție veche în spațiul nostru cultural, care din an în an se serbează cu mult fast în tot mai multe sate și orașe ale țării.

Sensul termenului Hram semnifică Patronul Bisericii Creștine prin extindere sărbătorirea Patronului unei biserici. De proveniență slavă, cuvîntul hram − „храм” înseamnă lăcaș sfînt, biserică, iar sărbătoarea se numește „престольный праздник”.

În Republica Moldova sînt cunoscute cîteva tipuri de hram: hramul localității, hramul bisericii, hramul mănăstirii, hramul casei și al familiei etc.
Hramul familiei sau al casei se ia în timpul cununiei de către cei ce se cunună. Aceștia numesc un sfînt pe care doresc să-l aibă ca protector al casei. Sfîntul nominalizat devine ocrotitorul tinerei familii. Dat fiind faptul, că nunțile și cununiile au loc de obicei în zilele unor mari sărbători, tinerii iau, de regulă, ca protectori numele sfinților acestor zile: Arh. Mihail, Sf. Nicolae, Sf. Gheorghe, Sf. Ion, Sf. Dumitru, etc. Alegîndu-și viitorul protector mirii aduc la biserică icoana sfîntului respectiv. După cununie icoana se atîrnă în camera de locuit a noii familii. Hramul familiei se ia pentru toată viața, de aceea este numit frecvent și hramul casei. În fiecare an către ziua sfîntului ocrotitor al casei, familia se pregătește din timp. Se face curățenie în casă și gospodărie, se pregătesc diferite bucate și băuturi. În majoritatea localităților această zi începe cu un serviciu divin la biserică, pentru sănătatea familiei și continuă cu primirea oaspeților și petrecerea propriu-zisă. În ultimul timp hramul casei este sărbătorit nu numai de generația în etate dar și de familiile tinere, tradiție respectată atît la sate, cît și la orașe.
Hramul mănăstirii îl poartă biserica principală, necătînd la faptul că pe teritoriul ei pot fi mai multe biserici. De hram, la mănăstire se adună mulți credincioși, pelerini veniți să asiste la slujbă, care este oficiată de un sobor de preoți. În continuare, cei prezenți sînt invitați la trapeza pregătită de către comunitatea monahală.
Hramul bisericii poartă numele sfîntului protector și se ia atunci cînd se sfințește locul pentru construcție. Se crede că acest sfînt va fi protectorul lăcașului și a membrilor localității date. Hramul satului este sărbătorit în majoritatea localităților Moldovei, odată în an, păstrînd tradițiile și obiceiurile specifice, de obicei de hramul bisericii, care a fost construită în sat prima, deci cea mai importantă. Conform tradiției, la hram nu se invită oaspeții, cu toate că aceștia din urmă sînt așteptați cu plăcere. De hram în ospeție vin prieteni, rude, vecini din alte sate, ca urmare a unor relații  bune stabilite între sate.

Oamenii consideră că respectînd tradiția sărbătorii, sfîntul biserici îi va proteja de rele. Dacă localitatea are mai multe biserici și fiecare dintre ele are hramul său se serbează doar hramul uneia. Spre exemplu în municipiul Chișinău sînt mai multe biserici și catedrale, dar hramul orașului se serbează la 14 octombrie, de Acoperămîntul Maicii Domnului (Pocroavele).

Pe timpuri, hramul satului se sărbătorea trei zile, fapt care a generat expresia „Trei zile stai la hram cu oiștea căruței spre fața casei și alte trei cu oiștea spre poartă”. În prezent, tradiția sărbătoririi hramului s-a redus la o singură zi.

În zilele premergătoare hramului gospodinele „primenesc” casa, văruiesc, fac curățenie, își pregătesc rezerve de produse alimentare pentru ospățul specific localității, ce va urma în ziua de hram. De hram se merge la Sfînta liturghie, după care se împart pomeni oamenilor mai nevoiași.

În aceste zile, flăcăii organizează hora satului sau jocul, arvonind lăutari vestiți. La horă vin toți locuitorii satului, aici se întîlnesc, comunică, se invită în ospeție etc.

Hramul ca fenomen de cultură se înscrie în tradiția ospitalității în spațiul nostru cultural. În baza documentelor vremii această sărbătoare a fost remarcată ca o trăsătură constantă a moldovenilor pe parcursul ultimilor veacuri. Hramul a devenit un model cultural de viață pentru toți locuitorii țării noastre.

Sărbători de familie

Cele mai importante aspecte din viaţa fiecărui om, cele mai semnificative ceremonii şi ritualuri din cultura spirituală a fiecărui popor sînt legate de familie şi de membrii ei.

Ciclul familial al vieţii omului cuprinde trei etape importante de trecere: căsătoria, naşterea, înmormîntarea. Aceste evenimente din viaţa fiecărei familii includ multiple etape semnificative , care sînt respectate de întreaga comunitate.

Este important pentru populaţia dintre Prut şi Nistru credinţa creştină, care spune că toate aceste trei rituri de bază din viaţa omului: alesul – ursitul sau ursita la căsătorie, naşterea unui copil şi decesul omului sînt date de atotputernicul şi bunul Dumnezeu. Acest fapt a pus pecetea smereniei şi ascultării, cuminţeniei şi răbdării, speranţelor şi împăcării cu tot ce se întîmplă în viaţa omului. Totodată riturile de trecere pe parcursul multor secole au fost îmbrăcate în nenumărate forme şi obiceiuri, credinţe şi superstiţii, care cu timpul, unele din ele, au fost pierdute sau, cum se zice prin părţile noastre „le-am măritat” , deci le-am pierdut.

Din punct de vedere al cercetărilor etnografice este important să subliniem, că la desfăşurarea acestor trei mari evenimente de trecere, la populaţia dintre Prut şi Nistru au fost înregistrate multe particularităţi cu caracter local, altele cu caracter de regionalisme. Pretutindeni aceste rituri semnificative au unele şi aceleaşi scopuri, obiective, norme şi finalităţi, chiar dacă formulele de realizare, de desfăşurare a evenimentelor familiale sînt foarte diferite, fiindcă depind de nenumărate împrejurări, dar şi de cei ce te înconjoară.

Ritul de trecere „Căsătoria” cuprinde un şir de obiceiuri şi ritualuri, care pot fi sistematizate în cele de pînă la nuntă, nunta propriu-zisă şi cele de după nuntă, dar şi tot ce ţine de acest rit pe parcursul vieţii.

Etapa de pînă la nuntă are drept scop „încredinţarea” alegerii corecte, decizia definitivă şi hotărîrea de a-şi împleti vieţile a doi tineri, care este examinată şi verificată prin mai multe obiceiuri: stărostie, peţire, logodnă, „la răspuns”, „înţelegerea şi aşezarea de nuntă”, încredinţarea şi m. a., care se încununează cu nunta şi obiceiurile ei structurale. Toate aceste tradiţii şi obiceiuri au ca obiective de bază ale noii familii conjugate de a avea „pereche pe viaţă ”, consoartă spre ajutorare şi petrecere, alinare şi susţinere, împărtăşire a tot ce este omenesc − bucurii şi necazuri, a binelui şi greutăţilor întîlnite pe parcursul vieţii. O altă finalitate a căsătoriei este de a avea urmaşi, care să păstreze numele familiei şi neamul, să aibă cine moşteni valorile materiale şi spirituale adunate, ca acestea să nu se risipească, şi neapărat, de a avea un sprijin la bătrîneţe, care mai apoi creştineşte să te petreacă în ultimul drum şi să te pomenească.

În legătură cu căsătoria este evident pentru noi faptul, că fetele „se mărită”, deci îşi „pierd” anumite priorităţi (de a-şi păstra numele, apartenenţa la structura familiei ei ş.m.a.), iar tînărul „se însoară”, se căsătoreşte. Unele detalii adăugătoare pot completa sistemul de obiceiuri, dacă analizăm normele portului fetelor şi a băieţilor pînă la căsătorie şi după nuntă, norme care se cereau respectate după etapa de trecere la noul statut social într-o familie nouă.

În sistemul ritualurilor şi sărbătorilor de familie sînt incluse şi acelea, care sînt consacrate perioadei „junimii” (băieţilor-cavaleri şi fetelor-domnişoare), inclusiv sărbătorilor legate de vîrsta copiilor şi părinţilor.

Un alt rit important de trecere este legat de fenomenul naşterii copilului şi ceremonialul de sărbătorire, care în mod normal şi firesc este scopul şi încununarea primului rit de trecere – al căsătoriei. E bine ştiut de poporul nostru proverbul care spune că „bucuria şi averea omului sunt copii”, la fel, credem, cum pentru fiecare stat „averea şi bogăţia este poporul şi sănătatea lui”.

Obiceiurile şi credinţele legate de ritul de trecere − noul născut, de asemenea, cuprinde un sistem complicat de superstiţii, norme, obiceiuri: în perioada sarcinii; apoi un şir de credinţe, ritualuri legate de noul născut şi sărbătorirea naşterii lui, trecerea în rîndul creştinilor prin prezenţa martorilor – cumătri, la botezul copilului − încreştinarea lui, cumătria propriu-zisă şi înmînarea colacilor şi ţesăturii de cumătri ca simbol de înrudire; etapa creşterii copilului; după cumătrie pînă la un an şi mai departe cu anumite obiceiuri (primul dinte, frezarea, înţărcarea etc.).

Un număr impunător de superstiţii şi credinţe, norme, ritualuri, obiceiuri locale cuprinde a treia etapă de trecere din ciclul riturilor de familie legate de decesul unei persoane .

Ca şi celelalte două etape mari şi importante ale vieţii umane – căsătoria, naşterea − decesul are în obiectivele sale un şir de superstiţii şi credinţe, acţiuni practice legate de perioada de înaintea morţii: semne de moarte a unuia din familie, visuri, lătratul cîinelui, cîntarea cucuvelei sau a găinii, căderea icoanei, etc.; norme de îngrijire a defunctului şi a mediului, scăldarea, îmbrăcarea, amenajarea în casă, pregătirea de înmormîntare (casa mortului, raclă, punţi şi pomene ş.m.a.); bocirea, mesele de pomenire şi alte datini legate de cultul strămoşilor.

Curmarea vieţii pe neaşteptate, îndeosebi a tinerilor, aduce la înmormîntare unele elemente din ritualul căsătoriei (haine de miri, legători şi flori de nuntă etc.). Ţinem să menţionăm că procesul sau sistemul de superstiţii legate de deces – curmarea unei vieţi umane conţine multe elemente arhaice, regionalisme şi aspecte locale ale procesului funerar.