Stat si religie în Orientul Mijlociu islamic, p. 194-261. A. RĂZboiul rece arab



Yüklə 233.5 Kb.
səhifə2/3
tarix18.01.2018
ölçüsü233.5 Kb.
1   2   3
a) Rezoluţia Consiliului de Securitate 242

Consiliul de Securitate ONU a emis, la 22 noiembrie 1967, rezoluţia cu nr. 242. Aceasta a fost redactată într-un limbaj ambiguu, însă în favoarea evreilor.

Astfel, pe de o parte, rezoluţia cerea implementarea unei păci stabile şi juste în regiune. A fost condamnată "achiziţia de teritorii prin război" şi s-a cerut tuturor părţilor să "trăiască în pace, securitate şi în frontiere recunoscute". S-a cerut Israelului să se retragă "din teritorii ocupate în recentul conflict", substantivul "teritorii" nefiind însă articulat. Prin urmare, Israelul a putut să considere că respecta rezoluţia, chiar dacă nu se retrăgea din toate teritoriile ocupate, ci doar dintr-o anumită parte din ele. Israelul a argumentat că cererea rezoluţiei, ca toate părţile să trăiască "în securitate şi în frontiere recunoscute" nu putea fi respectată decât doar dacă Israelul îşi menţinea ocupaţia unor teritorii, creând astfel frontiere noi, dar care să ofere statului evreu securitate.

Pe de altă parte, rezoluţia nu i-a recunoscut pe palestinieni ca o naţiune îndreptăţită la aspiraţii politice, ci doar ca o populaţie de refugiaţi, parte a naţiunii iordaniene şi egiptene. Totuşi, s-a cerut rezolvarea justă a problemei refugiaţiilor palestinieni


b Reorganizarea OEP

Palestinienii nu mai erau dispuşi să accepte neconsiderarea lor ca naţiune deosebită. Tocmai de aceea, OEP a refuzat să accepte rezoluţia 242.

În acelaşi timp, eşecul suferit în doar şase zile, a discreditat cu totul "regimurile revoluţionare", instituite în Egipt şi Siria. Totodată, a spulberat speranţa palestinienilor de a fi eliberaţi de statele arabe. Urmarea a fost radicalizarea mişcării de rezistenţă palestiniene. Refugiaţii şi-au dat seama că trebuie să-şi ia soarta în mâini. Au acţionat ca atare şi au pornit lupta cu Israelul. Însă cum nu era o luptă egală, între două state, apărarea palestiniană a luat forme teroriste.

OEP a fost considerată drept reprezentanta legitimă a poporului palestinian. În luna iulie 1968 a avut loc al patrulea congres al Consiliului Naţional Palestinian, care a redactat o nouă Cartă Naţională. Aceasta afirma că lupta armată constituie singurul mijloc pentru eliberarea Palestinei. Tot acum a fost redacatată Constituţia OEP.

Organul de conducere al OEP a fost stabilit Comitetul executiv. Din 1991 este alcătuit din 18 membri. Subordonate acestuia sunt mai multe departamente, pentru finanţe, informaţii, relaţii politice, precum şi Armata de eliberare a Palestinei. Aceasta este alcătuită dintr-un număr aproximativ de 10-15.000 de soldaţi, organizaţi în detaşamente din componenţa armatelor statelor arabe vecine.

OEP nu este o organizaţie unitară, ci poate fi numită o "organizaţie umbrelă", deoarece este alcătuită din mai multe grupări. Acest fapt este remarcat şi din componenţa Consiliului Naţional Palestinian (CNP) care este un fel de consiliu reprezentativ al palestinienilor (un fel de Parlament). În 1968 acest consiliu a fost alcătuit din 100 de delegaţi, dintre care 50 reprezentanţi ai diferitelor grupări de gherilă. În 1991, CNP cuprindea 468 de delegaţi, reprezentanţi ai organizaţiilor componente, precum şi ai gherilelor. Iată şi principalele organizaţii membre în CNP:



  • organizaţia al-Fatah. Aceasta a devenit principala membră a OEP, din ea recrutându-se şi conducerea supremă (inclusiv preşedintele Arafat);

  • Frontul Popular pentru Eliberarea Palestinei (FPEP), condus de creştinul George Habbash. Lupta acestei organizaţii împotriva sionismului este considerată ca făcând parte din războiul general al "forţelor progresiste" împotriva imperialismului american şi a "regimurilor arabe reacţionare". Deşi a avut un număr redus de membri (aproximativ 3000), a fost multă vreme concurentul cel mai puternic al organizaţiei al-Fatah pentru obţinerea conducerii OEP. Din FPEP s-a desprins, în 1969, Frontul Popular Democrat pentru Eliberarea Palestinei (condus tot de creştinul ortodox Nayif Hawatmah);

  • Frontul Naţional Palestinian, organizaţie apărută în 1973. Această organizaţie a luat amploare deosebită în teritoriile ocupate, obţinând la alegerile locale din Cisiordania 148 de mandate din 205.

În 1975 OEP a dobândit statutul de membru observator al ONU, iar în 1980, guvernul austriac a recunoscut organizaţia drept reprezentanta legitimă a poporului palestinian, acceptând deschiderea unei reprezentanţe diplomatice OEP la Viena.
c) Căutarea de noi baze de acţiune. "Septembrie cel negru" din Iordania anului 1970 şi refugiul în Liban

Ca urmare a noii organizări a OEP, grupările palestiniene au pornit o serie de atacuri de gherilă împotriva Israelului, bazele de operaţiuni fiind în Iordania. Aceste acţiuni au dus la atacuri de răzbunare ale armatei israeliene pe teritoriul iordanian, urmate de represalii ale armatei iordaniene asupra taberelor de refugiaţi palestiniei.

În 1970, FPLP a organizat un amplu atac terorist, de deturnare a patru avioane iordaniene. Acest act l-a determinat pe regele Husayn să înlăture pentru totdeauna pericolul palestinian. Între 15-25 septembrie 1970, aviaţia iordaniană a bombardat continuu taberele de refugiaţi, ucigând peste 3000 de persoane, majoritatea civili. Bombardamentele au încetat numai după ce OEP s-a declarat de acord să-şi mute cartierul general în Liban.
d) Regimul israelean în Teritoriile Ocupate

După victoria în Războiul de şase zile, guvernele succesive ale Israelului au fost confruntate cu problema administrării Teritoriilor Ocupate. Anexarea lor la statul Israel ar fi mărit considerabil populaţia arabă, ceea ce ar fi însemnat înlăturarea caracterului evreiesc al statului. Totuşi, numeroase grupări evreieşti tradiţionale (în special partidele de dreapta, din Blocul Likud) considerau că Cisiordania făcea parte din Ţara Sfântă biblică.

Astfel, statutul acestor teritorii a rămas incert, sub ocupaţie militară. Guvernele israeliene au înfiinţat o serie de colonii evreieşti de-a lungul râului Iordan, la graniţă deci cu statul vecin.

În 1977, situaţia politică din Israel s-a schimbat. Numărul imigranţilor evrei tradiţionalişti (din ţările Orientului) l-a întrecut pe cel al imigranţilor din Europa. Acest fapt s-a remarcat şi la alegerile din 1977, când Partidul Muncii a pierdut în favoarea Blocul Likud, o coaliţie din mai multe partide de centru-dreapta şi tradiţionaliste. Premier israelean a ajuns Menachem Begin, fostul conducător al formaţiunii paramilitare sioniste Irgun, în timpul războiului civil din Palestina. Partidul lui Begin (Herut) susţinea crearea unui stat evreu în graniţele din epoca biblică (inclusiv teritorii din actuala Iordanie). Prin urmare, Begin a început o politică de conectare tot mai strânsă a Teritoriilor Ocupate de statul evreu. Pentru realizarea acestui ţel a folosit mai multe mijloace:



  • Creşterea numărului de colonii evreieşti. În 1977, în toată Cisiordania existau doar 24 de aşezări evreieşti, în care locuiau 3200 persoane. Când a demisionat din funcţia de premier, în 1983, existau 106 aşezări şi 28.400 de persoane. Aceste colonii au fost astfel aşezate, încât nici un viitor guvern israelean să nu le poată retrage;

  • Confiscarea de terenuri, care aveau un statut incert (adică al căror proprietari părăsiseră teritoriile). Prin aceste mijloace, 40% din pământul arabil al Cisiordaniei şi 30% din cel al fâşiei Gaza a intrat în proprietatea statului Israel;

  • Susţinerea unei politici care să împiedice dezvoltarea economică a Teritoriilor Ocupate, astfel ca acestea să nu poată supravieţui singure, fără Israel. Au fost distruse de către armată producţiile agricole ale palestinienilor din Cisiordania; au fost instituite taxe vamale pentru produsele palestiniene.

Regimul instaurat de guvernul Begin în Teritoriile ocupate a radicalizat şi mai mult opinia publică palestiniană.
2. Regimul preşedintelui egiptean Anwar Sadat (1970-1981). Pacea separată cu Israelul
a) Războiul de uzură din 1968-1970 de la Canalul Suez

Israelul s-a oferit să retrocedeze Egiptului Peninsula Sinai, în schimbul semnării unui tratat de pace. Însă Nasser, umilit în urma înfrângerii şi presat de aliaţii arabi, a respins propunerea evreiască şi s-a pregătit pentru un nou conflict militar. Acesta a început în ianuarie 1969 şi a durat până în august 1970. A fost un război de uzură, ambele părţi suferind pierderi însemnate. Aviaţia israeleană a bombardat obiective din interiorul Egiptului. Nasser a fost sprijinit masiv de sovietici (toate ţările socialiste din Europa de Est, cu excepţia României, rupseseră relaţiile diplomatice cu Israelul, după Războiul de şapte zile). Armata egipteană a fost sprijinită de 15.000 de soldaţi sovietici.

În aceste condiţii, SUA au dus o politica duplicitară. Pe de o parte, secretarul de Stat William Roger (din administraţia Nixon) a sprijinit pe faţă iniţiativa ONU de a mijloci o încetare a focului între evrei şi egipteni. Pe de altă parte, consilierul naţional de securitate al preşedintelui Nixon, Henry Klissinger, a subminat iniţiativa ONU, astfel ca tratativele de încetare a focului să fie duse în absenţa oficialilor organizaţiei mondiale (şi deci şi a responsabililor sovietici). Conducătorii SUA nu puteau privi conflictul din Orientul Mijlociu decât din perspectiva războiului rece.
b) Războiul din octombrie 1973 sau de Yom Kippur

În august 1970, "războiul de uzură de la Canalul Suez" a luat sfârşit. Curând a decedat şi preşedintele Nasser, în urma unei crize cardiace. Succesorul său a fost Anwar Sadat, participant la lovitura de stat din 1952.

Criza economică afecta în continuare Egiptul. Sadat a intenţionat să schimbe orientarea politică externă a ţării, căutând să intre în alianţă cu puterile occidentale. Americanii condiţionau orice negociere de ruperea colaborării dintre Egipt şi URSS. Drept urmare, Sadat i-a expulzat în 1972 pe cei 20.000 de consilieri militari sovietici. Americanii, însă, nu au părut prea impresionaţi de acest eveniment.

Atunci, Sadat s-a decis să-şi mărească popularitatea internă şi să-i oblige pe occidentali să se implice în conflictul arabo-israelean. La 6 octombrie 1973 o armată egipteană alcătuită din 80.000 de soldaţi a traversat canalul Suez, oprindu-se la 13 km de graniţă. Sirienii au pătruns, la rândul lor, în Înălţimile Golan. Sadat a intenţionat doar să dea un semnal marilor puteri şi să demonstreze că Israelul nu era invincibil. La 16 octombrie, armata Israelului a ripostat. Sub comanda generalului Ariel Sharon, trupele evreieşti au traversat Canalul Suez, pătrunzând pe teritoriul egiptean. În acelaşi timp, trupele egiptene staţionau în Sinai.

A doua zi, OPEC a redus producţia de petrol, iar la 19 octombrie, regele saudit a oprit total exporturile de petrol către SUA, provocând o gravă criză a petrolului. Statele arabe au demonstrat că petrolul putea fi folosit ca armă în conflictul cu Israelul. Semnalul a fost receptat, iar la presiunea celor două mari puteri, conflictul militar a fost oprit (22 octombrie).
c) Deschiderea economică şi politică

În pofida situaţiei militare precare, războiul de Yom Kippur a constituit un triumf politic pentru preşedintele Sadat, numit drept "erou al traversării". SUA s-au arăttat dispuse să contribuie la reconstrucţia canalului Suez şi să ofere Egiptului asistenţă financiară (aceasta a crescut de la 8,5 miliaone dolari în 1974, la 750 milioane, în 1976).

Noua popularitate i-a permis lui Sadat să modifice cursul poltic al ţării. Imediat după încheierea ostilităţilor, a emis aşa-numita Hârtie din octombrie,prin care anunţa iminenta deschidere – al-infitah a polticii egiptene, atât pe plan politic, cât mai ales economic. Au fost părăsite principiile etatismului, s-a permis intrarea în ţară a investitorilor străini, care au primit scutiri de taxe.

Politica de reforme nu a adus îmbunătăţiri nivelului de trai. Guvernul s-a decis în aceste condiţii să subvenţioneze produsele de bază pentru populaţie: pâinea, zahărul, orezul şi ceaiul, acordând anual de la buget suma imensă de 1,5 mld dolari. FMI a anunţat represalii, cerând insistent sistarea acestor cheltuieli. Preşedintele Sadat, pentru a nu pierde sprijinul forurilor financiare internaţionale, s-a supus, fapt care a dus la masive revolte de stradă (ianuarie 1977). Armata a intervenit în forţă, 150 de demonstranţi fiind ucişi.


c) Încheierea păcii separate cu Israelul

La 20 noiembrie 1977, la doar zece luni de la sângeroasele manifestaţii din Cairo, preşedintele Sadat a făcut o vizită la Ierusalim. A rostit un discurs în Knesset, anunţând disponibilitatea Egiptului de a semna pacea cu Israelul. Viziunea despre pace a celor două state era diferită. Premierul israelean Begin nu intenţiona să renunţe la Cisiordania şi nici să recunoască existenţa unui stat palestinian. Pentru a nu eşua tratativele, preşedintele american Jimmy Carter şi-a oferit oficiul de mediator, invitându-i pe cei doi şefi de stat la Camp David în SUA. Discuţiile au fost purtate pe parcursul a 13 zile, iar la 17 septembrie 1978, cele două delegaţii au căzut de acord asupra a două documente:



  • tratat de pace între Israel şi Egipt;

  • Document cadru despre Pacea în Orientul Mijlociu

Primul document (semnat oficial la 26 marite 1979 la Washington) prevedea instituirea de relaţii diplomatice între Israel şi Egipt (Egiptul fiind cel dintâi care a recunocut diplomatic existenţa Israelului). Trupele israeliene s-au retras din Sinai pe parcursul a trei ani, primind de la SUA 3 mld dolari.

Cel de-al doilea document a fost astfel întocmit, încât să nu ducă la nici un rezultat concret. A fost acceptată ca bază a pacificării regiunii rezoluţia ONU 242, iar palestinienii urmau să obţină autonomie în decurs de cinci ani. Totuşi, termenii acordului au fost atât de vagi, încât permiteau mai multe interpretări. Documentul a fost o victorie diplomatică a lui Begin. Acesta a făcut practic un schimb de teritorii între Cisiordania şi Sinai. Palestinienii au rămas în continuare sub ocupaţie.


d) Reacţiile interne împotriva lui Sadat. Asasinarea lui

Lumea arabă a fost şocată de semnarea păcii dintre Israel şi Egipt (considerată ca pace separată). Egiptul a fost exclus din Liga Arabă. Cu excepţia Sudanului şi a Omanului, toate celelalte state arabe au rupt relaţiile diplomatice cu Egiptul. Instituţiile organizaţiilor arabe au fost mutate la Tunis. Egiptul a rămas izolat în lumea arabă, devenind dependent de ajutor occidental.

Totuşi, acest ajutor nu a acoperit necesităţile interne ale statului. Nivelul de trai al populaţiei nu s-a îmbunătăţit nici în noile condiţii. Mai mult, promisiunea de liberalizare politică nu a fost respectată întocmai. Preşedintele Sadat a acceptat trecerea la sistemul pluripartid. Partidul de guvernământ Uniunea socialistă arabă şi-a schimbat denumirea în Partidul Naţional Democrat. Au fost înfiinţate alte două partide, unul la stânga, celălalt la dreapta eşicherului politic. Constituţia a rămas în vigoare, la fel şi regimul prezindenţial rigid.

Nu este de mirare că în aceste condiţii s-a remarcat o recrudescenţă a mişcărilor islamice fundamentaliste. Frăţia musulmană a fost din nou legalizată, dar ca organizaţie obşteasă şi nu ca partid politic. Au apărut însă şi alte organizaţii politice islamiste: al-Jihad ("Războiul sfânt") şi Takfir wa al-Hijrah ("Excomunicare şi emigrare"). Noile organizaţii îşi recrutau membri mai ales din rândul absolvenţilor de universităţi (şomeri), precum şi din păturile sociale inferioare.

Dându-şi seama de pericolul reprezentat de aceste mişcări islamiste, preşedintele Sadat a dispus, în septembrie 1981, arestarea a peste 1000 de militanţi. Drept reacţie, la 6 octombrie 1981, islamişti infiltraţi în rândurile armatei, l-au asasinat pe preşedinte, în timpul unei parade militare, organizate în cinstea traversării canalului Suez în 1973.

Preşedinte al Egiptului a devenit Husni Mubarak, desemnat ca succesor încă din anul 1975. Spre deosebire de Nasser şi Sadat, Mubarak a fost mult mai dispus la deschiderea politică a ţării.


3. Războiul civil din Liban (1975-1976)
După "Septembrie cel Negru" din 1970, palestinienii şi-au mutat bazele în Liban. Aici exista deja o numeroasă populaţie de refugiaţi (300.000), cei mai mulţi situaţi în provincia de sud a Libanului, la graniţa cu Israelul.

În 1969, guvernul libanez şi OEP au încheiat o înţelegere, prin care libanezii acceptau ca taberele de refugiaţi să treacă sub supravegherea OEP, în timp ce aceasta se obliga să ceară aprobarea guvernului pentru orice acţiuni militare anti-israeliene. Această din urmă prevedere nu a fost respectată de militanţii palestinieni. Drept urmare, au fost înregistrate mai multe atacuri israeliene asupra taberelor de refugiaţi din Liban. Au avut de suferit, însă, şi cetăţeni libanezi, în special din comunitatea şiită (din sudul Libanului).

Astfel, problema refugiaţilor palestinieni şi activitatea militantă a OEP a provocat convulsii în societatea libaneză, mai ales că echilibrul politic al ţării nu mai corespundea cu realităţile religioase din Liban. Acest fapt era recunoscut de către toţi politicienii libanezi, inclusiv de creştini, deveniţi minoritari (în 1975 ei reprezentau doar 40% din populaţia Libanului). Iată modificarea structurii religioase din Liban între 1932-1975 (datele sunt prezentate în procente):










Creştini. Total

52

40

Ortodocşi

10

7

Greco-catolici

6

5

Maroniţi

30

23

Armeni

4

5

Musulmani .total

45,5

60

Sunniţi

21

26

Şiiţi

18

27

Druzi

6,5

7

Şiiţii deveniseră între timp comunitatea cea mai numeroasă din Liban, dar erau cel mai slab reprezentaţi în instituţiile politice ale ţării. Toate cerinţele lor de rectificare a sistemului politic se loveau de refuzul constant al creştinilor.

Urmarea a fost faptul că atât musulmanii, cât şi creştinii, au înfiinţat miliţii: Druzul Kamal Jumblatt i-a unit pe musulmani în Mişcarea Naţională Libaneză. Creştinii s-au organizat în două formaţiuni paramilitare: Phalanga (a lui Pierre Gemayel) şi miliţia privată a fostului preşedinte Camille Chamoun.

Aşadar, aceste dispute politco-religioase din Liban s-au adăugat la problema palestinană. Musulmanii, nemulţumiţi de poziţia rigidă a creştinilor, s-au aliat cu palestinienii şi au împiedicat ca armata libaneză să treacă la raiduri directe de pedepsire a OEP. Atunci creştinii au intervenit ei înşişi, trimiţând miliţiile poprii împotriva refugiaţilor palestinieni. În aprilie 1975, miliţiile creştine au atacat un autobus palestinian, ucigând 27 de pasageri. Astfel a început războiul civil din Liban, care a cunoscut mai multe etape:



  • Faza luptei dintre creştini şi OEP (aprilie –iunie 1975);

  • Faza confruntării dintre miliţiile libaneze creştine şi musulmane (august 1975 – ianuarie 1976). Conflictul s-a desfăşurat în Beirut, oraşul fiind transformat în ruină. În decembrie 1975, creştinii i-au expulzat pe musulmanii din cartierele pe care le ocupaseră;

  • Faza III, în care au fost din nou implicaţi palestinienii, datorită faptului că creştinii au asediat tabăra de refugiaţi Tal al-Za'tar, din suburbiile Beirutului (ianuarie-mai 1976);

  • Faza IV – intervenţia trupelor siriene, de partea miliţiilor creştine împotriva OEP şi a miliţiilor musulmane.

Războiul care a dus la moartea a aproximativ 40.000 de persoane, s-a încheiat printr-un armistiţiu, semnat la 18 octombrie 1976. Libanul, deşi a rămas un stat independent, cu propriul preşedinte, a devenit o ţară fragmentată în enclave confesionale, fiecare apărată de propriile miliţii. Trupele siriene au rămas în Liban, pentru a apăra şi menţine instituţiile statului libanez.
4. Invazia Israelului în Liban (1982) şi apariţia miliţiilor şiite
La 6 iunie 1982, armate ale Israelului, aflate sub conducerea ministrului Apărării, Ariel Sharon, porneau în aşa-numita "operaţiune Pace pentru Galileea", vizând înlăturarea gherilelor OEP din Liban. În decurs de câteva zile, soldaţii evrei au ajuns la Beirut, oraş pe care l-au supus unui asediu şi bombardament continuu mai multe zile.

Motivul real al acţiunii militare evreieşti nu a fost doar suprimarea gherilelor palestiniene (care făceau dese incursiuni pe teritoriul israelean), ci şi alungarea armatelor siriene din Liban şi instituirea unui preşedinte maronit, aliat al Israelului (Bashir Gemayel). Planul israelean a reuşit doar în parte. La 18 august 1982, în urma medierii americane, OEP s-a decis să părăsească Libanul şi să-şi mute cartierul general în Tunis, iar Bashir Gemayel a fost ales preşdedinte al Libanului. A fost asasinat însă după câteva zile. Planul israelean de a-l vedea pe aliatul său preşedinte a eşuat. Drept urmare, ministrul Sharon şi-a trimis din nou trupele în Liban, cu pretextul de a apăra populaţia civilă. În pofida acestui fapt, sub ochii armatelor evreieşti, miliţiile creştine au intrat în tabărele de refugiaţi de la sud de Beirut, masacrând 1000 de civili, lipsiţi de apărare (doar gherilele OEP părăsiseră Libanul).

Aceste masacre au şocat opinia publică mondială. Chiar şi în Ierusalim a fost instituită o comisie de cercetare a cauzelor implicării Israelului în război. Comisia l-a considerat vinovat pe Sharon, care a fost nevoit să-şi prezinte demisia din guvern. A fost urmat însă şi de premierul Begin, care s-a retras din viaţa politică (a murit în 1992).

Invazia evreilor în Liban, în anul 1982 a înrăutăţit şi mai mult relaţia dintre comunităţile rivale. Walid Jumblatt, fiul lui Kamal, a reuşit să constituie un stat druz în regiunea libaneză Shuf. Armatele siriene au rămas în Liban, dictând politica noului regim central, a cărui autoritate şi aşa se oprea la marginile Beirutului. Şiiţii, încurajaţi şi finanţaţi de guvernul revoluţionar religios şiit de la Teheran, au înfiinţat mai multe organizaţii paramilitare:



  • Amal (Speranţa). Aceasta a fost înfiinţată de imamul Musa al-Sadr în 1975. Acesta s-a născut în anul 1928 în Qom, centrul clerical al Iranului şiit. A studiat la Najaf, în Irak şi sa stabilit în Liban în 1959. Datorită calităţilor harismatice, a devenit curând conducătorul şiiţilor libanezi, ţelul său fiind eliberarea lor din statutul de populaţie supusă latifundiarilor şi ulemalelor sunnite. A colaborat cu preşedintele libanez Fu'ad Shehab şi a înfiinţat Consiliul Islamic Superior Şiit din Liban, prin aceasta şiiţii dobândind o organizare religioasă diferită de cea a sunniţilor (până atunci, şiiţii depindeau de marele muftiu sunnit). În 1974 a înfiinţat o organizaţie şiită socială Mişcarea celor lipsiţi, care a participat la alegerile din acel an, impunând în numeroase districte electorale deputaţi şiiţi în locul celor susţinuţi de za'im-i. În 1975 a fost înfiinţată miliţia Amal, pentru a susţine armatele guvernamentale împotriva incursiunilor israeliene. La început aceste miliţii au adoptat o politică puţin favorabilă palestinienilor, iar în timpul războiului civil a încercat să apere satele şiite din sudul Libanului. În 1978, Musa Sadr, în intenţia de a ajunge în Italia, a dispărut în timpul unei escale în Libia. Se ştie doar că înainte de dispariţie s-a întâlnit cu preşedintele libian Qadaffi. Miliţiile Amal au adoptat o poziţie mai radical-islamică după revoluţia iraniană, de la care au primit şi sprijin. Conducătorul lor a devenit Nabih Berri, un şiit moderat. După 1983 a purtat numeroase lupte de apărare a satelor şiite din sud, împotriva incursiunilor armatelor evreieşti. A primit sprijin financiar şi militar din partea Siriei şi a Iranului (în timp ce OEP era sprijinit de blocul arab rival, condus de Irak);

  • Amal Eslami – cu o politică mult mai radicală, înfiinţată în 1982;

  • Jehad al-Eslami – "Jihadul islamic". Formaţiunea a fost înfiinţată în 1983 şi este autoarea a numeroase răpiri de occidentali în Beirut, precum şi a unor atacuri sinucigaşe, ducând la moartea, la 23 octombrie 1983, a 241 cetăţeni americani şi 57 francezi.

  • Hezbollah – adică "Partidul lui Dumnezeu". A fost înfiinţat în 1985, an în care a emis o scrisoare deschisă către umma islamică, în care condamna colaborarea miliţiilor Amal cu guvernul central de la Beirut şi cu preşedintele Amin Gemayel. Susţinea, în schimb, transformarea Libanului într-un stat islamic, dar cu garantarea drepturilor pentru creştini. Conducătorul mişcării a fost şeicul Muhammad-Husayn Fazlallah. Acesta s-a născut în 1935 într-un sat din sudul Libanului. A studiat la Najaf. În 1986, în timpul unei vizite la Teheran, Khomeini l-a declarat "model de imitat" (Marja' al-taqlid), ceea ce-i permitea să emită decrete religioase, fără consultarea cu alţi conducători religioşii şiitţi. Această formaţiune a întreprins numeroase atacuri sinucigaşe.





Dostları ilə paylaş:
1   2   3


Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2017
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə