Stat si religie în Orientul Mijlociu islamic, p. 194-261. A. RĂZboiul rece arab
Yüklə 233,5 Kb.
|
- Bu səhifədəki naviqasiya:
- 2. Afganistanul, câmp de bătălie a războiului rece mondial şi a războiului rece islamic
| C. Războiul rece islamic
1. Supremaţia saudită de după 1973 a) Dispute pentru organizare constituţională a statului saudit În epoca postbelică, Arabia Saudită a traversat tranziţia de la o confederaţie de triburi la un stat cu un guvern centralizat. Ideologia a rămas însă aceeaşi – puritanismul religios wahhabit. Prin urmare, regele a guvernat cu ajutorul liderilor religioşi într-un mod autoritar, iar instituţiile de guvernământ reflectatu întotdeauna poziţia oficială regală. Întemeietorul regatului, ibn Sa'ud a murit în 1953. Statul său nu avea nici constituie, nici coduri civile sau penale, nici partide politice şi nici vreo altă instituţie reprezentativă, parlamentară. Islamul wahhabit oferea legitimitate casei regale, Coranul era constituţia şi Şaria singura lege. Următorul rege, Sa'ud (1953-1964) s-a aflat în fruntea statului în cei mai crânceni ani ai războiulu rece arab. Presa din ţările arabe "socialiste" considerau Arabia Saudită drept ultima rămăşiţă feudală şi o ruşine pentru lumea arabă mai ales datorită modului excesiv de autocratic de guvernare (Arabia Saudită s-a implicat în războiul civil din Yemen, de partea imamului). Totuşi, au avut loc şi în Arabia Saudită încercări de reformare a "vieţii politice" şi de introducere a unei monarhii constituţionale. Aceste revendicări proveneau în special de la intelectualitatea din Hijaz (din centrele Mecca şi Medina). Au existat disensiuni pe această temă şi în interiorul familiei regale. Astfel, în 1964 regele Sa'ud a fost depus de pe tron de un consiliu al Casei regale şi înlocuit cu fratele său, Faysal (1964-1975). Acesta a întreprins mai multe măsuri de reformare a statului, a întărit administraţia locală, a dezvoltat sistemul educaţional, dar a refuzat să emită o constituţie. Cea mai importantă decizie a survenit în 1973, când a impus embargou la exportul de petrol. Când au fost reluate exporturile, preţul petrolului crescuse dramatic, ajungând de la 2,75 dolari la 11,85. Veniturile din exportul de petrol au crescut cu 330%. În 1975 ele s-au cifrat la 27,7 mld dolari. Iar când preţul petrolui a ajuns la 34 dolari barilul, veniturile regatului au ajusn la aproximativ 102 mld dolari anual! b) Caracterul islamic fundamentalist wahhabit al statului saudit Lupta împotriva ideii constituţionale s-a bazat pe viziunea că în cadrul unui stat islamic puritan, doar Coranul poate fi singura constituţie. Regele Faysal s-a chiar exprimat că "Arabia Saudită nu are nevoie de constituţie, deoarece are Coranul, care este cea mai veche şi mai eficientă constituţie". Legitimitatea dinastiei saudite este dată de relaţia strânsă pe care o are cu clerul musulman, dar mai ales de politica de purificare a moravurilor islamice. Relaţia cu clerul este una benefică pentru ambele părţi. Clerul a fost integrat în sistemul funcţionăresc al statului, ba chiar şi în sistemul de conducere al acestuia, astfel că nu poate fi luată nici o decizie fără consultarea lui. În schimb, ulemalele au promis să nu se amestece în politica externă a statului. Marea influenţă deţinută de clerul musulman se poate urmări în câteva exemple. În 1960 s-a pus problema înfiinţării de şcoli pentru fete. Clerul nu a vrut, însă regele a considerat necesar să întreprindă acel pas de modernizare. În cele din urmă ulemalele au acceptat, dar cu condiţia de a lua parte la conducerea Ministerului Educaţiei şi de a emite programele de învăţământ. Dificultăţi au apărut şi în momentul în care regele a dorit să introducă televiziunea. Clerul s-a opus vehement. În cele din urmă şi-a dat acceptul, cu condiţia de a monitoriza programele. Influenţa clerului nu se limitează doar la viaţa culturală, ci şi la cea civică. Există o Poliţie a moravurilor caree urmăreşte activitatea tuturor cetăţenilor, inclusiv a celor străini (aşadar, un fel de poliţie secretă). c) Hegemonia saudită în lumea islamică În anii războiului rece arab, Arabia Saudită a încercat, precum şi Egiptul, să-şi exporte sistemul său statal. Primul pas în acest sens l-a constituit înfiinţarea unei Ligi mondiale islamice (18 mai 1962), alcătuită din reprezentanţi ai mişcărilor islamiste militante din întreaga lume (Ceylon, Sudan, Mauritania, Egipt Afganistan, Iordania, Filipine, Pakistan, Irak, Maroc, Singapore, Nigeria, Palestina, India, Iordania, Algeria, Siria, Senegal, Yemen). În acel an, încercarea de exportare a sistemului statului islamic nu putea avea mari şanse de izbândă, dearece majoritatea islamiştilor din Orientul Apropiat se aflau după gratii. Situaţia defensivă a Arabiei Saudite s-a schimbat după Războiul de şase zile (care a constituit un eşec politic clar). La conferinţa Ligii arabe din Khartum (august 1967), preşedintele Nasser s-a declarat învins. Dar poziţia internaţională a Arabiei s-a schimbat după dezvoltarea industriei extractive de petrol În condiţiile în care Egiptul avea în 1970 o datorie externă de 1,6 mld dolari, Arabia Saudită încasa anual acea sumă doar din vânzarea petronlui. Petrodolarii au început să dicteze politica. La iniţiativa Arabiei Saudite a fost înfiinţată Organizaţia Conferinţei Islamice, alcătuită din 50 de state cu o numeroasă populaţie islamică. Sediul este în Arabia Saudită, la Jidda. Principiile organizaţiei sunt:
Organele de conducere ale Organizaţiei sunt
Dobândirea de către Arabia Saudită a supremaţiei în cadrul lumii musulmane a avut ca efect încurajarea mişcărilor fundamentaliste din întreaga lume. Iar formele de protest din statele msulmane care adoptaseră o politică economică a socialismului arab au luat tot mai mult un caracter islamic. Cel dintâi semn în acest sens l-a constituit şi asasinarea preşedintelui Sadat. După ocuparea Afganistanului de către trupele sovietice, Arabia Saudită a aflat prilejul cel mai bun de a exporta idologia sa puritan-islamică prin organizarea şi finanţarea mişcărilor de rezistenţă. 2. Afganistanul, câmp de bătălie a războiului rece mondial şi a războiului rece islamic a) Câştigarea deplină a independenţei Afganistanului (1919) Ca urmare a rivalităţii marilor puteri, Afganistanul modern a dobândit graniţe artificiale, devenind un stat multinaţional. Afganii propriu-zişi, adică paştunii, constituiau o minoritate în propria lor ţară (aproximativ 40%), un număr aproape dublu de afgani (paştuni) rămânând supuşi ai Coroanei britanice (iar azi sunt cetăţeni pakistanezi). Ca urmare a trasării graniţei de nord, în statul modern afgan au rămas numeroşi tadjici (aproximativ un sfert din populaţie), dar şi uzbeci şi turcmeni (împreună aproximativ 12% din populaţie), separaţi de confraţii lor rămaşi supuşi ai ţarului rus. În munţii din centrul ţării locuiau triburi de origine mongolă, cei mai importanţi fiind hazarii (8% din populaţie) care, spre deosebire de ceilaţi locuitori ai Afganistanului, sunt de confesiune şiită. Emirul Abdur Rahman poate fi socotit un al treilea întemeietor al Afganistanului. A ştiut să menţină independenţa şi unitatea ţării sale, folosind în acest scop chiar şi mijloace dure, înăbuşind în sânge revoltele hazarilor şiiţi, ale turcomanilor din nord, precum şi ale kafirilor păgâni din răsărit (care au fost islamizaţi cu forţa, în 1895). Protectoratul britanic a asigurat afganilor independenţa internă, astfel că au putut evita soarta Iranului, de a fi împărţiţi în sfere de influenţă între ruşi şi englezi. Nu este de mirare că, în timpul primului război mondial, când o misiune germană a apărut la Kabul, militând pentru încheierea unei alianţe anti-britanice, emirul Habiballah, fiul lui Abdur Rahman, a pus condiţii imposibil de îndeplinit, anume provocarea de către germani a unei răscoale anti-britanice în India, precum şi trimiterea la Kabul a unui corp turco-german de armată. Abia după primul război mondial, urmaşul lui Habibullah, Amanollah Khan, a declarat război britanicilor (cel de-al treilea război anglo-afgan), iar după trei luni de ostilităţi, în august 1919, afganii au dobândit recunoaşterea de către britanici a independenţei depline. Ca măsură de siguranţă, Afganistanul a intrat în relaţii diplomatice cu guvernul bolşevic de la Moscova, fiind cel dintâi stat care a recunoscut statul sovietic (în 1921).
În urma unei călătorii în Europa, emirul (din 1924 padişahul) Amanollah a iniţiat un amplu plan de reforme, vizând modernizarea şi secularizarea societăţii afgane. A interzis poligamia şi a suprimat vălul. Totodată, a introdus un nou cod penal. Prin reforme administrative a dorit centralizarea statului. Integrarea naţional-statală a diferitelor grupări din societatea afgană urma să fie realizată prin intermediul unei birocraţii urbane, aflate în slujba statului centralizat. Însă acestui constituţionalism "de sus" i s-a opus ordinea constituţională tradiţională din societatea afgană. Numeroasele triburi beneficiaseră din vechime de o largă autonomie. Opoziţia şefilor tribali şi a clericilor a fost cu atât mai eficientă, cu cât Afganistanul devenise locul de refugiu al naţionaliştilor din Turkestanul sovietic şi al mai multor foşti ofiţeri otomani, nemulţumiţi de politica laicistă din Turcia. În noiembrie 1928, padişahul Amanollah a fost detronat de către marea adunare a triburilor (loya jirga). Urmaşul său, Nadir (1929-1931) a fost obligat să restabilească vechea ordine. Provinciile, conduse de hani, au devenit practic teritorii independente. Conflictul a continuat însă, astfel că în 1933 Nadir a fost asasinat. c) Afganistanul după cel de-al doilea război mondial Muhammad Zahir (1933-1973) a continuat politica tatălui său. Pentru a integra clericii, a înfiinţat, în 1951, o Facultate de drept religios, ai cărei absolvenţi urmau să devină judecători. Un program ambiţios de reforme sociale a fost iniţiat între 1953-1964 de primul ministru Muhammad Da'ud, văr al regelui. Adept al unirii tuturor paştunilor, a provocat un serios conflict diplomatic cu Pakistanul. Acesta a impus un embargou economic Afganistanului. Prin urmare, Da'ud a strâns relaţiile cu URSS, de unde a primit asistenţă economică şi militară (cea mai mare parte a ofiţerilor armatei afgane au fost pregătiţi la Moscova). În cele din urmă, Da'ud a fost nevoit să demisioneze în 1963, iar frontiera cu Pakistanul a fost redeschisă. Un an mai tîrziu, regele Zahir a promulgat o nouă constituţie, asigurând libertatea asocierii politice. În urma reformelor lui Da'ud, în Afganistan apăruse o elită orăşenească, situată deasupra rivalităţilor dintre triburi. Această elită a înfiinţat Partidul Popular Democrat, divizat, în 1972, în două fracţiuni: una naţionalistă (Parcham – Stegarii), iar cea de-a doua comunistă (Khalq – Popularii). Tradiţionaliştii islamişti erau la rândul lor adepţii a două curente. În Kabul erau deosebit de populare ideile Frăţiei musulmane (o mişcare fundamentalistă înfiinţată în Egipt în 1928), în timp ce în oraşele de provincie şi în mediul rural, clericii se aflau sub influenţa ideologiei întemeietorului Partidului islamist din Pakistan, al-Maududi. Din unirea acestor curente fundamentaliste a luat fiinţă mai întâi o organizaţie de tineret islamică, din care s-a dezvoltat mai apoi Partidul islamic. Însă sistemul politic din Afganistan se baza pe un acord între şefii tribali şi elitele urbane, astfel că islamiştii nu au obţinut la alegerile din 1965 şi 1969 decât 12-15% din voturi. Procesul democratic a fost însă stopat de regele Zahir, care a refuzat să promulge mai multe acte legislative votate de cele două camere ale Parlamentului afgan. Tocmai de aceea, fostul premier Mohammad Da'ud, având sprijinul unor ofiţeri (membri ai Partidului Comunist), precum şi ai elitei naţionaliste orăşeneşti (din Partidul Popular), a preluat puterea în urma unei lovituri de stat (17 iulie 1973), a abolit monarhia şi s-a proclamat preşedinte. d) Invazia sovietică şi opoziţia mujahedinilor În pofida faptului că a continuat reformele sociale şi instituţionale (în 1977, Parlamentul a votat o nouă constituţie), a fost răsturnat de la putere printr-o lovitură de stat a fracţiunii comuniste şi asasinat în aprilie 1978. Comunistul Taraqi a iniţiat o reformă agrară radicală, intrată în vigoare la 1 ianuarie 1979, fapt care a provocat opoziţia generală a latifundiarilor şi a şefilor tribali. În februarie 1979, ambasadorul american la Kabul a fost asasinat, Afganistanul intrând practic în blocul sovietic. Populaţia s-a opus noii orientări politice. În provincii au izbucnit revolte. Între fracţiunile partidului Popular Democrat au apărut disensiuni, în urma cărora Taraqi a fost asasinat, în septembrie 1979. Rivalul său (şi totodată premierul) Hafizullah Amin a părăsit politica stângistă extremistă, revenind la naţionalismul afgan, la principiile islamice şi promovând nealinierea în politica externă şi o apropiere de Pakistan. Sovieticii au reacţionat, sprijinindu-l pe tadjikul Babrak Karmal să preia conducerea la Kabul. După o lovitură de stat, acesta a devenit, la 27 decembrie 1979, secretar general al partidului şi preşedinte. În ţară se aflau deja trupe sovietice. Cele dintâi detaşamente începuseră să se infiltreze în noiembrie 1979, invazia principală a avut loc însă la 24 decembrie. Sistemul politic bazat pe alianţa dintre şefii tribali şi elitele urbane s-a năruit. În provincii a început insurecţia armată. Mişcarea de rezistenţă a luptătorilor (mujahedini) nu a fost unitară şi nici coordonată. Diversele grupări din societatea afgană (qaum – grupă), create în funcţie de orientarea religioasă (fundamentalistă sau radicală), precum şi de apartenenţa etnică şi tribală, s-au constituit în adevărate partide politice. Încă din primii ani ai insurecţiei armate, s-au cristalizat şapte grupări sunite şi cinci şiite, fiecare reuşind să-şi asigure dominaţia în teritorii devenite practic independente (la sfârşitul ocupaţiei sovietice, numărul grupărilor s-a redus la zece). Toate luptau în numele islamului şi pentru alungarea ocupantului. Ele beneficiau de sprijin atât din lumea musulmană (în special din Pakistan, Arabia Saudită şi Iran), cât şi din Statele Unite. Rivalitatea existentă între statele care asigurau sprijin s-a resfrânt şi asupra grupărilor de mujahedini. Deseori, câte o grupare semna un armistiţiu cu sovieticii şi cu guvernul central de la Kabul, pentru a putea lupta împotriva unei grupări rivale.1 Anii de război au dus la totala fărămiţare a societăţii afgane. Nici una din grupările partinice nu mai intenţiona restaurarea statului unitar afgan, toate erau preocupate să-şi asigure suveranitatea în teritoriile cucerite. În cei nouă ani ai ocupaţiei sovietice nu a avut loc nici un singur atac concentrat asupra guvernului prosovietic de la Kabul, în pofida faptului că, datorită medierii statelor musulmane, grupările au fost aduse la masa tratativelor, la Peshawar, în anul 1986, ocazie cu care s-a decis înfiinţarea unui guvern afgan din exil. În acelaşi timp, guvernul central a căutat, cu sprijinul sovietic, să anihileze grupările din provincii. Rezultatul a fost însă acela că însuşi guvernul central, care se mai putea baza doar pe loialitatea orăşenilor ieşiţi din organizaţiile tribale, a ajuns să reprezinte o grupare – qaum - de sine stătătoare, din care făceau parte funcţionarii guvernului, conducerea militară şi clasa de mijloc urbană. De fapt, războiul a dus la dispariţia societăţii urbane afgane, care s-a mai putut menţine, în 1989, doar în citadela-capitală Kabul. În aceste condiţii, regimul de la Kabul a cunoscut anumite evoluţii. În 1986, conducerea partidului a fost preluată de Muhammad Najibullah. Doi ani mai târziu, armata sovietică a început să se retragă din Afganistan, ultimile contingente părăsind ţara la 15 februarie 1989. Najibullah a încercat să oprească ostilităţile. A revenit la principiile islamice (numele ţării a fost schimbat în Republica Islamică Afganistan). Conducătorilor mujahedini le-a promis o largă autonomie. Aceştia au refuzat, continuând războiul, astfel că Najibullah a fost nevoit să se retragă de la putere, la 16 aprilie 1992. Kabulul a fost ocupat de generalul tadjic Ahmad Shah Mas'ud, pregătind calea pentru sosirea din Peshawar a membrilor guvernului interimar. În ultimii ani ai războiului, grupările qaum au cunoscut tot mai mult un proces de transformare în partide naţionalist-etnice. După încheierea luptei împotriva ocupantului sovietic şi a foştilor comunişti, a început războiul civil dintre cele cinci mari etnii din Afganistan. În iunie 1992, preşedenţia afgană a fost preluată de ideologul grupării lui Mas'ud, tadjicul Burhanuddin Rabbani. Paştunul Hikmatyar, conducătorul Partidului islamic a refuzat să accepte legitimitatea unei conduceri tadjice la Kabul. Mai multe tratate de pace, mediate de saudiţi şi pakistanezi la Mecca şi Jalalabad în 1993, nu au putut pune capăt ostilităţilor. Statul afgan nu mai exista. În provincii apăruseră centre independente şi rivale de putere. Acest fapt putea avea, datorită chestiunii paştune, repercusiuni grave pentru pacea din regiune. Cu acordul Pakistanului (statul cel mai interesat să se ajungă la o pace stabilă la graniţele sale de nord), unii şefi tribali paştuni au început, în vara anului 1994, să racoleze studenţi teologi de la medresele din Pakistan, pe care i-au înarmat şi trimis să lupte pentru unitatea Afganistanului. Aceşti noi luptători au primit numele de talibani, talib însemnând în limba arabă "absolvent al unei facultăţi de teologie". Conducător spiritual al lor a devenit, în august 1994, mulahul 'Umar. Mulţi paştuni i-au considert pe talibani singurii capabili să pună capăt luptelor şi rivalităţilor dintre triburi. Drept aceea, în doar câteva luni (octombrie 1994-februarie 1995), teritoriile paştune din sudul Afganistanului au fost unificate de grupările talibane. În septembrie 1996 au cucerit capitala Kabul, iar în octombrie 1997 au înfiinţat "Emiratul Islamic Afganistan". Vechea conducere tadjiko-uzbecă de la Kabul s-a retras în provinciile de nord. Astfel, pe teritoriul Afganistanului existau două guverne şi două state: "Emiratul Islamic" taliban, cu centrul la Kabul şi "Republica islamică" a Alianţei Nordului. Regimul taliban, deşi a reuşit ca până în august 1998 să controleze 90% din teritoriul afgan, nu a fost recunoscut drept guvern legitim decât doar de Pakistan, Arabia Saudită şi Emiratele Arabe Unite. Aceasta în special datorită legilor extremiste, radical-islamice introduse de talibani în decembrie 1996, bine cunoscute din presa ultimilor ani. Prin intermediul mulahului Yunus Khalis, conducătorul Partidului islamic din Kandahar, Osama Bin Laden a intrat în tratative cu regimul taliban. Acesta i-au acordat lui Bin Laden ospitalitate, astfel că acesta a putut să-şi reorganizeze gruparea teroristă al-Qa'ida. Pe teritoriul afgan au fost organizate astfel 55 de tabere militare, în care peste 13.000 de islamişti arabi, ceceni, uiguri chinezi şi filipinezi au dobândit pregătire pentru a putea duce un război neregulat în numele jidahului. După atentatele teroriste din 11 septembrie 2001, guvernul american a declarat, la 7 octombrie 2001, război regimului taliban şi reţelei teroriste al-Qa'ida. În doar trei luni, regimul taliban a fost înlăturat de la putere, cele 55 de tabere militare distruse (cu acest prilej a fost descoperit şi un Manual of Jihad, conţinând 11 volume). La Kabul a fost instaurat un regim provizoriu, condus de Hamid Karzai. Fostul rege Zahir a reintrat pe scena politică, iar trupe ONU de menţinere a păcii sunt în continuare staţionate în această ţară central-asiatică. 1 De exemplu, cel mai cunoscut conducător mujahedin, Ahmad Shah Mas'ud (din gruparea Comunităţii islamice, al cărei ideolog era filosoful tadjic Burhanuddin Rabbani) a semnat cu sovieticii în 1983 un armistiţiu pe o perioadă de un an, pentru a putea lupta împotriva grupării rivale sunite, dar care beneficia de finanţare iraniană şi saudită, a Partidului Islamic din Afganistan, condus de Gulbuddin Hikmatyar. Chiar şi principalele grupări şiite au luptat timp de doi ani pentru asigurarea supremaţiei în centrul ţării, populat de hazari, uşurând astfel misiunea armatei sovietice. Yüklə 233,5 Kb. Dostları ilə paylaş:
|