Stenogramă [Șerban Ţigănaş

[Pauză]

[Șerban Ţigănaş]:

Vă invit să reluaţi, să intrăm, haideţi vă rog, luaţi loc, am înţeles că aţi finalizat numărătoarea voturilor şi puteţi prezenta Raportul, puteţi lua loc la masă acolo şi folosi microfonul sau vine microfonul mobil.

[Bogdan Udrescu]

Se aude? Mulţumesc.

Votul exprimat a fost de 352 de persoane, mă rog, plus una, dar care a venit foarte târziu şi n-am mai trecut-o deloc la numărătoare.

Avem următoarele cifre:

• 
  Pentru Regulamentul de Organizare şi Funcţionare a Ordinului Arhitecţilor din România: Da: 142, Nu: 203, anulate: 7.
  

[aplauze]

• 
  Regulamentul-Cadru privind Înfiinţarea, Organizarea și Funcţionarea Filialelor Teritoriale ale Ordinului Arhitecţilor din România: 159: Da, 180: Nu, 13: anulate.
  

[aplauze]

• 
  Organizarea Aparatului Administrativ al Ordinului Arhitecţilor din România: Da: 153, Nu: 187, anulate: 12.
  

[aplauze]

O să fac două observaţii sau menţiuni sau cum vreţi să le spuneţi. Câteva persoane, 5 iniţial, una mult mai târziu, deci 6, au depus în urnă mult, mult mai târziu decât am făcut noi începerea numărătorii. S-a anunţat de mai multe ori, cam 10 minute s-a aşteptat închiderea urnei şi, pentru noi, Comisia, începerea numărătorii.

În urnă am găsit 2 pachete de câte 6 buletine, unele pe verde şi unele pe albastru, pe care le-am scos şi le-am anulat, pentru că nu este normal: înseamnă că au fost băgate de o singură persoană, au fost 6 buletine de aceeaşi culoare băgate o dată, de o singură persoană. Votul este individual, nu este colectiv - o singură persoană care reprezintă mai mulţi oameni, eu aşa înţeleg că ar fi corect. Dacă vreţi să le punem, eu le-am notat care sunt Da, care sunt Nu, şi pot să le adaug, nicio problemă. Dar mie așa mi se pare corect şi legal. Cum vreţi. Nu influenţează totalul, oricum.

[Șerban Țigănaș]: Dumneavoastră sunteţi cei care decideţi, Comisia.

[Bogdan Udrescu]

Da, dar eu v-am spus ce s-a întâmplat cu numerotarea, putem să le adăugăm acolo, nu-i nicio problemă. Le-am numărat... se adaugă un plus la una, dar diferenţele dintre valori sunt atât de mari încât să nu conteze. Sunt doar 6 buletine.

[O doamnă]: Dar care este problema? Voturile s-au primit individual. Dacă a fost coadă şi o persoană a dat şi la colegi...

[Bogdan Udrescu]

Nu-i în regulă. Fiecare votează. Este un delegat – un vot. Mă scuzaţi, dacă vă duceţi la votul normal pentru preşedinţie sau nu ştiu ce, dumneavoastră puneţi votul dumneavoastră.

[Șerban Ţigănaş]:

Mulţumesc foarte mult pentru efort. O ultimă întrebare: credeţi că votul secret a fost mai uşor de procesat sau că v-aţi fi descurcat mai bine cu votul deschis?

[Bogdan Udrescu]: Nu, ar fi fost la fel, ba chiar mai repede cu vot deschis, pentru că am fi organizat mai rapid numărătoarea.

[Șerban Ţigănaş]: Da, pentru că exact aşa cum s-a spus la început, am optat pentru această modalitate, pentru că ea a fost modalitatea folosită pentru toate Regulamentele Ordinului, uşor de arhivat, uşor de clarificat.

[Bogdan Udrescu]: Se putea rezolva foarte uşor și cu votul deschis, se putea face poză în momentul votului, noi oricum număram şi verificam numărătoarea, inclusiv pe video...

[Șerban Ţigănaş]: Putem învăţa ceva din treaba asta.

[Bogdan Udrescu]: Nu era nicio problemă cu votul deschis, trebuia o cameră undeva sus, ca să poată vedea toată sala, sau din mai multe puncte.

[Șerban Ţigănaş]: Mulţumesc foarte mult pentru efort şi pentru comunicare.

[Bogdan Udrescu]: Şi noi mulţumim.

[Șerban Ţigănaş]: În mod evident, suntem după o confruntare a ideilor tranşată de Conferinţa Naţională. Mi se pare extrem de important să luăm în considerare ceea ce aţi decis şi, evident, vă rog să profităm de intervalul de timp rămas, aşa cum avem şi în Ordinea de zi, pentru a dezbate probleme care ne interesează.

Din punct de vedere al Regulamentelor, fără îndoială, suntem aşa cum ştiţi foarte bine, cu Regulamentul în vigoare, cu o componenţă pentru alegerile de la vară privind Consiliul Naţional, pe norma de reprezentare cunoscută, deci toate lucrurile pot să decurgă ca până acum.

O să deschid discuţiile. Te rog, pentru că te-ai înscris primul. O să rog microfoanele din nou să circule prin sală, pentru că numai aşa ne putem auzi, şi o să-mi permit să vă rog să încercăm două lucruri: 1: să ne îndreptăm către problemele care au importanţă şi să încercăm să le decelăm, să le clasificăm, şi 2: să încercăm să discutăm în aşa fel încât o opinie care a fost afirmată şi consemnată să nu fie reluată, tocmai pentru a putea să acoperim un spectru mai amplu al discuţiilor şi să nu fim în situaţia neplăcută ca, la sfârşitul programului, să trebuiască să închidem fără să fi putut interveni.

[Petre Năstase]: Aş vrea să te întreb: ce părere ai dacă putem considera că rezultatul acestor alegeri este un „vot de blam” la conducerea pe care aţi făcut-o voi, Consiliul Director şi toată lumea, şi să vă daţi toţi demisia în momentul ăsta din conducerea acestei instituţii? Şi în momentul ăsta să organizăm alegeri mai repede şi să închidem distracţia asta odată pentru totdeauna. [aplauze]. Mulţumesc. Cred că este clar faptul că nici nu mai trebuie să votăm acest lucru. [din sală: corect].

[Șerban Ţigănaş]: Să-ţi răspund?

[Petre Năstase]: Cam aşa funcţionează lucrurile, este un „vot de blam”. Şi această Conferinţă are dreptul să dizolve Consiliul Director. Asta e foarte clar. Ei nu mai au ce să caute aici, atâta timp cât noi nu suntem de acord cu propunerile lor. Şi hai să nu ne mai ascundem după degete, ce naiba! Deci nu suntem de acord, şi cu asta basta! [aplauze]

[Adrian Popescu]: Dacă-mi permiteţi. Adrian Popescu sunt, Bucureşti, şi cred că e un moment foarte bun. Voiam să spun exact acelaşi lucru cu puţin înainte de vot. E un moment în care avem şansa, şi dumneavoastră în primul rând, pentru că aveţi zeci de mii de metri pătraţi în spate - foarte important! -, înaintea doctoratelor sau a altor cicluri. Zeci de mii de metri pătraţi pe care-i veţi duce poate şi pe lumea ailaltă ca responsabilitate. Asta facem şi noi. Într-o ţară săracă, cu o forţă de muncă prost calificată, cu o legislaţie care este necesară în permanenţă. Când merg cu avionul, în dreapta mea este o poză: nu salva copilul, salvează-te întâi pe tine şi pe urmă salvezi copilul. Eu nu fac concursuri, nu fac nimic cultural până când nu am, ca profesie, un statut ferm şi puternic. Aveţi posibilitatea acum să faceţi o „tabula rasa”, eu am încredere în dumneavoastră şi sunt sigur că vă voi realege. Dar faceţi odată această „tabula rasa” ca să vă apropiaţi de noi ăştilalţi, care suntem în prima linie. Noi cotizăm, noi lucrăm şi noi avem o reprezentare minimă, adică deloc. Nu mi se pare normal. De asta aţi primit acest vot. Ăsta este semnalul clar astăzi, şi era timpul. Eu am spus colegilor mei înainte de asta că masa de acuma a fost într-un fel „pomana” OAR-ului. [aplauze] Pentru că, practic, colegii mei, s-au organizat între timp. Nimeni n-a mai stat, n-a mai avut răbdare. La dumneavoastră totul este cu ani de zile, peste ani de zile. Noi murim de foame, pe noi legile ne pot băga la puşcărie imediat! Dacă vreţi, vă dau un exemplu despre cum se răsfrâng lucrurile şi asupra dumneavoastră. Dacă vreţi, putem să intrăm în detalii, să vedeţi ce înseamnă să nu respecţi o scară de evacuare, să pui săli de conferinţă la etaj şi chestii de astea. Nu mai discutăm chestiile astea. Deci, noi trebuie să avem întâi profesia foarte bine stabilită, că aşa scrie în Regulament şi în Statutul nostru. Pe urmă facem restul. Eu nu progresez cu concursuri sau cu De-a Arhitectura, ci întâi cu legislaţie, cu responsabilitate, şi pe urmă fac restul. Nu compar...[aplauze] România cu Germania. În Germania sunt 8 materii mai puţin – eu am copil şi ştiu ce înseamnă. Sora mea e profesoară acolo. Nu compar De-a Arhitectura. Mai bine fac istoria arhitecturii, mai bine promovez ce spunea doamna, liceul de construcţii, de arhitectură, ca să am o continuitate. Foarte mulţi de la liceu vor să fie arhitecţi şi eu ce fac? Mă fac că ninge! Mai bine fac cum a făcut doamna de la Bacău. Doamna de la Bacău a zis, „din toată sărăcia, hai să mă duc în Ucraina, hai să mă duc în Moldova, să rezolv ceva!”. Şi a rezolvat cât de cât o legătură. Nu pot să neg lucrurile astea. Asta este realitatea în care trăim. Dacă nu ne sprijiniţi, suntem ai nimănui.

Dar aţi văzut că noi ne descurcăm, şi pe internet. Nu stau după un SIOAR pentru o interfaţă imposibilă. Imposibilă! Mă duc la o societate care face corporaţii şi mă tratezi ca pe o corporaţie. Pot să vă spun că, în România, sunt organizaţii care au mai mulţi membri, care funcţionează cu foarte puţin. Eu pot să externalizez cu nişte notari toate serviciile, instant, fac o căsuţă poştală şi am rezolvat instantaneu, fără nicio problemă! Dumneavoastră credeţi că noi stăm după OAR să ne pregătim profesional? Păi eu, dacă nu ştiam mecanică cuantică, dacă nu ştiam lucruri de biologie, puteam să fac porcăriile pe care le fac? Porcării în sensul de minunăţii pe care trebuie să le fac? Ăsta este mesajul! Dumneavoastră aţi trecut prin acelaşi lucru cu construcţiile pe care le faceţi. Arhitectura a dispărut. Acum suntem un conglomerat de ştiinţe. Nu mai suntem arhitecţi. Tot timpul trebuie să ai fizician, trebuie să ai antropolog, trebuie să ai ornitolog. Eu nu pot să facă o grădină fără ornitolog. Nu pot, asta este. Nu pot fără arhitectura de interior, sigur, dar nu pot să las un arhitect de interior să-mi modifice cabluri electrice, să umble la structura de rezistenţă. Cu cea mai mare fineţe taie armăturile! [aplauze] Nici nu se uită! Nu ştiu dacă el în program ... eu nu pot fără arhitectul de interior, vă spun sincer, fără un sculptor, fără un pictor, nu pot. Dar nu pot să-l las nesupravegheat!

[O doamnă din sală]: Arhitectul de interior, sculptor şi pictor!

[Adrian Popescu]: Da, doamnă, pentru că, fără ei, nu am o imagine asupra întregului. Arhitectul de interior nu este o chestie nedefinită, după mine. Este un om care-mi rezolvă ultima coajă, cea care-mi rezolvă interfaţa cu clientul. Asta este după mine arhitectura interioară. Poate greşesc, poate am o părere greşită, dar arhitectul de interior trebuie să ştie că are o responsabilitate cel puţin egală cu a mea. Şi cred că-mi daţi dreptate, pentru că vă luptaţi cu acelaşi lucru.

Am văzut diplomele. Domnul Mac Popescu a făcut o chestie extraordinară: a chemat, la începutul anului, principalele facultăţi din Europa, deci o expoziţie de diplome. România nu a existat. Primul loc Anglia, al doilea loc Anglia, al treilea loc Spania. M-am uitat cum arată o diplomă: de la vânt până la ultimul şurub. Pe un metru pătrat – până la ultimul şurub! M-am uitat la ele foarte clar, poate că n-am văzut acelaşi lucru.

[Ana Maria Zahariade]: Nu pentru asta aţi votat.

[Adrian Popescu]: Nu asta este important. Important este că noi trebuie să fim cu picioarele pe pământ, asta este important, iar acest vot asta a însemnat. Nu pot să dau nişte mesaje fără să am în spate nişte cheltuieli, fără să am în spate un minim studiu de piaţă, fără să am un management al riscului. Nu ştiu cine a făcut managementul riscului pentru toate aceste acţiuni. Nu ni s-a arătat chestia asta. Tot timpul s-a spus „nu e clar, nu s-a terminat”. Păi dacă nu s-a terminat, de ce am venit? Noi asta am spus. Asta este o ocazie extraordinară şi aş vrea să profităm de ea, să învăţăm puţin din ea şi s-o luăm de la capăt. Nu e nimeni vinovat, dar lucrurile s-au schimbat. Şi trebuie să ne schimbăm odată cu ele. Eu am încredere în continuare în dumneavoastră şi sunt sigur că, dacă veţi lua cât de cât minim din ce aţi văzut ca poziţie, lucrurile vor merge mai departe pe un făgaş sănătos. Noi ne descurcăm, aţi văzut, şi fără OAR. Mergem mai departe. Eu vreau să fac ”Salonul Arhitecţilor Independenţi de Toamnă” și am să-l fac, indiferent de OAR. Colegii mei au făcut o organizaţie. Or să facă, mai sunt încă vreo două. Şi o să le facem pe toate. Pentru că noi trebuie să ieşim în piaţă, să ne vindem. Nu stăm după OAR să ne facă nu ştiu ce cursuri, zeci de ani. „Până la următorul congres”, „până la următorul congres”: nu putem să stăm până la nu ştiu câte congrese, cu o schemă din ce în ce mai stufoasă! Este exact ca în teoria sistemelor: cu cât se complică, organismul se apropie de dispariţie. Exact aşa a fost, aşa s-a şi întâmplat. Vă mulţumesc.

[aplauze]

[Șerban Ţigănaş]: Şi eu vă mulţumesc.

[Emil Stănescu]: Mulţumesc, Emil Stănescu de la Muntenia Vest. Am de spus şi eu câteva lucruri. Dacă Cezar Lăzărescu ar fi fost în sala asta şi ar fi văzut ce preconizam noi, cu întregul sistem ramificat, ar fi zis: ”Voi sunteţi arhitecţi sau v-a luat imaginea?” Adică, într-adevăr, s-a produs o ruptură undeva, încât colegii arhitecţi, mai tineri în general, preponderent tinerii, spun: „Ce, Ordinul Arhitecţilor? În afară de dovezile alea, banii ăia de ni-i luaţi pentru dovezi, OAR-ul nu există pentru noi!”. Şi asta este foarte rău. Nu fac niciun fel de afirmaţii tranşante, dar spun că este, într-adevăr, momentul de a reveni puţin cu picioarele pe pământ, că suntem arhitecţi. Şi trebuie să vorbim, să ne adresăm unii altora şi oricare să vină cu idei. Ori cu structuri şi parastructuri… Și iarăşi: copiii noştri sunt amândoi studenţi la arhitectură şi ştiu ce-i aşteaptă. N-au voie să vină la mine la birou, în plus, trebuie să meargă cine ştie pe unde să-şi rezolve problemele, şi, pe urmă, vin în faţa unei comisii a cărei competenţă, cum să spun, nu ştiu cine a stabilit-o, ca să poată să facă evaluarea copiilor. Şi, vă spun: orice copil, orice arhitect tânăr absolvent vine în piaţă, ţine piept la 50 de paraziţi ai arhitecturii şi ocupă măcar 25 din locurile ocupate actualmente de ei. Deci, piaţa noastră, ţara noastră este în deficit de arhitecţi la mia de locuitori faţă de toată Europa, iar noi venim să punem nişte bariere stupide de multe ori în comisia aia, aşa încât copiii cu diplomă, legal arhitecţi, sunt pasaţi încă un an sau mai mulţi. Nu este bine!

Cred că, mai departe, trebuie să deschidem ochii fiecare, cu toate filialele, asupra istoriei arhitecturii. Eu fac la Târgovişte o istorie a arhitecturii târgoviştene. Hai să ne vedem patrimoniul! Am găsit cartea asta a lui Françoise Choay şi zic: iată de unde se poate porni arhitectura şi unde trebuie să ne întoarcem, hai să privim patrimoniul şi să vedem ce facem, cum se dezvoltă el azi şi cum îl putem realmente influenţa. Dacă ne punem copiii să intre în procesul ăla de formare continuă, în care vor trebui să meargă o zi pe lună sau 70 de ore la o sută de km, în centrele astea, nici celui care-l ţine angajat acolo n-o să-i convină să-i tot dea libere sau să-şi ia concedii şi îi întrerupe procesul. Nimeni nu ne-a obturat până în momentul de faţă şi cred că nimeni nu va putea să bareze arhitectului calea către creativitate, pentru că asta este în sângele arhitectului: creativitatea. Fiecare dintre noi are această pornire către nou, către a fi la curent cu tot, nu ne trebuie cârje. Şi, de aceea, cred că acest plan este, în momentul de faţă, pus undeva înainte. E bun în principiu, cum a zis şi domnul Sturdza, dar calea nu este cea găsită. Aveţi ocazia să reveniţi. Mulţumesc.

[Șerban Ţigănaş]: Mulţumesc foarte mult. Îmi daţi voie să vă adresez o invitaţie: o zi din viaţa dumneavoastră, vă invit la Comisia Naţională de Acordare a Dreptului de Semnătură, dacă acceptaţi, pentru a vedea exact cum se pun problemele acolo. Vă rog.

[din sală, o voce]: Puteţi s-o faceţi? Ne-ar interesa pe toţi!

[Șerban Ţigănaş]: Este o idee interesantă.

[Tiberiu Bucșa?]: Bună ziua. Aţi câştigat, într-adevăr, dar nu aţi câştigat împotriva celor care stau în faţa noastră, ci aţi câştigat împotriva a aproape jumătate din cei care suntem în sală. Cred că este o diferenţă destul de mare, aşa că, atunci când vă adresaţi, vă adresaţi şi nouă, celorlalţi, şi cred că faptul că aţi câştigat acest vot nu vă pune în poziţia nici să ne daţi lecţii, nici să ne explicaţi ce înseamnă cu adevărat arhitectul şi nici să ne dispreţuiţi pentru că dorim să ne promovăm profesia prin concurs. Mulţumesc. [aplauze]

[Horațiu Răcășan]: Voiam să spun ceva şi profit de ocazie că a vorbit Tibi: nu cred că este cineva împotriva altcuiva. Toţi suntem în aceeaşi oală, toţi lucrăm în România, toţi beneficiem de aceeaşi realitate și nu cred că este vorba despre niciun fel de dispreţ. Eu cred că este un mod de a gândi destul de copilăresc: cine crede că este „tare în parcare” şi ceilalţi sunt nişte trepăduşi. Nu! Eu cred că nu despre asta este vorba, cred că este vorba mai repede de cum procedăm, cum ne optimizăm eforturile, cum folosim mai bine resursele, cum ne folosim mai bine timpul şi viaţa pentru a ne fi mai bine și pentru a face un lucru mai bun. Cred că, pur şi simplu, trebuie să vedem dacă noi, cei care suntem aici, delegaţi de către colegii noştri, răspundem cu adevărat la ceea ce-i doare pe ei în primul rând. Eu n-o să mai reiterez problematica pe care o tot pun în toate Consiliile Naţionale, dar senzaţia mea, în urma acestui vot, este că, pur şi simplu, n-am găsit răspunsul cel mai bun pentru problematicile lor. Aici nu este alb contra negru, sud contra nord sau mai ştiu eu ce aberaţii. Pur şi simplu, am văzut: planul A nu a mers, se merge pe planul B. Se numeşte optimizare, pur şi simplu, facem mai bine. Nu cred că cei care au votat cum nu am votat eu sunt duşmanii mei sau că-i dispreţuiesc sau ei mă dispreţuiesc. Eu nu pun discuţia în formatul ăsta.

Eu am o reverenţă şi pentru cei care au votat pentru şi cei care au votat împotrivă, pentru că fiecare dintre ei dorește binele acestei organizaţii. [aplauze-Corect]. Mulţumesc foarte mult.

[Șerban Ţigănaş]: Mulțumesc mult, mai era o mână ridicată...

[Marcel Pavel]: Tot am vorbit, o să vă spun că mă numesc Marcel Pavel. Nu cânt, dar vorbesc.

E un moment cu totul special. Interesant, real, ne aflăm într-o situaţie adevărată. Ne putem manifesta cert. Gândim şi spunem ceea ce gândim, acţionăm aşa cum ne dorim. N-a pierdut nimeni. Cred că am câştigat cu toţii în toată povestea asta. Suntem realişti. Avem nişte probleme, pe care trebuie să le analizăm însă mult mai atent.

Eu revin la o problemă, domnule preşedinte. Ordinul acesta s-a înfiinţat pentru câteva lucruri foarte importante şi dureroase pentru arhitect. Ne trezeam la un moment dat că şi frizerii făceau case. Şi acum mai fac – dar în sfârşit, asta e altă poveste.

Avem datoria să gestionăm foarte bine tabloul arhitecţilor. Să-l gestionăm foarte bine, să-l ştie fiecare primărie, să-l facem să fie activ acolo. Nu ştiu dacă avem nevoie de constrângerea acelei dovezi, care pentru foarte mulţi tineri – avea dreptate domnul arhitect – înseamnă încă o oprelişte. Ordinul nu este un organism care să ne organizeze de o manieră forţată. Nu. Noi suntem în stare să organizăm spaţiul, să organizăm viaţa oamenilor, tot ce e construit este gândit într-un fel de arhitecţi, de la coloanele templului acela din vechime şi până la tot ce se face şi prost şi bine acuma, e un lucru făcut de mâna arhitecţilor şi de mintea lor. N-are rost să ne ascundem după tot felul de formule, n-are rost să inventăm Ordinul ca pe o organizaţie care să fie mai dură decât ANAF-ul. Pentru că să ştiţi că acel program de perfecţionare continuă, care este foarte necesar, care este în mintea tuturor, a creat o senzaţie de: „iar am un organism care să mă controleze şi să mă discrediteze?” Există formule mult mai practice şi mai realiste probabil şi le ştim cu toţii, că suntem oameni trecuţi prin tot felul de lucruri şi de experienţe, care pot aduce valoare. Însăşi concurenţa: haideţi să încurajăm concurenţa şi, pe bună dreptate, s-a afirmat: concursurile sunt cele care ne scot în faţă. Dar ce facem pentru concursuri? Suntem la mâna ministerului, care spune: „Pas”. Noi nu avem recunoașterea valorii creației arhitecturale, nici măcar în investiţiile de stat, care ar trebui să fie super la nivel legal, adică să plătească şi valoarea creaţiei de arhitectură. Unde este creaţia de arhitectură, domnule preşedinte? Nimeni nu vorbeşte despre ea! Valoarea creaţiei. Când invităm la un concert un mare pianist, nu-l invităm pentru că ştie numai să cânte la pian, ci pentru că este un mare pianist, ascultăm acolo o întreagă experienţă. Când vedem un obiect de arhitectură creat de Ţigănaş sau de nu ştiu cine, vedem un obiect care are în spatele lui o experienţă formidabilă, este un mesaj pentru viitor. Ce lăsăm noi mai departe, cui ne adresăm? Facem programe care să sune bine numai din litere? Haideţi să ne apropiem mai simplu de ceea ce-i interesează pe oameni, pe colegii noştri şi, mai ales, pe tineri. Vă spun: am, din partea Filialei Dobrogea, mesajul să-i reprezint pe tineri, eu, care sunt cu părul alb, pentru că se simt abandonaţi, se simt frustraţi, se simt marginalizaţi din toate punctele de vedere, începând cu primăria şi cu primul contact, cu primul aviz. Apoi, Cultele, care ne duc la exasperare cu tot felul de aberaţii care nu sunt judecate de arhitecţi. Ajung să ne judece valoarea de arhitectură sau valoarea obiectului tot felul de inşi care n-au nicio treabă cu povestea aceea! Ajungem să catalogăm obiective sau să construim anumite spaţii fiind subordonaţi unor fantome, care se numesc construcţii mai vechi de 100 de ani! Am la Tulcea exemple care sunt dărâmături totale şi care dezagreghează tot spaţiul de acolo, de care trebuie să ţii seamă, pentru că au o sută de ani! Unde suntem noi, ca să putem să impunem valoare, să impunem analiză certă, reală, să fim respectaţi?!

Şi mai voiam să vă spun ceva. Am văzut tot felul de comisii şi comitete. Foarte bine. Funcţionează foarte bine. Nimeni nu şi-a pus problema dacă în rândul acelor oameni există cineva care a analizat competenţa, chiar şi a acelor grupuri auto-angajate. Foarte bine. Şi ne trezim în situaţia de a fi analizaţi tot aşa, de tot felul de minuni.

Voiam să vă propun, vizavi de acele comisii la nivelul Ordinului: din punctul meu de vedere, noi suntem fără să vrem politicieni. Arhitectul a fost întotdeauna un politician foarte rafinat. El a creat spaţiul în care societatea s-a dezvoltat. E adevărat, politicienii au gestionat-o, dar şi noi am gestionat-o și o gestionăm. Unde sunt arhitecţii în domeniul ăsta? Ar putea să fie alături de politicieni sau să-i controleze discret, rafinat şi cu valoare. Noi nu avem niciun fel de prezenţă la nivelul aşa-numiţilor „reprezentanţi ai poporului”, măcar să ţinem puţin hăţurile, că se întâmplă tot felul de minuni și suntem tributari ai acestor probleme.

[o voce din sală: Noi suntem de vină.]

Dar noi suntem cei de aici, care îi reprezentăm pe cei care ne-au trimis aici. Hai să punem problemele adevărate! Care-i relaţia noastră cu statul? Una de supunere permanentă? A zis doamna Udrea că ”n-aveţi voie mai mult de 3%” sau de cât este acolo. Cum este posibil aşa ceva? Păi madam Udrea aia, care face ce face – treaba ei – ştie câtă valoare are lucrul făcut de Ţigănaş sau de mai ştiu eu cine, ca valoare de arhitectură, nu ca valoare de investiţie? Cine o plăteşte, cine și cum o valorifică? Aici pierdem noi. Şi suntem nişte nimeni! Daţi la o parte de toţi, împinşi cât se poate mai departe, n-avem niciun drept să ne reprezentăm, nu putem să propunem o legislaţie. Dar de ce am creat Ordinul? Are două elemente esenţiale, după părerea mea: registrul şi reprezentarea lui foarte puternică.

Şi mai am un punct. Aş vrea şi v-aş propune ca, la următoarea întâlnire, să avem un audit economic al Ordinului.

[aplauze – Da, da.]

[Șerban Ţigănaş]: În sfârşit, încep să primesc propuneri, mulţumesc foarte mult.

Dacă sunteţi amabil să plimbaţi microfonul...

[Un domn]: Da, vreau să vă mulţumesc personal pentru surpriza foarte plăcută de astăzi, pentru că, sincer, nu mai aşteptam nimic de la Ordinul Arhitecţilor, iar faptul că, astăzi, am vorbit într-un fel sau altul cred că trebuie să fie primul indiciu că, de acum încolo, va trebui să dialogăm de-adevăratelea. Va trebui să vorbim într-adevăr de ceea ce ne interesează, va trebui să vorbim într-adevăr de experienţa pe care o au mii de arhitecţi care profesează zi de zi şi care se lovesc de toate lucrurile acestea. Şi dacă nu strângem toată experienţa asta într-un loc, astfel încât din ea să scoatem o strategie bună, pe care să elaborăm nişte documente, nişte acţiuni corect orientate, vom rămâne tot aici. Vă mulţumesc. [aplauze]

[