Stephen King Somnul raţiunii naşte monştri

56. Explozia
Niciodată după acea Hallorann nu a fost în stare să relateze cu precizie desfăşurarea evenimentelor. Îşi amintea că ascensorul coborâse, trecuse de ei fără să se oprească şi înăuntru era ceva. Dar nu a încercat să se uite pe fereastră din uşă, pentru că ceea ce era înăuntru scotea nişte sunete care nu erau câtuşi de puţin omeneşti. La început, Wendy Torrance tresări şi se strânse lângă el, iar apoi se năpusti cât de repede era în stare pe coridorul principal, împleticindu-se şi izbindu-se de pereţi.

― Danny! Danny! O, slava Domnului! Slava Domnului!

Îl cuprinse în braţe, gemând de bucurie, dar şi din cauza durerii.

("Danny")

Din îmbrăţişarea mamei sale, Danny îşi ridică ochii spre el şi Hallorann observă cât de mult se schimbase băiatul. Chipul său era livid şi plin de pete mici, ochii întunecaţi şi impenetrabili. Parcă şi slăbise. Privindu-i pe cei doi împreună, Hallorann se gândi ca, de fapt, mama era cea care părea mai tânără, în ciuda loviturilor îngrozitoare primite.

("Dick ― trebuie să plecăm ― să fugim ― locul ăsta ― o să")

Imaginea hotelului Overlook în flăcări, flăcări uriaşe dan­sând pe acoperiş. Ploaie de cărămizi pe zăpadă. Sirenele maşi­nilor de pompieri... deşi nici o astfel de maşină nu ar fi fost în stare să ajungă aici până la sfârşitul lunii martie. Mai mult decât orice altceva, gândul lui Danny îi transmise o senzaţie copleşi­toare de urgenţă, senzaţia că se putea îmtâmpla în orice moment.

― În regulă, spuse Hallorann.

Se îndreptă înspre cei doi, şi la început mişcările i-au fost anevoioase, de parcă ar fi încercat să înoate în apa adâncă. Simţul echilibrului îi era deteriorat, ochiul drept nu putea să focalizeze. Falca trimitea uriaşe impulsuri dureroase în tâmplă şi în gât, iar obrazul i se părea mare cât o varză. Dar caracterul imperativ din gândul băiatului îl hotărî să acţioneze.

― În regulă? întrebă Wendy.

Se uită de la Hallorann la fiul ei şi apoi iar la Hallorann.

― Trebuie să plecăm, răspunse Hallorann.

― Nu sunt îmbrăcată... hainele mele...

Danny i se smulse din braţe şi se repezi înspre camerele lor. Îl urmări cu privirea şi, după ce dispăru după un colţ, îşi ridică ochii spre Hallorann.'

― Dacă se întoarce?

― Soţul dumneavoastră?

― Nu e Jack, murmură ea. Jack e mort. Locul ăsta l-a ucis. Locul ăsta blestemat.

Lovi cu pumnul în perete şi ţipă simţind durerea ascuţită din degetele tăiate.

― Cazanul, nu-i aşa?

― Da, doamnă. Danny zice că o să explodeze.

― Bine.

Cuvântul a fost rostit pe un ton satisfăcut.

― Nu ştiu dacă o să pot coborî din nou scările. Coastele... Mi-a rupt coastele. Şi ceva în spate. Mă doare.

― O să reuşiţi, spuse Hallorann. O să reuşim cu toţii.

Dintr-o dată, însă, îşi aminti de animalele din tufe şi se întrebă ce vor face dacă încă mai stăteau de pază la ieşirea din hotel.

Danny se întorcea cu cizmele, hainele şi mănuşile lui Wendy. Cu haina şi mănuşile lui.

― Danny, spuse ea, ghetele tale.

― Prea târziu, zise Danny.

Îi privi cu un fel de nebunie disperată. Se uită fix la Hallorann şi dintr-o dată mintea acestuia se concentră asupra imaginii unui ceas sub un clopot de sticlă, ceasul din sala de bal care fusese donat hotelului de un diplomat elveţian în 1949.

Limbile ceasului arătau că mai era un singur minut până la miezul nopţii.

― O, Doamne, şopti Hallorann, Doamne, Dumnezeule.

Puse un braţ în jurul lui Wendy şi o ridică. Cu celălalt îl apucă pe Danny! O luă la fugă spre scară.

Wendy ţipă de durere când braţul îi strânse tocmai coastele rupte, când muşchii din spate îi scrâşniră în agonie, dar Hallorann nu-şi încetini paşii. Se năpusti în jos pe trepte, ţinându-i pe amândoi în braţe. Un ochi mărit şi disperat, celălalt umflat, rămas numai o crăpătură. Părea un pirat cu un singur ochi care lua ostateci pentru a cere o răscumpărare enormă mai târziu.

Şi atunci strălucirea îl învălui şi înţelese ce voise Danny să spună când a zis ca era târziu. Aproape ca simţea cum se pregăteşte explozia să ţâşnească din pivniţă şi să sfârtece măruntaiele acestui loc îngrozitor.

Alergă şi mai repede, traversând holul ca un uragan, înspre uşile duble.

Traversă grăbit subsolul până în camera cazanului, luminată slab de un singur bec murdar. De frică, îi curgeau balele şi se smiorcăia neputincios. Fusese atât de aproape, atât de aproape de clipa când l-ar fi avut pe băiat şi puterea lui uluitoare. Nu putea să piardă tocmai acum. Aşa ceva nu trebuia să se întâmple. Va da drumul la presiunea din cazan şi apoi îl va pedepsi pe băiat cu foarte multă asprime.

― Nu trebuie să se întâmple! zbieră. O, nu! Nu trebuie!

Se împletici până la cazan, al cărui trup cilindric strălucea roşiatic. Gâfâia şi zornăia şi împroşca nori de abur într-o sută de direcţii, ca o flaşnetă monstroasă. Acul indicator se afla la limita maximă al cadranului.

― Nu, aşa ceva nu se poate! urlă directorul/îngrijitorul.

Puse mîinile (mîinile lui Jack Torrance) pe supapă, fără să-i pese de mirosul de ars care se ridica de acolo şi nici de carnea arsă în clipa când roata incandescentă îi intră în palme ca într-un drum noroios.

Roata cedă şi, cu un strigăt de triumf, creatura deschise larg supapa. Din măruntaiele cazanului se auzi un muget prelung, când un şuvoi uriaş de abur ieşi din el, ca o duzină de balauri care şuiera în cor. Dar, înainte ca aburul să acopere în întregime cadranul, s-a văzut clar cum acul indicator începuse să coboare.

― AM CÂŞTIGAT! zbieră.

Începu să ţopăie în ceaţa fierbinte, care devenea tot mai deasă, fluturându-şi mîinile cuprinse de flăcări în gesturi obscene.

― NU A FOST PREA TÂRZIU! AM CÂŞTIGAT! NU A FOST PREA TÂRZIU! NU A FOST PREA TÂRZIU! NU...

Cuvintele i se transformară într-un răcnet victorios, care fu înghiţit de un tunet asurzitor când explodă cazanul hotelului Overlook.

Hallorann ţâşni afară prin uşile duble şi îi duse în braţe prin şanţul croit în zăpada de pe terasă. Văzu limpede animalele din tufe, mult mai limpede ca înainte, şi chiar în clipa când îşi dădu seama că temerile lui cele mai sumbre erau adevărate, că monştrii aceia se aflau între terasă şi snowmobil, blocându-i drumul, hotelul explodă. I se păru că totul se petrece în acelaşi timp deşi, mai târziu, a înţeles că nu se putea aşa ceva.

Se auzi o explozie adâncă, un sunet grav pe o singură notă joasă, atotpătrunzătoare

(HUMMMMMMMMMMMMMMMMMMMMMMMMMM;;;......)

şi apoi în spatele lor, un curent puternic de aer, care părea a-i împinge cu blândeţe. Pe acest suflu cald au fost purtaţi toţi trei de pe terasă şi un gând incoerent

("cam aşa trebuie că se simte Superman")

îi alunecă prin minte lui Hallorann în timp ce zburau prin aer. Îi scăpă din braţe pe Wendy şi pe Danny şi ateriză într-un morman de zăpadă. Zăpada îi intra pe sub cămaşă şi îi intra şi în nas şi îşi dădu vag seama că îi mai alina durerea din obrazul rănit.

Apoi se strădui să ajungă deasupra, fără să se gândească în acel moment nici la animalele din tufe, nici la Wendy Torrance, nici măcar la copil. Se rostogoli cu faţa în sus ca să poată urmări ultimele clipe din viaţa hotelului Overlook.

Ferestrele hotelului Overlook se făcură ţăndări. În sala de bal, clopotul de sticlă de deasupra ceasului se crăpă; se sparse în două şi căzu pe covor. Ceasul îşi încetă ticăitul: se opriră şi rotiţele, şi angrenajele, şi roata-balansier. Se auzi ceva ca o şoaptă, ca un oftat, şi izbucni un val mare de praf. În Camera 217, cada băii se despică brusc în două, revărsând o apă verzuie, cu miros dezgustător. În Apartamentul Prezidenţial, tapetul luă foc. Uşile batante ale Salonului Colorado săriră din balamale şi se prăbuşiră pe pardoseala restaurantului. Dincolo de arcada de la subsol, grămezile uriaşe de hârtii vechi se aprinseră şi flăcările se ridicară cu un şuierat făcut parcă de un aparat de sudură. Asupra vâlvătăilor se revărsa apa clocotită din cazan, însă nu reuşi să le înăbuşe. Ca frunzele de toamnă care ard mocnit sub uri cuib de viespi, hârtiile se ondulară şi se înnegriră. Cazanul explodă, sfărâmând grinzile din tavanul pivniţei, împrăştiindu-le ca pe nişte oase de dinozaur. Jetul de gaz care alimentase cazanul, rămas liber acum, se ridică cu un muget puternic, coloană de flăcări, prin crăpătura din podeaua holului. Mocheta de pe trepte se aprinse şi vâlvătaia alergă în sus pe scări, înspre etajul întâi, de parcă s-ar fi grăbit să anunţe nişte vesti teribil de bune. O rafală de explozii sfârtecă hotelul. Candelabrul din restaurant, bomba uriaşă din cristal, se prăbuşi cu un zgomot asurzitor, răsturnând mesele. Prin cele cinci coşuri ale hotelului Overlook ţâşniră flăcări uriaşe înspre norii care se împrăştiau.

("Nu! Nu trebuie! Nu trebuie! NU TREBUIE!")

Urla; urla, dar acum nu mai avea voce, iar panica şi sfârşitul şi osânda veşnică se învolburau zbierându-i doar în minte, dizolvându-se, pierzând gând şi voinţă, căutând, negăsind, ieşind, fugind, ieşind în vid, în nimic, sfărâmându-se.

Petrecerea se încheiase.

57. Plecarea
Explozia scutură întreaga faţadă a hotelului. Ţăndări de sticlă se împrăştiară pe zăpadă, unde începură să sclipească aidoma unui praf de diamante. Câinele-tufă, care tocmai se apropia de Danny şi de mama lui, se retrase speriat, lăsându-şi în jos urechile verzi, băgându-şi coada între picioare, târându-se jalnic, vrednic de dispreţ. În minte, Hallorann îl auzi cum scheaună cu teamă şi sunetul acesta se împleti cu urletul speriat şi derutat al celor două feline uriaşe. Se ridică cu greu în picioare ca să ajungă la ceilalţi doi şi să-i ajute şi atunci văzu ceva chiar mai înspăimântător; iepurele-tufă ― încă acoperit de zăpadă, se izbea ca un nebun de gardul din capătul terenului de joacă şi plasa metalică zornăia parcă în acordurile unei muzici de coşmar, cântată de o ţiteră fantomă. Chiar şi din locul unde se afla putea să audă cum ramurile şi crenguţele care îi alcătuiau scheletul pârâiau şi trosneau ca nişte oase care se frâng.

― Dick! Dick! îl strigă Danny.

Încercă să-şi sprijine mama, s-o ajute să ajungă la snowmobil. Hainele pe care le luase zăceau împrăştiate prin zăpadă, între locul unde căzuseră şi locul unde se aflau acum. Hallorann îşi dădu brusc seama că femeia era în cămaşă de noapte, iar Danny numai în tricou, şi temperatura era sub zero grade.

("dumnezeule, e în picioarele goale")

Se înapoie, mergând anevoios prin zăpadă, şi culese haina şi cizmele ei, haina şi mănuşile desperecheate ale lui Danny. Apoi fugi înapoi la ei, intrând din loc în loc în zăpadă până la şold, croindu-şi cu greu drumul.

Wendy era îngrozitor de palidă, pe o parte a gâtului îi curgea sânge, sânge care acum îngheţa.

― Nu pot, murmură, aproape leşinată. Nu, nu... pot. Îmi pare rău.

Danny îl privi pe Hallorann cu o implorare mută în ochi.

― O să fie bine, zise Hallorann şi o luă în braţe. Haide.

Ajunseră toţi trei la locul unde snowmobilul se răsucise şi se oprise. Hallorann aşeză femeia pe scaunul pasagerului şi îi puse haina. Îi ridică picioarele ― erau foarte reci, dar nu degeraseră încă ― şi le frecă apăsat cu jacheta lui Danny, înainte să-i pună cizmele. Chipul lui Wendy era alb ca varul, ochii buimăciţi îi erau închişi pe jumătate, însă începuse să tremure. Hallorann se gândi că era un semn bun.

În spatele lor o serie de trei explozii zgudui hotelul. Flăcări portocalii luminară zăpada.

Danny îşi lipi buzele de urechea lui Hallorann şi strigă ceva.

― Ce?

― Te-am întrebat dacă ai nevoie de aia?

Băiatul arăta spre canistra roşie răsturnată în zăpadă.

― Cred că da.

O ridică şi o scutură. Mai era ceva benzină înăuntru, însă nu putea să-şi dea seama câtă. Prinse canistra în spatele snowmobilului, bâjbâind neîndemânatic, pentru că degetele începuseră să-i amorţească. Pentru prima dată îşi dădu seama că pierduse mănuşile lui Howard Cottrell

("dacă scap o s-o pun pe soră-mea să-ţi împletească, zece perechi, Howie")

― Urcă-te, strigă la băiat.

Danny se împotrivi:

― O să îngheţăm!

― Trebuie să mergem la magazie! Sunt nişte lucruri acolo... pături... chestii din astea. Urcă-te în spatele mamei tale.

Danny se urcă, iar Hallorann îşi întoarse capul ca să poată striga chiar în urechea lui Wendy.

― Doamnă Torrance! Ţineţi-vă bine de mine! Înţelegeţi ce vă zic? Ţineţi-vă bine!

Îl înconjură cu braţele şi îşi lipi obrazul de spatele lui. Hallorann porni snowmobilul şi apăsă delicat pedala, ca sa împiedice orice spasm al vehicolului. Femeia de-abia se ţinea şi, dacă ar fi fost cât de puţin împinsă în spate, greutatea ei i-ar fi răsturnat şi pe ea şi pe copil.

Porniră. Snowobilul se roti în cerc şi apoi se îndreptară spre vest, paralel cu hotelul. Hallorann se apropie şi mai mult, ca să-l poată înconjura şi astfel să poată ajunge la magazie.

O clipă au putut vedea limpede ce se întâmpla în holul mare de la parter. Flacăra de gaz care se ridica prin duşumeaua sfărâmată era ca o lumânare uriaşă de pe un tort, galbenă în mijloc şi cu pâlpâiri albastre pe margini. În momentul acela părea doar că luminează şi nu distruge. Au văzut recepţia cu clopoţelul argintat de pe pupitru, cu modelul vechi de casă de bani, cu scaunele cu spătar înalt, cu pernele brodate, cu covoarele cu model complicat. Danny mai văzu şi canapeaua mică de lângă şemineu unde stătuseră cele trei călugăriţe în ziua în care au venit ― ziua închiderii. Însă aceasta era adevărata zi a închiderii.

Apoi, nămeţii de pe terasă au ascuns această imagine. O clipă mai târziu înconjurau aripa vestică a hotelului. Era destul de multă lumină ca să nu fie nevoie de farul snowmobilului. Cele două etaje superioare erau cuprinse de flăcări şi limbile de foc spărgeau ferestrele. Vopseaua albă şi lucioasă începuse să se înnegrească şi să se jupoaie. Obloanele care acoperiseră fereastra uriaşă a Apartamentului Prezidenţial ― obloane pe care Jack le fixase la jumătatea lui octombrie, aşa cum fusese instruit ― atârnau acum în vâlvătăi sălbatice, dezvăluind întunericul adânc şi sfărâmat dinăuntru, ca o gură fără dinţi care se căsca într-un ultim şi mut horcăit.

Wendy îşi lipise faţa de spatele lui Hallorann pentru a se feri de vânt şi Danny îşi lipise la fel obrazul de spatele mamei sale, astfel încât numai Hallorann putu să vadă ultima imagine şi nu pomeni niciodată de ea după aceea. I se păru că vede o formă uriaşă şi întunecoasă ieşind prin fereastra Apartamentului Prezidenţial, acoperind zăpada din spate. O clipă luă înfăţişarea unei mantii gigantice şi dezgustătoare şi apoi vântul o prinse, o sfâşie şi o fărâmiţă ca pe o coală înnegrită de hârtie foarte veche. Se rupse în bucăţi, se antrenă într-un vârtej năvalnic de fum şi dispăru, de parca nici nu ar fi existat vreodată. Însă în clipele acelea, când forma aceea s-a învolburat deznădăjduită, dansând ca particulele negative ale luminii, îi reveni în minte o amintire din copilărie... cu cincizeci de ani în urmă, sau poate mai mult. Împreună cu fratele său, descoperise un cuib uriaş de viespi de pământ, la nord de ferma lor. Fusese construit într-o groapă lângă un copac bătrân şi uscat. Fratele lui mai avea câteva artificii rămase din ziua de 4 Iulie. Le-a dat foc şi le-a aruncat în cuib. Au explodat cu un pocnet răsunător şi un vuiet surd şi mânios ― aproape ca un zbieret înfundat ― se ridică din cuibul distrus. Au luat-o la goană de parcă ar fi fost urmăriţi de demoni. Şi Hallorann chiar bănuia că într-adevăr a fost vorba de demoni. Privind în urmă peste umăr, aşa cum făcea şi acum, a văzut în ziua aceea un nor uriaş şi negru de bărzăuni care s-au ridicat în aerul fierbinte în vârtejuri, despărţindu-se apoi ca să caute duşmanul care le atacase căminul, astfel încât ei ― cu inteligenţa lor unică, de grup ― să-l poată ucide cu înţepături veninoase.

Apoi lucrul acela din aer dispăru şi s-ar fi putut să fi fost numai o părere, o trombă de fum, sau o bucată de tapet care flutura pe cer; şi rămase numai hotelul Overlook, torţă aprinsă în gâtlejul hohotitor al nopţii.

Avea şi o cheie de la magazie prinsă în inelul său cu chei, însă Hallorann observă că nu era nevoie să o foloseacă. Uşa era întredeschisă, lacătul atârna descuiat în zăvor.

― Eu nu pot să intru, şopti Danny.

― Nu-i nimic. Stai cu mămica ta. Pe vremuri erau aici nişte pături vechi. Probabil că sunt deja mâncate de molii, dar oricum e mai bine decât să murim îngheţaţi. Doamna Torrance, sunteţi încă trează?

― Nu ştiu, răspunse o voce stinsă. Aşa cred.

― Bine. Lipsesc numai o clipă.

― Întoarce-te cât poţi de repede, murmură Danny. Te rog.

Hallorann dădu din cap. Îndreptase farul spre uşa magaziei şi acum înota prin zăpadă, aruncând o umbră lungă în faţă. Împinse uşa şi intră. Păturile erau în colţ, lângă setul de crichet.

Alese patru ― miroseau a vechi şi a mucegai şi cu siguranţă că moliile se ospătaseră pe gratis din ele ― şi apoi se opri.

Dispăruse unul din ciocanele de cricnet.

("Cu el m-o fi lovit?")

De fapt, nu prea conta cu ce fusese lovit, nu? Şi totuşi, începu să exploreze uşor cu degetele umflătura uriaşă din falcă. Efort de şase sute de dolari într-un cabinet stomatologic, risipit cu o singură lovitură. Şi de fapt,

("Poate că nu m-a lovit cu aşa ceva. Poate că un ciocan s-a pierdut. Sau a fost furat. Sau luat ca amintire. De fapt")

nu avea nici o importanţă. Nimeni nu o să mai joace crichet aici la vară. Sau în oricare vară din viitorul apropiat.

Nu, nu avea nici o importanţă, decât că îl fascina rastelul cu ciocane de crichet din care unul lipsea. Se pomeni că se gândeşte la sunetul înfundat pe care-l scotea capul de lemn al ciocanului când lovea o bilă din lemn. Un sunet plăcut, care-ţi aducea în nări miros de vară. Urmăreai bila rostogolindu-se pe

("os, sânge.")

pietriş. Evoca imagini cu

("os, sânge.")

pahare înalte cu ceai cu gheaţă, balansoare, doamne cu pălării albe de pai, bâzâitul ţânţarilor şi

("băieţei obraznici care nu respectă regulile jocului.")

tot felul de chestii din astea. Sigur. Un joc drăguţ. Cam demodat acum, dar... drăguţ.

― Dick?

Vocea era subţire, speriată şi, aşa i se păru lui, destul de neplăcută.

― Ai păţit ceva, Dick? Ieşi acum. Te rog!

("Ieşi acu' cioară, te cheamă stăpânu'")

Mâinile îi apucară strâns mânerul unuia din ciocane, plăcându-i senzaţia pe care o simţea. Ochii îi deveniseră inexpresivi în întunericul brăzdat de scânteile incendiului. Chiar, le-ar face un serviciu amândorura. Ea era o epavă... o durea îngrozitor... şi o parte din poveste

("toată povestea")

se petrecuse din vina puştiului ăsta afurisit. Sigur că da. Şi-a lăsat tatăl acolo înăuntru ca să ardă de viu. Dacă te gândeai bine, asta aproape că era o crimă. I se zicea patricid. Ceva îngrozitor şi abject.

― Domnule Hallorann?

Vocea ei era mai mult o şoaptă slabă, plângăreaţă. Nu-i plăcu prea mult.

― Dick!

Băiatul suspina acum, înfricoşat.

Hallorann scoase ciocanul din stativ şi se întoarse spre raza albă a farului snowmobilului. Îşi târa încet picioarele pe duşumeaua din lemn a magaziei, ca picioarele unei jucării mecanice care a fost întoarsă cu cheia şi pusă în mişcare.

Dintr-o dată se opri, privi oarecum mirat la ciocanul pe care îl ţinea în mâini şi se întrebă îngrozit ce se gândea să facă. Crimă? Se gândise să comită o crimă?

O clipă, întreaga-i minte păru că se umple cu sunetul din ce în ce mai îndepărtat al unei voci mînioase:

("Fă-o! Fă-o, cioară fără coaie şi cu apă la genunchi! Omoară-i! OMOARÂ-I PE AMÂNDOÎ!")

Atunci, cu un strigăt abia şoptit şi înfricoşat, aruncă ciocanul din mâini. Acesta căzu cu zgomot în colţul unde se afla mormanul de pături, cu unul din cele două capete îndreptate spre el, ca o invitaţie mută.

Fugi.

Danny stătea pe şaua snowmobilului şi Wendy îl ţinea în braţe. Avea chipul brăzdat de lacrimi şi tremura de parcă ar fi avut o criză de malarie. Printre dinţii care îi clănţăneau, reuşi să întrebe:

― Unde ai fost? Ne-am speriat.

― Chiar că e loc de speriat, rosti Hallorann încet. Poate să ardă până la temelii şi tot n-o să mă prindeţi mai aproape de o sută de mile de el. Haideţi, doamna Torrance, înfăşurati-vă în păturile astea. Să vă ajut. Şi tu, Danny. Costumează-te în arab.

Puse două pături în jurul lui Wendy, acoperindu-i şi capul de urgia îngheţată a vântului, şi îl ajută pe Danny să le prindă bine pe ale lui.

― Acum, ţineţi-vă bine, zise. Ne aşteaptă un drum lung, dar ce-a fost mai rău a rămas în urmă.

Înconjură magazia şi apoi îndreptă snowmobilul pe drumul pe care veniseră. Hotelul Overlook se transformase acum în întregime într-o torţă care lumina cerul. În pereţi apăruseră găuri mari şi înăuntru era un iad roşu care creştea şi se micşora. Zăpada topită curgea prin streşinile carbonizate în cascade fierbinţi.

Ajunseră pe gazonul din faţă, care era luminat feeric. Nămeţii aveau sclipiri stacojii.

― Uite! strigă Danny, când Hallorann încetini în faţa porţii.

Arăta cu degetul spre terenul de joacă.

Creaturile tăiate în tufe se aflau în poziţiile lor iniţiale, însă erau dezbrăcate de frunze, înnegrite, pârjolite. Crengile moarte formau o reţea rigidă în lumina văpăilor, frunzele mici erau împrăştiate la picioarele lor ca nişte petale scuturate.

― Au murit! ţipă Danny cu un soi de isterie victorioasă. Moarte! Sunt moarte!

― Ssssst, şopti Wendy. E în regulă, iubitule. E bine.

― Ei, amice, zise Hallorann. Hai să mergem undeva unde e cald. Eşti gata?

― Da, murmură Danny. Sunt gata de atât de mult timp...

Hallorann se strecură prin deschizătura dintre poartă şi gard şi, o clipă mai târziu, se aflau pe drum, în direcţia Sidewinder. Sunetul făcut de snowmobil mai stărui câteva secunde în aer, până se pierdu în răcnetul necontenit al vântului. Sufla printre crengile dezgolite ale tufelor în formă de animale, cu un sunet grav, înfrânt, deznădăjduit. Focul creştea şi se micşora. La un moment dat, după ce se stinsese zgomotul motorului, acoperişul hotelului Overlook se surpă ― mai întâi în aripa vestică, apoi în cea estică şi, după câteva secunde şi acoperişul central. Un uriaş şuvoi spiralat de scântei şi de moloz incendiat se urca spre înaltul nopţii sinistre de iarnă.

Purtate de vânt, bucăţi de şindrilă în flăcări ajunseră în magazie prin uşa rămasă deschisa.

După puţin timp, focul izbucni şi în magazie.

Mai aveau încă douăzeci de mile până la Sidewinder când Hallorann s-a oprit ca să pună şi restul de benzină în rezervorul snowmobilului. Începuse să-l îngrijoreze starea în care se afla Wendy Torrance. Părea că se îndepărtează tot mai mult de ei. Şi încă mai aveau o bucată bună de drum.

― Dick! strigă Danny.

Stătea în picioare pe şa, arătând cu degetul în zare.

― Uite, Dick! Uită-te acolo!

Ninsoarea încetase şi o lună ca un dolar de argint se uita la ei printre norii care se împrăştiau. Departe, îndreptându-se însă spre ei, urcând şoseaua cu serpentinele sale, se vedea un lanţ sidefiu de lumini. Vântul se opri o clipă şi Hallorann putu sa desluşească mormăitul îndepărtat al motoarelor de pe snowmobile.

Hallorann, Danny şi Wendy s-au întâlnit cu ele cincisprezece minute mai târziu. Le aduseseră haine de schimb şi coniac şi pe doctorul Edmonds.

Şi lunga noapte lua sfârşit.


58. Epilog/Vara
După ce a isprăvit de controlat salatele pe care le preparase ucenicul său şi aruncă o privire peste fasolea coaptă pe care o serveau la antreuri în săptămâna aceea, Hallorann îşi scoase şorţul, îl agăţă în cuier şi ieşi pe uşa din spate. Avea cam patruzeci şi cinci de minute la dispoziţie până când trebuia să se apuce de pregătirea cinei.

Locul se numea Red Arrow Lodge şi era îngropat în munţii din vestul statului Maine, la distanţă de treizeci de mile de oraşul Rangley. Era o afacere bună, era de părere Hallorann. Munca nu era prea grea, bacşişul bun, şi până acum nu-i fusese trimis înapoi nici un fel de mâncare. Deloc rău, dacă te gândeai că sezonul era aproape pe sfârşite.