Studiul elaborat de echipa din Romania pentru proiectul Securitatea Frontierelor si Stabilitatea Regionala

Posibilităţi de introducere a unui mod de lucru în comun

O caracteristică importantă, ce trebuie să stea în vederea factorilor de decizie care pot defini cadrul general de cooperare la frontieră, este dezvoltarea cooperării inter-agenţii şi formalizarea acesteia. Nu se poate vorbi despre cooperare sectorială între autorităţile vamale, ci trebuie construit şi implementat un concept mai larg, de cooperare a tuturor autorităţilor statului prezente la frontieră, astfel încît obiectivul central să fie constituit de integrarea, cît de mult posibil, a operaţiunilor şi procedurilor ce privesc:

procesarea informaţiilor despre călători;

procesarea informaţiilor despre autovehicule;

procesarea informaţiilor despre mărfuri.
Cooperarea inter-agenţii ale unui stat, la modul ideal, se reflectă în utilizarea în comun de date (în special date conţinute de sisteme informatice), într-un schimb permanent de informaţii şi fapte relevante reieşite din activitatea proprie curentă (dar folositoare altei autorităţi), prin cunoaşterea necesităţilor şi competenţelor celorlalte autorităţi şi chiar în delegarea de responsabilităţi între autorităţile prezente la frontieră. Un exemplu ar fi utilizarea de criterii de selectare pentru control vamal a bunurilor, persoanelor sau mijlocelor de transport care trec frontiera şi care trebuie să aibă în vedere profile de risc stabilite de alte autorităţi la frontieră (pe probleme specifice: imigraţie clandestină, de exemplu) şi, mai departe, rezultatele controalelor ţintite ale autorităţii vamale efectuate în punctul de frontieră ar trebui să fie disponibile către părţile interesate, altele decît autoritatea vamală.
De la aceste elemente trebuie să se plece şi în demersul de a aduce autorităţile aflate de-o parte şi de alta a frontierei într-un mod explicit de acţiune în comun. Un alt element important în această construcţie, inclusiv în proiectarea de noi proceduri de lucru, este şi utilizarea în comun a echipamentelor tehnice specifice disponibile.

O asemenea abordare poate introduce o viziune globală asupra controlului specific al frontierei, bazată pe complementaritatea echipamentelor tehnice şi/sau complementaritatea utilizării acestora. Complementaritatea echipamentelor face referire la stabilirea posibilităţii folosirii în comun a echipamentelor. Ipoteza de lucru presupune accesul reciproc la rezultatele controlului, indiferent de locaţia fizică a echipamentelor. Complementaritatea utilizării face referire la o repartizare mai eficientă a echipamentelor identice sau similare. Astfel, distribuirea echipamentelor de-a lungul frontierei comune în cel mai judicios mod, prin evitarea duplicării aceluiaşi tip de control de-o parte şi de alta a frontierei poate fi un răspuns eficient al autorităţilor faţă de cerinţele crescute de exigenţă ale actului de control de rutină sau de excepţie. Desigur, o astfel de abordare presupune creşterea gradului de încredere reciprocă a părţilor pînă la nivelul recunoaşterii rezultatului unui control, chiar şi în condiţiile în care reprezentanţii propriei administraţii naţionale nu au fost de faţă la controlul efectiv.

Discuţiile cu privire la managementul unitar şi integrat al facilităţilor tehnice de control la frontieră trebuie abordate ţinînd cont de următoarele aspecte:

echipament tehnic specific există şi la autoritatea vamală şi la autoritatea poliţienească de frontieră;

un inventar al disponibilităţilor tehnice trebuie realizat, ţinînd cont de propriile investiţii ale ţărilor noastre şi de programele europene sau din alte surse (de exemplu prin Pactul de Stabilitate);

definirea unui cadru corespunzător pentru resursele umane implicate.

În identificarea celor mai propice metode de lucru în comun, trebuie să se ţină seama de faptul că, tradiţional, controlul de rutină, atît în înţelesul şi condiţiile României, cît şi ale Republicii Moldova, conţine germenii "corupţiei pasive", tradiţionaliste, ce nu implică decît îndeplinirea şi operarea sarcinilor normale de lucru.
Astfel, există situaţii în care se observă o atitudine de "rezistenţă" iniţială la un mod nou de activitate din partea diferitelor categorii de personal operativ. Totuşi, responsabilizarea în comun prin introducerea acestui tip de noi proceduri locale, încurajează, într-un fel acţiuni corective locale în sensul diminuării apetenţei pentru acest tip de "corupţie". Această remarcă este cu atît mai importantă cu cît Programele de Guvernare din cele două state conţin, ca priorităţi naţionale, reducerea gradului de corupţie în actul de administraţie şi, în particular, în domeniul vamal.
Dealtfel, în cuprinsul "Programului Naţional de Prevenire a Corupţiei" aprobat prin Hotărîrea Guvernului României nr.1065/2001" regăsim, în capitolul dedicat reformei managementului sectorului public, următorul obiectiv şi măsurile preconizate de prevenire a corupţiei:

dezvoltarea şi implementarea unui program coerent de educaţie eticã a personalului autoritãţii vamale, precum şi intensificarea activitãţii organismului propriu de control şi aplicarea fermã a mãsurilor de prevenire a corupţiei în domeniul vamal;

dezvoltarea fluxului de raportare, informare şi popularizare atît a performanţelor, cît şi a cazurilor de conduitã inadecvată a personalului vamal;

standardizarea procedurilor de vămuire şi de percepere a taxelor vamale, precum şi folosirea sistemelor computerizate de control la punctele de trecere a frontierei de stat;

înfiinţarea ghişeului unic de încasare a taxelor în punctele de control la trecerea frontierei de stat.
Am adus în discuţie acest paragraf al Hotărîrii de Guvern pentru a se putea observa convergenţa conceptelor şi posibilitatea reală de punere în practică a principiului care le fundamentează către o soluţie ce nu este valabilă doar pentru un punct de frontieră sau o administraţie, ci un ansamblu de autorităţi ce activează împreună, pe un set minimal de obiective, responsabilităţi şi, în final, criterii de eficienţă.
La acest moment, administraţia vamală din România aplică o politică proprie privitoare la comportamentul lucrătorilor vamali, materializată în Codul de Conduită a Personalului Vamal, intrat în vigoare la începutul anului 2002. În noul Cod de conduită al funcţionarilor vamali se prevede că, în îndeplinirea atribuţiilor de serviciu, personalul vamal este obligat să respecte şi să aplice principiile legalităţii, integrităţii morale, credibilităţii şi responsabilităţii, să aibă un comportament civilizat, să fie loial instituţiei, să fie, în toate circumstanţele, obiectiv şi imparţial şi mai ales să nu se lase influenţat de interesele personale şi nici de presiunile politice în îndeplinirea atribuţiilor de serviciu. Desigur că se impunea elaborarea unui asemenea cod, aliniat la cerinţele internaţionale, însă chestiunea de bază este salariul sub media pe ţară a funcţionarilor vamali, fapt ce ridică obstacole evidente în demersurile de eradicare a corupţiei în acest sector, care nu este nici pe departe unicul asupra căruia ar exista suspiciuni legate de corupţie.
Materialul prezentat în acest capitol face proba faptului că, în România, autorităţile vamale cunosc care sînt principiile şi parametrii unei colaborări eficiente cu autorităţile similare la frontieră. Există o viziune, iar elementele strategiei care pot duce la punerea ei în aplicare sînt cunoscute, se remarcă idei şi sugestii pentru ce anume ar trebui făcut. Foarte probabil punctele de vedere ale autorităţii centrale în materie sînt diferit împărtăşite în teritoriu, în funcţie de o serie de considerente, însă în linii mari, din informaţiile care au fost puse la dispoziţie pentru întocmirea prezentului material, se remarcă faptul că autoritatea vamală are în vedere un plan de măsuri pe care le-ar putea pune în practică în funcţie de anumite condiţii. Cele mai multe dintre observaţiile pe această temă lăsau să transpară obstacole ce ţin de lipsa încrederii între autorităţile competente din statele în cauză sau de lipsa coeziunii şi comunicării între liderii politici şi responsabilii cu punerea în practică a măsurilor. Tocmai din acest ultim motiv, la întrebările referitoare la obstacolele efective care stau în calea unei mai temeinice conlucrări între omologii români şi moldoveni, cele mai multe informaţii rămîneau în sfera necesităţii unei mai bune corelări atît între liderii politici ai celor două state cît şi între fiecare dintre aceştia şi responsabilii din punctele de trecere a frontierei. Din multitudinea de actori care concură la stabilirea de relaţii de cooperare dintre România şi Republica Moldova (mai ales în contextul în care anterior am tratat problema euroregiunilor), autorităţile vamale şi respectiv poliţia de frontieră reprezintă pilonii centrali a căror colaborare este crucială în acest context. Dincolo de aceste deziderate, prevederile legii şi bunele intenţii, este indiscutabil că cei care se expun şi trebuie să soluţioneze constant problemele apărute la frontieră sînt vameşii şi poliţia de frontieră, de a căror informare şi încurajare, în spiritul dialogului, depinde o mai eficientă activitate la frontieră.