Suport de curs Destinat pentru specialităţi cu profil economic. Autor

Tema 4. Creşterea economică şi dezvoltarea durabilă

1. 
   Concept, factori şi tipuri;
   
2. 
   Modele de creştere economică;
   
3. 
   Dezvoltarea durabilă;
   

-1-

Analiza la nivelul macro a proceselor economice, simultan cu abordarea lor dinamică, a conturat noi concepte, printre care şi cele de creştere şi dezvoltare economică. Din multitudinea de noţiuni utilizate pentru a investiga procesele macroeconomice, frecvenţa cea mai mare o au termenii de creştere, dezvoltare, progres tehnic, evoluţia economică, ciclu economic etc.

Creşterea economică se derulează într-un anumit cadru spaţial şi temporal. În timp, rezultatele macroeconomice pot înregistra, sub aspect cantitativ, creşteri, stagnări şi chiar scăderi. Deci, creşterea economică nu trebuie înţeleasă ca fiind un proces liniar.

În literatura de specialitate se utilizează niţiunile de „ creştere zero” şi „ creştere negativă”, specifice unor meditaţii teoretice.

„Creşterea economică zero”, menţionată pentru prima oară într-un raport către Clubul de la Roma, intitulat „Limitele creşterii”, semnifică situaţia în care rezultatele economice absolute şi populaţia totală sporesc în acelaşi timp, nivelul agregatelor pe locuitor rămânând constant.

„Creşterea economică negativă” sau descreşterea economică evidenţiază acea situaţie în care, pentru un anumit timp, rezultatele macroeconomice pe locuitor au o tendinţă de scădere, menţinându-se însă sub control o serie de corelaţii fundamentale de echilibru, ceea ce presupune compromisuri rezonabile pe planul eficienţei economice şi al bunăstării sociale. „Creşterea economică negativă” exprimă intenţia de legitimare a unei situaţii de fapt sau a unei perspective nefavorabile.





Factorii creşterii economice exprimă, în substanţa lor, forma concretă pe care o îmbracă condiţiile (premisele) creşterii economice în viaţa economică reală a unei ţări şi a economiei în ansamblu.

Condiţiile creşterii economice desemnează ansamblul elementelor de ordin natural-material, uman, social-politic, economic, tehnico-ştiinţific, ecologic etc. care, prin însăşi consistenţa lor, permit şi, în anumite situaţii, favorizează procesele de creştere economică într-o ţară. Ele mai pot fi denumite premise ale creşterii economice, deoarece îndeplinesc rolul de cadru general, indispensabil declanşării şi susţinerii oricărei activităţi economice.

În cadrul condiţiilor (premiselor) creşterii economice într-o ţară includem: condiţia umană, condiţia natural-materială şi ecologică, condiţia politică, condiţia educaţională, condiţia economică, condiţia tehnico-ştiinţifică etc.

Transformarea condiţiilor economice în factori ai creşterii economice este rezultatul unui proces complex, bazat pe filtrul raţiunii şi voinţei umane, ce încorporează educaţia şi experienţa de viaţă a generaţiilor care coexistă şi se succed într-un anumit mediu natural şi social, aflate în permanenţă sub dictatul limitării mijloacelor pentru atingerea ţelurilor, dinainte stabilite.

Fiind numeroşi factorii creşterii economice pot fi grupaţi în mai multe categorii: direcţi (forţa de muncă, capitalul fix, resursele naturale, resursele informaţionale, progresul tehnic) şi indirecţi (mărimea şi structura cererii interne, rata economiilor şi rata investiţiilor, schimburile economice internaţionale), interni şi externi, primari şi derivaţi, generali şi specifici, materiali (capitalul, forţa de muncă, natura) şi nemateriali (mediul social, politic, legislativ, religia, reforma intelectuală, modificarea modului de viaţă, dezvoltarea învăţământului, ştiinţei, etc. ).

Economistul francez Edmond Malinvaud susţine că rata anuală medie de 5% de creştere economică în anii 1951-1969 în Franţa s-a datorat factorilor direcţi doar într-o măsură de 2,4% , restul sporului a fost condiţionat în principal de acţiunea factorilor indirecţi (2,6%).

Economiştii francezi Pierre Maillet şi Philippe Rollet împart factorii creşterii economice în:

1. 
   factori de bază; munca, capitalul, pământul, cunoştinţele;
   
2. 
   factorii sociali şi instituţionali; spirit de întreprinzător, atitudinea faţă de schimbări, sisteme de securitete socială, consensul social, existenţa grupurilor de interese politice, eficacitatea activităţii instituţiilor internaţionale (OMC, FMI, BM).
   

De remarcat: autorii considereă că în lumea contemporană rolul resurselor naturaleîn asigurarea creşterii economice a diminuat substanţial. Din contra, ţările lipsite de resurse naturale au înregistrat ritmuri înalte şi stabile de creştere economică (Japonia, Elveţia, Norvegia) vizavi ţările bogateîn resurse naturale (Ţări din Africa, Rusia).
Pentru ţările în tranziţie, inclusiv Republica Moldova o importanţă deosebită o are divizarea factorilor creşterii economice în factori pe termen scurt şi pe termen lung. Ca factor decisiv al creşterii economice pe termen scurt este cererea agregată (vezi D. Moldovanu “Economie politică”; pag. 214;). Investiţiile – factor primordial al creşterii economice pe termen lung (aceeaşi sursă pag. 215). Dar care este influenţa forţei de muncă – ca factor al creşterii economice pentru Republica Moldova? (vezi D. Moldovanu “Economie politică”; pag.216;).

În cadrul factorilor cu influenţă nemijlocită, decisivi asupra creşterii economice se înscriu factorii de producţie, cum sunt: factorul uman (resursele de muncă), factorul material (resursele naturale şi echipamentele de producţie acumulate), factorul informaţional-tehnologic şi factorul instituţional.

Factorii creşterii economice au un mod specific de acţiune, în raport cu importanţa lor prioritară şi de caracterul acţiunii lor – direct sau mediat. Fiecare factor al creşterii economice se abordează sub aspect tridimensional: cantitativ, calitativ şi structural.

• 
  Dimensiunea cantitativă se referă la volumul global al fiecărui factor.
  

• 
  Dimensiunea calitativă se referă la randamentul utilizării factorilor de creştere economică, inclusiv a cadrului instituţional care îşi pune amprenta pe funcţionalitatea vieţii economice în ansamblul ei.
  
• 
  Dimensiunea structurală potenţează contribuţia de ordin cantitativ- calitativ în funcţie de proporţiile în care se combină diferitele categorii de factori şi în care acestea se
  

repartizează pe destinaţii de utilizare (ramuri economice, grup de produse din cadrul

acestora etc.).

Acţiunea conjugată a factorilor de creştere economică pune în evidenţă anumite posibilităţi de combinare a diferitelor laturi ale acestor factori, în variante care se definesc drept tipuri de creştere economică. Se disting două tipuri fundamentale de creştere economică:

1. 
   extensivă ;
   
2. 
   intensivă;
   

Creşterea economică extensivă are loc în condiţiile când sporul de producţie se obţine pe baza folosirii unui număr suplimentar de braţe de muncă, de maşini, de materie primă, de terenuri agricole etc. Este caracteristică pentru ţările slab dezvoltate şi se bazează pe un effort inbestiţional susţinut.

Creşterea economică intensivă presupune căpătarea unui spor de producţie pe baza utilizării mai eficiente a factorilor de producţie existenţi, a implimentării noilor utilaje şi tehnologii (valorificarea progresului tehnico-ştiinţific). Acest model presupune nu numai un spor de produse ci şi îmbunătăţirea calităţii produselor. Este proprie mai cu seamă ţărilor dezvoltate, capabile să aplice ultimile realizări ale PTŞ.

Istoria ceonomică nu cunoaşte cazuri când un tip sau altul de creştere economicăa fost aplicat în mod ideal. De obicei are loc o îmbinare a factorilor extensivi cu cei intensivi.

-2-

Pentru a determina influenţa unuia sau mai multor factori asupra creşterii economice s-a recurs la elaborarea unor modele logico-matematice. Există modele care avluează doar aportul muncii şi apitalului la creşterea economică. Cele mai multe dintre ele ţin cont şi de aportul altor factori. Un rol deosebit i se acordă ratei investiţiilor, ca principal factor de creştere economică pe termen lung.

Modele reprezintă formalizarea, în expresie matematică, prin funcţii şi parametri specifici, a relaţiilor dintre factorii şi rezultatele procesului de creştere economică, punând în evidenţă mecanismele, intensitatea şi tendinţele acestuia.

Din punct de vedere al gradului de agregare, modelele de creştere economică pot fi monosectoriale sau multisectoriale. Modelele monosectoriale nu diferenţiază pe ramuri economice intrările şi rezultatele, abstractizarea fiind mai înaltă. La rândul lor, indicatorii de efort şi rezultatele iau, în acest caz, expresia cea mai agregată, iar combinarea dintre factori este considerată a fi de aceeaşi natură pe ansamblul economiei. Modelele multisectoriale diferenţiază pe ramuri atât funcţii de transformare a factorilor de creştere în rezultate, cât şi contribuţia specifică fiecărei ramuri la obţinerea indicatorilor macroeconomici sintetici. În general, asemenea modele operează cu variabile ca: produsul naţional brut pe locuitor şi ritmul acestuia, rata acumulării de capital, volumul capitalului şi al muncii, coeficienţii de substituire a factorilor de producţie, înzestrarea tehnică a muncii, volumul investiţiilor, importul şi exportul, soldul balanţei de plăţi externe etc.

Unul dintre cele mai cunoscute modele de creştere economică este cel al lui R. F. Harrod, care consideră că, în condiţiile deciziilor individuale, ar exista trei ritmuri posibile de creştere a venitului naţional: unul, numit rata garantată, e determinat de deciziile individuale agregate şi dă satisfacţie întreprinzătorilor; altul, numit rata naturală e determinat de condiţiile fundamentale (creşterea populaţiei, inclusiv a forţei de muncă, a progresului tehnic şi a productivităţii muncii); cel de-al treilea, care există în fapt şi pe care el îl numeşte rata de facto, poate fi egal cu oricare dintre celelalte două sau să nu coincidă cu nici unul dintre ele.

Fiecare dintre cele trei rate de creştere se exprimă cu ajutorul unei anumite ecuaţii:

1. 
   Rata garantată:
   

Unde: G_w - rata garantată a venitului naţional, care oferă întreprinzătorilor satisfacţie şi care-i fac să

menţină investiţiile

C_r - coeficientul necesar al capitalului care concordă cu necesităţile întreprinzătorilor;

S - rata acumulării, adică raportul dintre investiţii (I) şi venitul net

2. Rata naturală:

sau

Unde: G_n - reprezintă rata de creştere naturală, pe care o îngăduie condiţiile fundamentale.

3. 
   Elementul principal care permite o prezentare succinţă a modelului este rata de facto, sau rata reală a
   

creşterii economice, care se calculează prin ecuaţia:
Unde: G – rata de creştere a venitului naţional ();

C- coeficientul capitalului ();

S – rata investiţiilor, acea parte din venit care se economiseşte şi se investeşte.

Cele trei ecuaţii ale ratei de creştere, folosite de către R.F. Harrod, constituie ecuaţiile modelului sau de creştere. Cu ajutorul acestora, el încearcă să explice evoluţia ciclului afacerilor. Astfel, după opinia lui, pentru a avea o situaţie stabilă şi prosperitate, ar trebui ca rata de facto (G) să fie egală cu rata garantată (Gw), iar aceasta, la rândul ei, cu rata naturală (Gn), adică: G = Gw = Gn

În realitate, rata de facto e diferită de rata garantată, iar aceasta, de cea naturală, adică: G ≠G_w≠G_n. În funcţie de aceste diferenţe, poate exista o stare de boom sau o stare de recesiune. Daca rata de facto este mai mare decât rata garantată, adică G > G_w, avem de-a face cu tendinţa de boom. Dimpotrivă, dacă rata de facto e mai mică decât rata garantată, adică G < G_w, are loc o tendinţă de recesiune. Această situaţie se întâmplă în condiţiile în care rata garantată e mai mică decât rata naturală, adică G_w > G_n, întrucât, pe o perioadă mai îndelungată de timp, limita maximă a ratei de facto este rata naturală, adică G = G_n.

Starea de boom, în condiţiile în care G > G_w, sau de recesiune, în condiţiile în care

G < G_w, se explică prin faptul că, în situaţia în care rata acumulării (S) este dată, unei creşteri a lui G sau G_w îi corespunde o reducere a lui C sau C_r, Ori, dacă G > G_w, atunci implicit, C < C_r, iar pe piaţă oferta de bunuri de investiţii va fi mai mică decât cererea, ceea ce va impulsiona investiţiile. Dimpotrivă, dacă G > G_w, atunci C < C_r, iar pe piaţă va exista un surplus de bunuri de investiţii care va atrage o reducere a boom-ului.

Rata acumulării (S), care se presupune a fi dată, depinde, la rândul său, de autonomia dintre cererea de capital şi oferta de capital. În timp ce prima (cererea de capital) este determinată de rata creşterii populaţiei şi de coeficientul capitalului, cea de a doua (oferta de capital) este dată de înclinaţia spre economii a indivizilor.

Analizând modelul creşterii economice elaborat de R.F. Harrod, se observă că aceasta reflectă anumite legături funcţionale reale, cum ar fi cea dintre rata acumulării şi ritmul de creştere a venitului naţional, mijlocită de coeficientul capitalului, sau cea dintre creşterea populaţiei şi coeficientul capitalului, pe de o parte, şi necesarul de capital, pe de altă parte.

-3-
Primele lucrări privind teoria şi practica dezvoltării durabile au apărut la scară planetară, globală, dat fiind faptul că la acest nivel s-au putut constata mai vizibil efectele negative conjugate ale dezvoltării omenirii de până acum.

Începând cu anul 1972, când a avut loc Conferinţa asupra mediului de la Stockholm şi până în prezent, au fost identificate peste 60 de interpretări ale conceptului de dezvoltare în noua viziune a interdependenţelor dintre problemele mediului înconjurător, bunăstării generale şi procesului creşterii economice. Aria acestor interpretări se înscrie între două limite extreme: cea a primului raport al Clubului de la Roma – unde se propune stoparea creşterii economice – şi cea a verzilor, care absolutizează rolul mediului natural.

În raportul Brundtland, intitulat Viitorul nostru comun, prezentat la Conferinţa Naţiunilor Unite de la Rio de Janeiro în iunie 1992, dezvoltarea durabilă este concepută în viziunea concilierii dintre economie şi mediul înconjurător pe o nouă cale de dezvoltare, care să susţină progresul uman, nu numai în câteva locuri şi pentru câţiva ani, ci pentru întreaga planetă şi pentru un viitor îndelungat.

Punctul de vedere larg acceptat este de dezvoltare durabilă sau viabilă, sustenabilă, în cadrul căreia se urmăreşte interacţiunea compatibilităţii a patru sisteme: economic, uman, ambiental şi tehnologic, astfel încât să se asigure satisfacerea nevoilor prezentului, fără a compromite capacitatea generaţiilor viitoare de a-şi satisface propriile nevoi. Pentru realizarea condiţiei de compatibilitate a celor patru sisteme care se interacţionează, strategia dezvoltării durabile include, ca un element esenţial, indispensabil, simultaneitatea progresului în toate cele patru dimensiuni.

Factorii care se interinfluenţează în procesul dezvoltării sunt:

• 
  populaţia;
  
• 
  resursele naturale;
  
• 
  mediul natural;
  
• 
  producţia agricolă;
  
• 
  producţia industrială;
  
• 
  poluarea.
  

Strategia dezvoltării durabile îşi propune să găsească criteriile cele mai adecvate de optimizare a raportului nevoie-resurse, obiective de atins, mijloace necesare, pe baza compatibilităţii lor reciproce, în timp şi spaţiu.

Conceptul de dezvoltare durabilă, ca şi strategia sa de realizare, pun problema omului şi a colectivităţii umane din perspectivele timpului şi spaţiului; de aceea, este mai potrivit să i se spună dezvoltare umană-durabilă.

Rezultă că dezvoltarea umană-durabilă (sustainable development) este un gen nou de strategie umană ce răspunde necesităţilor prezentului, fără a compromite posibilităţile de satisfacere a trebuinţelor generaţiilor viitoare.

În esenţă, dezvoltarea umană-durabilă este definită de următoarele elemente mai importante:

• 
  Compatibilitatea permanentă şi sigură a mediului creat de om cu mediul natural;
  
• 
  Egalitatea şanselor generaţiilor care coexistă şi se succed în timp şi spaţiu;
  
• 
  Interpretarea prezentului prin prisma viitorului, sub forma introducerii, ca scop al dezvoltării durabile, a securităţii ecologice în locul maximizării profitului;
  
• 
  Mutarea centrului de greutate în asigurarea bunăstării generale, ca urmare a interdependenţei tot mai puternice, în plan geoeconomic şi ecologic;
  
• 
  Capitalul ecologic (natural) se află în interdependenţă şi se integrează organic cu capitalul uman (cultural), în cadrul unei strategii globale ce îşi redefineşte obiectivele economice şi sociale şi îşi extinde orizontul de cuprindere în timp şi spaţiu;
  
• 
  Pornind de la necesitatea realizării acestor componente, noua strategie a dezvoltării durabile îşi propune să surprindă: schimbarea tipului de creştere economică; controlul poluării; crearea unui cadru instituţional şi legislativ adecvat lor şi eficace; sistemul educaţional în măsură să anticipeze şi să aprofundeze cunoaşterea instrumentelor economice care să prevină, să protejeze şi să asigure resursele rare; sistemul de indicatori specifici după care se apreciază necesitatea dezvoltării şi vieţii oamenilor.
  

Dezvoltarea durabilă necesită strategii pe orizonturi scurte şi medii, glisante însă pe termen lung, în perspectiva a 20-25 de ani. În acest sens, sunt necesare politici la nivel regional, internaţional şi planetar, la nivel de stat şi la nivel de firmă, cu obiective comparabile în timp şi spaţiu, pe baza unor criterii ce decurg din îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă normală a oamenilor. Concomitent cu fundamentarea acestor politici, este esenţial ca, la fiecare nivel, să funcţioneze o sumă de mijloace de reglementare, cu caracter economic, juridic şi informaţional, care să asigure înfăptuirea obiectivelor propuse.

Trecerea la dezvoltarea umană-durabilă marchează intrarea omenirii în era mediului înconjurător, în care riscurile dezvoltării trebuie diminuate tot mai puternic sau chiar înlăturate. Această eră va fi sau nu va fi, era responsabilităţii practice pentru viaţa natural-umană, privită ca întreg funcţional.

Pentru aceasta, viziunea dezvoltării umane-durabile îşi propune, mai întâi, să modifice modul în care oamenii percep o serie de elemente ale vieţii pe care o trăiesc. Prin educaţie, cultură şi ştiinţă, oamenii pot depăşi un prag perceptual care îi determină să observe, să judece şi să acţioneze pe termen lung. În felul acesta, omenirea se poate îndrepta spre o nouă frontieră morală, care demonstrează că problema dezvoltării trebuie privită în interdependenţă în spaţiu şi timp.

Dezvoltarea umană-durabilă presupune un nou cod de valori, care să se realizeze în cadrul unui proces general de tranziţie spre o societate viabilă, în cadrul căreia oamenii pot fi atraşi de noi moduri de a-şi orândui viaţa şi, în aceeaşi măsură, mânaţi de recunoaşterea a ceea ce s-ar întâmpla dacă nu-şi schimbă mediul de viaţă.

Pilonii de rezistenţă a acestui cod natural-uman sunt formaţi din două valori fundamentale ale tranziţiei prin viaţa umană: raţionalitatea şi speranţa.

• 
  Valoarea raţionalităţii îşi are rădăcinile în lupta necurmată a omului cu limitele resurselor de care dispune, inclusiv cu cele ale timpului tranziţiei prin viaţa umană la nivel individual-uman, în condiţii de incertitudine. În aceste condiţii, criteriul suprem pentru alegerile pe care le facem e cel al raţionalităţii.
  
• 
  Valoarea speranţei decurge din consecinţele acţiunii legii coexistenţei şi succesiunii generaţiilor umane în condiţiile nevoii de împlinire a vieţii trăite individual şi social.
  

Analizând lumea în care trăim, din punct de vedere economic şi ecologic, studiile întreprinse constată următoarele două opinii contradictorii:

•