Sven hassel legiunea blestemaţilor

Führer ul va mulţumeşte. Heil Hitler!

Arătându şi indignarea, Porta slobozi un vânt viguros şi, plimbându şi privirea peste nemărginirea cenuşie, urmă:

— Timp de câteva zile micuţa Irma va fi mereu cu ochii roşiţi de plâns şi va purta scrisoarea în poşetă. Poate se va întâlni cu câţiva ce se vor arăta înduioşaţi de ea, dar nu prea mulţi, pentru că nu e singura în situaţia asta şi dacă ar fi să consolăm toate durerile n am mai isprăvi, doamnă Untel, nu ştiţi de unde aş putea face rost de o livră de unt? Dar prima oară când a venit din nou tipul de la gaze Irma îi va arăta nu numai unde se află conto­rul şi în felul ăsta, dispariţia lui Alfred ar avea şi partea sa bună, căci el nu venea în permisie decât o dată pe an, în timp ce tipul de la societatea de gaze trece în fiecare luni şi nu riscă să fie ucis pentru Führer, pentru că are de pe acum un picior de lemn!... Cine ştie? Poate ajun­gem în Spania. Să ciugulim o pipiţă cu părul negru şi cer­cei în ureche, dacă mi este îngăduit să mă exprim astfel...

Mă chinuia setea în asemenea hal încât vorbăria neîntreruptă a lui Porta îmi era din ce în ce mai greu de suportat.

— Ia mai ţine ţi clanţa! Te gândeşti cum să le pui fustele n cap spanioloaicelor când tu eşti pe cale să crăpi de foame şi de sete!

— Să crăp! Ai înnebunit? Crezi cumva că Forţele Aeriene Regale Italiene ne au făcut cadou bărcuţa asta superbă ca noi să crăpăm în ea? Ar fi o insultă adusă regelui Italiei. Şi, pentru că tot veni vorba, oare la curtea capetelor încoronate latrinele or fi pluşate şi din aur? Îşi lăsă pantalonii în vine şi se aşeză cu fundul peste marginea ambarcaţiunii. Din când în când câte un val îi biciuia posteriorul.

— Uiii! mă gâdilă, la naiba! In schimb e foarte higie­nic. Ar trebui să încerci şi tu. E chiar mai plăcut decât la curtea regelui Italiei...

— Porta, nu mai ai haz.

Vitalitatea lui mă uluia şi mă obosea, pentru mine era la fel ca un zid alb în soarele după amiezii. Dar de fiecare dată când simţeam că voi sări să l strâng de gât, ochii săi mă opreau brusc. Îmi spuneau că, în ciuda felu­lui său de a fi batjocoritor, ne aflam şi unul şi celălalt în aceeaşi stare.

Apoi până şi aceasta sfârşi prin a mă scoate din sărite şi sunt sigur că dacă n am fi zărit un vas la orizont, chiar înainte de a se lăsa întunericul, aş fi fost în stare să l su­grum. Ne am putut semnala însă prezenţa cu ajutorul rachetelor noastre de semnalizare şi, în mai puţin de o oră, ne lepădăm păcura ce ne năclăia părul sub un duş fierbinte, la bordul distrugătorului italian. După aceea am fost băgaţi în paturi uscate, călduroase, ne a fost ser­vit un munte de spaghete stropite cu vin roşu şi am fost lăsaţi să dormim buştean.

În ziua următoare am aflat de la marinari că mare parte dintre naufragiaţi fuseseră salvaţi şi regrupaţi la Neapole, unde urma să fim debarcaţi şi noi. Ne a vizitat medicul de bord, care ne întrebă cum ne simţim, ne privi cu atenţie şi plecă aşa cum venise. În timp ce stam de vorbă ne am amintit de camarazii noştri şi Porta oftă cu tristeţe:

— Va fi o treabă tare neplăcută să i scriem soţiei Bă­trânului, pe când eram în permisie am fost să i văd şi ne am învoit cu toţii să ne revedem peste şase luni, până atunci războiul fiind terminat şi revoluţia consumată. La naiba, să sperăm că Clubul Regal Al Piraţilor Maca­ronari l a pescuit şi pe el şi acum se află în vreun birt din Neapole pătându şi reputaţia într un anturaj de­ocheat... Dar ce bat eu câmpii? Bineînţeles că l au pes­cuit pe Bătrân! Ce s ar face Rommel fără el, în Africa de Nord? Nu s ar descurca niciodată fără Bătrânul, chiar avându ne pe noi consilieri...

Nici n am ajuns bine la Neapole că am şi stârnit un tărăboi cumplit.

— Ce maior, care maior? Puţin ne pasă nouă! Nu ţine milităria cu noi, până nu ştim ce i cu Bătrânul! Cre­deţi că pentru propria noastră plăcere ne am lăsat tor­pilaţi şi zile în şir ne au făcut ochi dulci rechinii Medi­teranei? Bătrânul e prietenul nostru şi cât timp nu ştim dacă i viu ori mort, pentru noi maior sau colonel e la fel. N aveţi decât să ne împuşcaţi, să ne băgaţi la pârnaie, ne doare n cot!

Nu eram în stare să prezentăm lucrurile ceva mai moderat, ne lipseau câteva doage... Venise reacţia. Nu puteam suporta mai mult. Spre norocul nostru şi au dat seama în ce ape ne scăldam iar maiorul se nimeri a fi un tip cumsecade. Relaţiile noastre se mai îmbunătăţiră, mai ales după ce ne spuse că Bătrânul se aflase în celă­lalt transport de trupe şi trecuse el însuşi cam prin ace­leaşi încercări.

Feldwebel ul de la magazia de echipament îl recu­noscu pe Porta şi îi strânse mâna zâmbindu i deschis. I am povestit odiseea noastră şi, când l am întrebat dacă nu auzise cumva de Willie Beier, ne a lăsat să ne căutăm singuri ţoalele în magazie şi dispăru în biroul său.

Nu după mult timp ne a chemat înăuntru, nădăjduia să afle veşti peste câteva minute.Ne oferi şnaps şi ţigări şi ne ceru amănunte despre naufragiul celor două nave; la care Porta îi răspunse fără chef. Eram prea nerăbdă­tori să aflăm ceva precis, iar cele câteva minute de aştep­tare ni se păreau nesfârşite. Aveam impresia că Bă­trânul se afla undeva nu departe şi că eram împiedicaţi cu bună ştiinţă să ajungem la el. Sună telefonul.

— Alo, da?... Da... Unde anume?... Mulţumesc.

Feldwebel ul se întoarse spre noi, parcă îi văd şi acum zâmbetul.

— E în barăcile Marinei, lângă port...

Acel Feldwebel cred că a înţeles, cel puţin aşa nădăj­duiesc, că nu nerecunoştinţa sau necuviinţa ne au pro­pulsat pe uşă afară, pe mine şi pe Porta, fără a i mai mul­ţumi. Dar la o vreme de război un prieten este de ne­preţuit, ceva cu totul deosebit. Ceva ce descoperi în sin­gurătatea apocaliptică a Marii Harababuri, un lucru pe care ştii că îl poţi pierde dintr o clipă într alta şi de a cărui valoare eşti pe deplin încredinţat...

Următoarele patru sau cinci zile s au scurs în linişte. Nu aveam nimic de făcut. Ne am dus să vizităm Pompeiul şi Vezuviul, al cărui crater parcă fusese anume creat pen­tru a fi ţinta sarcasmelor lui Porta.

Şi apoi, într o bună. dimineaţă, am fost îmbarcaţi în avioane de transport şi adio Italia! Douăsprezece aparate de acelaşi tip zburând în formaţie „V", escortate de avi­oane de vânătoare. Mediterana s a mistuit în urma noastră pe când zburam la mare înălţime deasupra munţilor în­tunecaţi. Din loc în loc zăream un lac, un oraş. Am fă­cut două escale până ara ajuns la ţinta călătoriei noastre, oraşul Wuppertal, din Westfalia. Am străbătut apoi în marş oraşul, până la cazarma Eberfeld. Acolo ne au îm­părţit în trei companii — era tot ce se mai putea încropi cu supravieţuitorii — şi am pornit spre frontul de răsărit, urmând a fi încorporaţi în Regimentul 27 (disciplinar) Blindate.