Sven hassel legiunea blestemaţilor

Căţărându ne pe deasupra şi dedesubtul unui număr nesfârşit de vagoane, am ajuns la unul foarte mare, ce purta sigiliul Wermacht ului. Sigiliul precum şi lacătul greu nu opuseră multă rezistenţă şi Bătrânul împinse în lături uşa pe şine.

— Ce părere aveţi, ia priviţi ce i înăuntru.

Ceea ce am putut vedea ne făcu aproape să cădem jos. Doamne Dumnezeule! Mai existau oare asemenea lucruri? Cutii cu ananas, bere, fileuri de vită, jambon, sparanghel, languste, creveţi, măsline, sardele portugheze, borcane cu ghimbir, caise şi piersici. Ceai adevărat, cafea adevărată, şocolată, ţigări şi vinuri fine. Vin alb, vin roşu, coniac, şampanie. Un adevărat magazin de coloniale pe roţi, ce mai, un poem epic, o feerie orientală.

— Dumnezeule atotputernic! gâfâi Tom Degeţelul. Cui i e destinat vagonul ăsta?

— Vrei să zici: cui îi era destinat? îl corectă Pluto. Chiar şi un animal ca tine ar trebui să înţeleagă că în­suşi Domnul ne a condus paşii. Şi dacă Domnul şi a dat atâta osteneală, nu i pentru ca tu să stai pe labele dinapoi şi să pui întrebări tâmpite!

A doua. zi, când am intrat în marea gară de mărfuri din Bucureşti, unde trebuia să ne transbordăm, Porta se făcu nevăzut cu o ladă de vin şi nu mult timp mai târziu apăru în mare grabă o locomotivă care luă vagonul nostru şi îl rândui pe o linie de garare, la adăpost de priviri prea indiscrete.

Porta îl puse pe un Stabsfeldwebel să întocmească chiar şi un bon ce confirma că vagonul era proprietate legitimă a batalionului 18.

SPLENDORILE BALCANILOR

Am fost cantonaţi într o cazarmă românească aproape de râul Dombrovitza⁶, nu departe de oraş. Într o sâmbătă seara Porta se duse la Bucureşti să joace poker cu nişte cunoscuţi de ai săi români şi duminică dimineaţa nu se prezentă la apel. Am răspuns „prezent" în locul lui, dar era limpede că situaţia aceasta nu putea să dureze prea mult.

Pluto bănuia că după ce pierduse tot ce avea chiar şi hainele de pe el, Porta aştepta acum, în tovărăşia unor fetişcane românce, să venim să l luăm. Povestea asta ni se părea greu de înghiţit, căci Porta era un măsluitor ge­nial, explicaţia cea mai probabilă — şi totodată mai în­grijorătoare — era că i curăţase pe toţi ceilalţi şi o păţise la ieşire!

Imediat după „zeama" de la prânz, am pornit o prin oraş. Să l cauţi pe Porta într un oraş de un milion de lo­cuitori era o încercare disperată, mai ales că Bucureştiul se întinde pe o suprafaţă considerabilă cu marile sale parcuri, cu bulevardele sale largi şi cu străzile sale ne­sfârşite pe care toate casele au grădina lor proprie.

Dar grija noastră se dovedi de prisos. Pe când stră­băteam în lung şi n lat unul dintre cele mai frumoase car­tiere rezidenţiale ale oraşului, atenţia ne a fost atrasă de un alai ciudat şi gălăgios. Atât de ciudat şi de gălă­gios încât lumea se adunase să l privească trecând.

Patru bărbaţi — doi ostaşi români, un bersaglier italian şi un civil în ţinută de seară — se împleticeau voioşi sub povara unei mari lectici, cât un compartiment de tren şi, în timp ce cărau straniul vehicul, zbierau cât îşi ţinea gura cântecul „intr o piaţă persană", stimulaţi şi acompaniaţi de un flaut invizibil.

Din măruntaiele monstrului de aur şi lac roşu se ridică deodată glasul flautistului:

— Opriţi, sclavilor! Pregătiţi vă de aterizare! Aten­ţiune... STAI!

Dispozitivul atinse caldarâmul cu o hărmălaie ce putea fi auzită la mari depărtări şi blindat voluputos până la urechi, apăru Porta al nostru. Şi el era în ţinută de seară cu plastron apretat, redingotă, joben şi monoclu. Ne salută cu un gest pe care romancierii francezi de mâna a doua de la finele secolului l ar fi calificat drept indescrip­tibil şi ni se adresă afectat:

— Dragilor! Fraţilor! Permiteţi mi să fac prezentă­rile: contele de Porta, prin graţia Domnului. Şi dacă nu mă înşel, mi se pare că v am cunoscut... Care mai este soarta armatelor germane? Aduceţi mi lista victoriilor de astăzi!

— Ce naiba i caraghioslâcul ăsta arab în care te laşi dus? se interesă Tom Degeţelul. Cinstitele noastre bou vagoane nu ţi mai sunt bune?

— Am de gând să fiu transportat pe frontul de est în acest car special purtat pe braţe, rezervat exclusiv pentru cei mai buni ostaşi ai armatei germane.

Mi se adresase mie.

— James, vei merge în urma mea şi la nevoie îmi vei da puşca. Te vei mai asigura de asemenea că cel mai bun trăgător din întrega Germanie ocheşte cum se cuvine înainte de a l lăsa să gâdile trăgaciul! Nu putem tolera nici un glonţ pierdut, ăsta e o chestie de prestigiu...

— Şi uniforma ta?

— Domnilor, acesta e un război de gentlemeni. Deci, mi am pus uniforma de gentelmen... Şi pe lângă această lectică şi această redingotă fără cusur am mai câştigat şi 2 300 lei, precum şi o prea frumoasă cutie muzicală pe care o veţi putea privi acum în premieră...

Plonjă în adâncul lecticei şi se întoarse cu o splendidă cutie muzicală, care, în acompaniamentul unui menuet gingaş, făcea să danseze o pereche de păstori din por­ţelan. Fără îndoială un obiect de mare valoare, pe care poimâine avea să l dăruiască unui vatman.

— Şi, în sfârşit, am mai câştigat şi o amantă... Cu pi­cioare şi tot ce i trebuie...

— O ce?

— Ce, o ce? îngână Porta ca un ecou. Nu ştiţi, copiii moi, ce i aia o amantă? Este o jucărie de lux pentru conţi şi baroni. Are pulpe, sâni şi fese. Adică să ai cu ce te jucă. Se găseşte de cumpărat în prăvăliile foarte scumpe, în care se bea şampanie în timp ce priveşti modelele ex­puse.Ca să funcţioneze, trebuie să dai un cec, dar când funcţionează, se agită de sus şi până jos până când slă­beşte arcul şi trebuie să l întorci din nou, cu un alt cec. Dacă cecurile nu ţi lipsesc, funcţionează întruna.

Porta aruncă o sticlă de vin celor patru hamali ai săi urilnd:

— Luaţi carburant, sclavilor! Beţi şi fiţi fericiţi!

Ne întinse şi nouă câteva sticle cu şnaps, încheind cu un gest larg:

— Să cântăm acum oda bunilor zei păgâni!

Duse flautul, la gură şi reîncepu să cânte pe fondul zbieretelor corului hamalilor: