Sven hassel legiunea blestemaţilor

Mugind, Pluto porni pe urmele lui Porta şi ale celor două fete. Deşi dispăruseră din raza noastră vizuală, auzeam chicotelile lor satisfăcute.

— Nu i mai vedem două ore! exclamă Bătrânul, glumeţ.

Ceilalţi băieţi s au lungit în iarba înaltă visând, pri­vind fumul ţigărilor, evocând cu jumătate de glas amin­tirea camarazilor dispăruţi.

DORMIŢI, BĂIEŢI!

Dimineaţa, când treceai de la aerul proaspăt de afară la atmosfera închisă a camerei suprapopulate, duhoarea era suficientă ca să ţi iei tălpăşiţa, dar te obişnuiai, aşa cum o făceai şi cu altele şi adormeai rapid, legănat de sforăituri şi de discuţiile şoptite ale ţăranilor ruşi. Ştiam bine că femeia era tuberculoasă în ultimul hal, dar ce ne păsa? Acceptam şi bacilii pe lângă purici, şobolani şi jeg.

Nu adormisem de mult timp când ruşii ne au trezit. Porta i a înjurat, dar rusul cel mai bătrân i a răspuns ferm:

— Gura, herr soldat, şi culcă te!

Porta devenise profesorul lor de germană.

O oră mai târziu şi a făcut intrarea o cloşcă cu pui. Dar când a început să l ciupească pe Porta de faţă, acesta s a făcut negru de furie, a sărit din culcuşul de paie ca un proiectil cu reacţie, a prins găina de gât şi, făcându i semn cu degetul, a ţipat la ea:

— Spală putina, găină bărână, cu toţi avortonii tăi nelegitimi.

Apoi a aruncat zburătoarea pe fereastră şi a început să urmărească prin toată casa puii cuprinşi de panică. Nora bătrânului a început să ţipe ca arsă. Porta zbieră:

— Mai lasă mă n pace!

Şi o înjură până când aceasta îşi pierdu răbdarea şi i trânti un polonic în creştetul capului. Am izbucnit cu toţii în râs, ceea ce avu darul să i potolească furiile. S a nă­pustit în urma ţărăncii, în cămaşă de noapte, cu poalele fluturându i în vânt în timp ce ţopăia ca un cocoş. O ur­mări până departe, pe câmp, în timp ce ruşii se umflau de râs. Nu mult după aceea s a întors mai potolit, a trântit uşa de s a cutremurat toată casa, apoi s a arătat în dreptul ferestrei şi a mugit:

Vreau să dorm, primul care mă deranjează îl dobor, pac pac, gata, mort!

Ne am trezit la amiază şi am pornit să ne luăm raţia de la bucătăria mobilă. Am avut, pentru un sfert de oră, o mâncare decentă. Ciorbă de fasole. Gamelele erau aproape pline iar noi hăpăiam ca animalele. După ce am lins totul ne am adunat în jurul coletului primit de Siege. Am pus totul pe o masă întinsă lângă latrine. Porta avea veşnic şi o sticlă de vodcă.

Latrinele erau puse în aşa fel încât puteam să ne aşe­zăm având masa în faţa noastră. Odată instalaţi, a apărut un pachet de cărţi soioase şi am început un joc nesfârşit, ronţăiam pateuri, prăjituri şi jambon. Sticla trecea din mână în mână. Pahare, farfurii, tacâmuri: un lux pe care îl consideram de mult inutil şi muieresc. Aşezaţi liniştiţi cu brăcinarii în vine, împăcaţi cu noi înşine şi cu lumea, mâncam, beam, fumam, discutam, jucam cărţi şi făceam ceea ce aveam de făcut. Fundurile noastre goale se ofereau privirii celor din sat, căci latrinele erau puse pe un dâmb de unde puteam să admirăm toată câmpia, în timp ce tot satul putea şi el să ne admire pe noi. O pasăre cânta într un copac şi lângă noi dormea un câine toropit de căldura soarelui de toamnă. Femei scoase la muncă, murmurau un cântec rusesc... Şi doar spre seară, când ţăranii se întorceau de la câmp, ne părăseam piedestalele idilice pentru a ne reîntoarce în casă.

Într o după amiază, Bătrânul şi ceilalţi comandanţi de tanc au fost chemaţi la comandantul companiei. După un sfert de oră s a întors triumfător:

— Băieţi, plecăm în misiune. Trebuie să ne instalăm în câmp la douăzeci şi cinci de kilometri spre sud de Novâi şi să săpăm adăposturi care să lase doar turela deasupra pământului. O să trăim ca regii, liniştiţi şi uitaţi, la cincizeci de kilometri în spatele frontului. Fără obuze pe cap, nici o altă grijă în afară de a ne îngriji sănătatea până când ruşii vor da peste cap linia întâi... Când o vor face va trebui să le distrugem tancurile pe măsură ce sosesc şi să ţinem poziţia oricât ne ar costa. Consemnul este să aruncăm cheile tancurilor după ce le am îngropat.

Porta hohoti:

— Chiar aşa ai zis: cheile de contact?

Bătnnul surâse:

— Mda. Asta i tot ce trebuie să lepădăm.

— Perfect cătană bătrână! O să respectăm consemnul. La urma urmei puţin ne păsa, aveam patru chei de schimb.

Înainte de ivirea zorilor ne ocupasem noile poziţii. Chiar în mijlocul câmpiei, acolo unde ierburile erau atât de înalte că trebuia să te înalţi pe vârfuri ca să zăreşti linia orizontului. Era frig. Aveam pe noi mantăile, că­ciulile de blană, mânuşile, iar pe sub pantalonii negri de uniformă purtam izmene. Cum nu aveam în fond decât două lopeţi şi o cazma, doar trei dintre noi puteau să lucreze deodată şi era o minune să vezi cu câtă abnegaţie ne suplineam colegii lăsându i să stea — o adevărată scenă de propagandă în spiritul şefilor iubiţi — dar asta doar pentru că vântul era tăios ca briciul şi mişcarea era singura cale de a te încălzi.

Ridicându şi mâna, Bătnnul declamă poetic:

— Copiii mei. scumpii mei, nu i minunat să stai aici in aer liber şi să sapi această groapă superbă? Ve­deţi, soarele se ridică şi nu trebuie să ne mai fie frică de Moş Crivăţ! Totul este liniştit, copii, micuţele păsă­rele ale Domnului ne vor cânta şi dacă vom fi cuminţi, cu adevărat cuminţi. Bătrânul Moş al Stepei va veni să ne spună o poveste cu porcărele. Simţiţi sărutul vântului proaspăt al stepei pe obrajii voştri pufoşi şi în pletele voastre?

Pe măsură ce se ridica soarele scădea rapid şi nivelul, nu cel al gropii, ci al entuziasmului nostru. Sudoare, blesteme. Unelte azvârlite cât colo. Ne am încălzit şi su­doarea curgea pe noi, în timp ce băşicile îşi făceau apa­riţia pe micuţele noastre mâirii albe. Nu aveam obişnuinţa unei astfel de munci şi pământul stepei era tare, tare...

— Ia spuneţi mi, ne întrebă Porta. Suntem soldaţi sau gropari? Vă întreb aşa, în legătură cu tariful sindical...

Măsuram mereu tancul ca să vedem dacă ne apropiem de capătul osândei, dar la amiază — după şapte ore de săpat — eram de abia la jumătatea drumului. Bătrânul începu să înjure armata şi Porta îl întrebă cu falsă ino­cenţă dacă nu mai simte sărutul vântului proaspăt al stepei şi dacă sufletul lui nu se simte înălţat de razele calde ale soarelui şi de profunda valoare educativă a muncii pământului. Bătrânul i a aruncat lopata în cap şi s a întins la umbra tancului.

— Nu mai scot nici măcar o lingură! Am văzut des­tule gropi ca asta de la nceputul mizeriei ăsteia de război! Noapte bună.

Am săpat, Porta, Stege şi cu mine, încă o jumătate de oră, timp după care Pluto şi Bătrânul urmau să ne schimbe. A trebuit să i luăm pe sus şi să i aruncăm în groapă. Am făcut cu schimbul două ore, pe urmă perioada de muncă efectivă a fost redusă la un sfert de oră pentru ca. la sfârşit să cădem cu toţii pe spate, cu ochii pierduţi în gol, incapabili să săpăm mai departe.

Adăpostul trebuia săpat, fie că vroiam, fie că nu. După o oră de odihnă, Pluto şi Bătrânul s au pus pe treabă şi noi îi priveam. La ora cinci, în sfârşit, gaura era suficient de adâncă şi am intrat cu tancul în ea. Nimeni nu s a lăsat rugat ca să ridice cortul, toţi se săturaseră. Dar cum se spunea că zona este cutreierată de partizani, trebuia să facem cu schimbul de pază. Şi nu s a oferit nici un voluntar, aşa că, în mijlocul discuţiei înfierbântate, Bătrânul ne a declarat:

— Un subofiţer nu pretează serviciul de pază. Doar nu sunteţi atât de ignoranţi încât să nu ştiţi asta!

Şi s a învelit cu pătura, iar în secunda următoare sforăia.

— Asta îmi aduce aminte că sunt Stabsgefreiter, spuse Pluto. Noapte bună, băieţi!

— Şi toată armata se va întoarce cu susul în jos dacă află că eu, Josef Porta, Obergefreiter, mă cobor la această sarcină nedemnă! Distracţie plăcută, băieţi!

Rămăsesem eu şi Stege.

— E o legendă, am spus eu. Niciodată n au fost par­tizani în zonă!

— Niciodată! afirmă Hugo Stege indignat. Într o clipă dormeam toţi cinci.

A doua zi de dimineaţă Stege s a sculat primul. Vro­iam să ni se servească la pat cafeaua şi sorta îl alesese pe el să se ocupe de asta. Ieşise de câteva minute din cort când i s a auzit vocea de la înălţimea turelei:

— Ieşiţi, pentru Dumnezeu, uite l pe comandant!

Era ora potrivită pentru o inspecţie, unsprezece dimi­neaţa, şi dacă eram surprinşi în flagrant delict putea să ne coste. Dar nu era decât o glumă a hoţomanului numit Hugo Stege şi într o clipă toţi ne am întors în cort ţipând să ni se aducă zeama.

Stege tocmai ieşise cu gamelele când am auzit glasul său înnebunit:

— Hei! Sculaţi vă! Căpitanul şi colonelul!Scularea, pentru Dumnezeu! Vă jur că este adevărat!

Râsete, înjurături şi glume au salutat reluarea păcă­lelii, dar nimeni nu se mişcă din loc şi când concertul de răgete s a potolit, Porta a urlat:

— Valet, dacă vrea să mă vadă comandantul, spune i că nu i ziua mea de vizită...

Şi îşi punctă discursul cu un vânt sonor.

— Chiar nu vreţi să ieşiţi? O să dăm de naiba.

Ori sosise într adevăr colonelul, ori Stege îşi descoperise veleităţi de actor.

Renunţ să mai descriu ieşirea noastră din cort. Când ne am aliniat în faţa turelei, chiar şi cel mai indulgent lablagiu n ar fi putut spune despre ţinuta noastră că era regulamentară. Comandantul stătea să explodeze. Cât

despre Oberleutnant von Barring, expresia lui era de nepătruns. Păream o caricatură decupată din ziar: Bătrânul era în izmene, ciorapi şi o cămaşă murdară, Porta îşi băgase pantalonii în ciorapi şi purta o eşarfă de mătase roşie în jurul gâtului, cămeşoiul lui Pluto era un ade­vărat drapel ce flutura în vântul stepei iar eşarfa, de un verde mai puţin strident decât cea roşie a lui Porta, era în schimb legată ca un turban pe ţeasta lui uriaşă.

— Tu eşti comandantul tancului? mârâi comandantul ţintuindu l pe Bătrân prin monoclu.

— Da, Herr Oberst!

— Atunci, ce mai aştepţi ca să dai raportul?

Bătrânul alergă la maşina comandantului, pocni din papuci şi, conform regulamentului, lătră în liniştea stepei:

— Herr Oberst! Subofiţerul Beier, plutonul doi, tancul numărul unu, raportează că nu are nimic special de semnalat.

Faţa colonelului concura eşarfa lui Porta.

— Aha! N ai nimic special de raportat! Dar eu, eu am ceva special să vă spun...

Şi a urmat un şir de înjurături.

Mai târziu von Barring s a întors să ne vadă. Singur de data asta.

— Sunteţi cea mai nenorocită şleahtă de golani din toată armata, ne a spus clătinând din cap. Putea să vă treacă prin cap să faceţi de gardă măcar în prima zi! Era normal să vină în inspecţie! Acum aveţi fiecare câte trei zile de arest? Iar adăpostul nu este bun, trebuie să săpaţi altul la zece metri înapoi. Şi pot să vă garantez că o să vină din nou în inspecţie, aşa că daţi i bătaie.

O tăcere uimită i a salutat plecarea. Să săpăm încă o groapă? Nici morţi! Dar ce să facem?

Stege a fost cel care ne a salvat.

— Bandă de alcoolici abrutizaţi, începu el amabil, aveţi marele noroc să se afle printre voi un om inteligent care ştie să şi folosească materia cenuşie în clipele grele! Sper că o să aveţi decenţa să i mulţumiţi Domnului... Tot ceea ce trebuie să facem este să dăm o fugă până la Oskol cu jucăria, să dăm bună ziua ruşilor şi să i invităm la corvoadă în schimbul unei plimbări cu tancul!

Zgomotul şenilelor a trezit satul căzut în toropeala de duminică şi n au fost probleme să găsim mai mulţi voluntari decât aveam nevoie. Ruşii erau încântaţi să străbată câmpul pe un car de asalt şi, chiar dacă se întrerupeau mereu ca să danseze, să cânte şi să glumească din tot sufletul, noua groapă a fost săpată în două ore, într o atmosferă incredibil de veselă — şi incredibil de prăfoasă — cu coruri, poveşti şi râsete. Eram atât de cufundaţi în această sărbătoare că nici nu l am văzut sosind pe von Barring. A privit o clipă spectacolul, apoi a clătinat din cap, murmurând:

— Ei bine, cel puţin pot să spun că aveţi simţ organizatoric!

Şi mereu clătinând din cap, s a întors la maşină şi a plecat.

Mai târziu, pe înnoptat, am dus creaturile acelea simple şi vesele în satul lor încă ocolit de război. Porta avea două fete agăţate de gât şi a fost greu să adunăm toată echipa şi să o luăm din loc.

Ajutându ne astfel împotriva propriilor lor compatrioţi ruşii nu puteau fi învinuiţi, cel puţin teoretic, de trădare?

Cred că se poate spune şi aşa ceva.

Dar nu sunt foarte sigur.

Căci aceste acte de prietenie, după părerea mea, l au dezgustat de război pe simplul soldat german mai mult decât atacurile partizanilor. Ştiu destui care, pornind la drum infectaţi de mitul rasei superioare, au descoperit că inamicul nu era duşmanul lor şi că nu le era în nici un fel inferior. Soldatul german simplu şi a lărgit cunoş­tinţele despre oameni şi popoare şi lucrul acesta a în­sămânţat în el solidaritatea cu oamenii simpli asemănă­tori lui. Încet, dar sigur, idealurile s au dovedit a fi umplute cu vânt ca şi isteria Führer ului şi morga genera­lilor inumani. Ei au învăţat efectiv să i urască pe cei din SS, care le inspiraseră până atunci doar o teamă surdă, umilitoare. N ai chef să tragi asupra unor oameni cu care te ai distrat cu o seară în urmă, fie că este sau nu război. Acesta i motivul pentru care gloanţele se pierd şi obuzele îşi ratează ţinta în unele lupte. Să tragi în aer este un lucru plăcut şi uşor, un mod de a lipsi războiul de prada sa. Asta cel puţin când nu se află un ofiţer în spate care să ţi urmărească toate mişcările.