Sven hassel legiunea blestemaţilor

"O ştiu, dragul meu, Beier, o ştiu foarte bine..."

Von Barring dădea din cap disperat şi îşi pusese mâna pe umărul Bătrinului.

— Este imposibil şi o ştim cu toţii. Ăsta nu mai este război, ci sinucidere colectivă. Trebuie să luptăm cu moşnegi şi copilandri. Vă daţi seama că nu i nici o feri­cire pentru ei să fie aruncaţi în luptă fără pic de instruc­ţie, Dar de asta vă şi rog să fiţi blânzi cu ei. Dacă ar fi vorba de tatăl sau de fratele mai tânăr, ai fi mai înţele­gător. Ai fost neîndemânatic şi tu la şaisprezece ani! Deci, dacă vreţi să faceţi ceva pentru mine, vă repet, menajaţi i. Ajutaţi i să şi regăsească entuziasmul, pe cât posibil. Lucrurile sunt oricum îngrozitoare pentru ei, să nu le facem şi mai rele. Suntem sătui şi noi, este adevărat, dar nici ei n ar fi meritat soarta asta... Singu­rul lucru care mă consolează este că sunt scotocite acum şi ultimele unghere şi că războiul nu va mai dura mult, căci nu voim, mai avea oameni cu care să l facem...

Porta începu să râdă.

— Nu fiţi atât de sigur, domnule căpitan, în curând ne vor trimite fetele. Eu mă ofer volutar pentru instrui­rea lor. Ştiu câteva exerciţii foarte, educative în poziţia culcat.

— Porta, o să te numesc instructor la secţia de femei, dacă lucrurile vor ajunge până acolo, i o tăie von Barring, surâzător. Până atunci gândiţi vă la ceea ce v am spus. Este o simplă sugestie din partea mea şi ştiu că nu sunteţi atât de abrutizaţi ca să nu o înţelegeţi.

TRENUL BLINDAT

După evacuarea Harkovului, rămăşiţele Regimentului 27 blindate au fost expediate la Dniepropetrovsk pentru a fi alipite trenului blindat „Leipzig". Cum ne am insta­lat, am pornit împreună cu un alt tren până la Kharol, la o sută de kilometri est de Poltava, unde am făcut exer­ciţii de tragere pentru a ne obişnui cu noile tunuri. Bineînţeles că eram toţi cinci în vagonul comandat de Bătrânul. Porta avea sarcina să se ocupe de opt mitraliere şi de trei tunuri automate. Stege ocupa turela numărul 1, iar eu turela numărul 2, echipate fiecare cu un tun de 120 mm. Pluto se ocupa de transmisiuni. Aveam la dispoziţie un echipaj de douăzeci şi cinci de recruţi, absolvenţi ai unor stagii intensive de patru şăptămâni. Cel mai tânăr avea şaisprezece ani, cel' mai bătrân şaizeci şi doi. Îţi provocau mila.

Am pornit spre front fără să cunoaştem destinaţia. Aproape de Lvow, tunurile noastre au măturat un sat şi s au angajat într un duel cu artileria rusă. Apoi am ple­cat spre sud vest acoperind zi şi noapte sute de kilometri de cale ferată, oprindu ne doar pentru aprovizionarea cu apă şi păcură, sau pentru a lăsa să treacă un tren din sens opus. Puteam să ne întindem şi să dormim în voie şi ne simţeam, ca n sânul lui Avraam. Cu condiţia să mai soileşti din când în când, războiul nu este chiar atât de rău. Lipsa constantă de somn este cea care l face de nesuportat şi te dărâmă.

La Gremenciug ne plimbam prin triaj când o voce de femeie a început să ţipe:

— Sven, Sven!

Stupefacţie generală. Dintr un tren spital aflat şi el în aşteptare, aplecată peste uşă, o infirmieră făcea semne disperate:

— Sven, vino să mi spui ce mai faci!

Era Asta. M a îmbrăţişat. O recunoscusem cu greu, nu doar din cauza uniformei ci şi pentru că atunci când o cunoscusem la Gothenburg era retrasă şi plictisitoare, deşi foarte frumoasă. Războiul o transformase vizibil. Nu mai era nici o ezitare în gesturile şi în privirile ei. M a târât în trenul ei în timp ce tovarăşele ei se ocupau de Porta şi de Bătrânul.

Asta se măritase cu un bărbat de douăzeci şi doi de ani. Pe urmă divorţase. Apoi se înrolase în Crucea Roşie cu una dintre prietenele sale. Şi apoi, şi apoi... Doamne, cât putusem să slăbesc. Doamne, cât putuse să slăbească. Ne priveam fără să îndrăznim să spunem ce dorim. O in­firmieră îi şopti ceva la ureche.

— Vino, mi a spus.

Am trecut în alt vagon. A încuiat, a tras perdeaua şi s a dezbrăcat într o clipă. Înainte să pot spune ceva, stătea goală în faţa mea şi mi făcea semn să ne aşezăm pe cuşeta de jos. Inutil să mai scoţi un sunet. Doream acelaşi lucru şi l doream cu aceeaşi intensitate. Ce cadou al providenţei, ce minune sosită din cer... O femeie să­nătoasă, cu forme încă pline în ciuda faptului că slăbise, curată, bine spălată, mirosind a femeie şi a săpun. O femeie care ştia că un sfert de oră poate fi ultima feri­cire dacă întârzii cu politeţuri şi dulcegării. Eram atât de avizi şi plini de armonie că am avut o de două ori, una după alta, doar pentru că o făceam simplu, fără ezitări, ascultând de dorinţa acumulată în atâtea luni...

Curios este că viaţa, simplă şi fără ruşine imbecilă, îşi dăduse osteneala să ne amintească de existenţa ei nouă, celor trei soldaţi jegoşi, într o gară oarecare. Pentru a ne dovedi că putem întâlni, atunci când ne aşteptăm mai puţin, lucruri nobile şi bune.

Mai văd încă, surâzând, tabloul celor trei golani ţanţoşi ca nişte păuni care se întorceau în trenul lor blindat, în­torcând spatele, ostentativ, trenului sanitar ce se pusese în mişcare. N am încercat nici eu să mă uit în urmă, dar îmi imaginez cele trei fete pline de tandreţe, privindu ne din spatele unui geam. Nu trei infirmiere, ci trei femei care copleşiseră trei bărbaţi cu darurile lor şi primiseră in aceeaşi măsură ceea ce dăruiseră. Atât de repede şi atât de deplin...

Cu ochii zâmbăreţi, am urcat în vagon.

Chiar şi Porta tăcea, ceea ce demonstrează că şi cel mai cinic poate să cedeze în faţa altor valori.

Bătrânul fredona un cântecel, iar Porta şi a scos flu­ierul. Apoi am izbucnit în râs în timp ce ceilalţi ne pri­veau cu ochii cit cepele.

— Săracele fete, spuse Bătrânul. Când mă gândesc la toţi puricii cu care s au ales...

Şi Porta începu să cânte despre prinţul care avea un purice...

Totul fusese un miracol.

Trenul blindat pătrunse a doua zi în zona luptelor. La Bahvorat, aproape de un afluent al Doneţului, am primit noi ordine. Trebuia să susţinem o ofensivă, apoi să înain­tăm cât era posibil pe linia Tugansk Harkov şi să semă­năm panica în spatele liniilor inamice. Trebuia apoi să ne retragem, distrugând în spatele nostru toate puţurile. Dacă trenul nu se mai putea întoarce la bază, trebuia să l arun­căm în aer, iar supravieţuitorii să se descurce.

Vocea Oberstleutnant ului Hinka răsună în toate va­goanele, de la un capăt la altul al convoiului:

— Fiţi gata de luptă!

Am tras husele de pe tunuri, am pregătit obuzele şi fiecare om a trecut la postul său. Treptat, trenul a luat viteză, zbârnâind şi mugind în curbe. Difuzoarele s au auzit din nou:

— Fiţi gata! Pregătiţi vă să deschideţi focul!

Culasele s au deschis primind obuzele. Oţel pe oţel. Tunurile se roteau tăcute. Armele automate erau încăr­cate. Ne am pus căştile căptuşite cu azbest. Periscopul meu explora lumea de afară. În faţa noastră se întindea fluviul, galben, lat şi sinuos ca un şarpe, cu malurile să­pate adânc în pământul cenuşiu. Am străbătut cu toată viteza un sat abandonat şi am trecut ca un uragan peste un pod metalic. Departe, sub noi, fluviul părea un acope­riş mişcător de ţiglă galbenă.

Parcursesem cinci sau şase kilometri dincolo de fluviu când am intrat în contact cu inamicul. Ruşii au tras primii, dar au ratat trenul aflat în plină viteză. Apoi soneriile de alarmă au răsunat în vagoane şi a venit ordinul să deschidem focul.

Fiecărui comandant de vagoane i s a indicat o ţintă, şi ne au dat fiecăruia instrucţiunile necesare. Gurile negre ale tunurilor s au îndreptat spre pădurile şi câmpu­iile scăldate în lumina soarelui.

— Foc!

Treizeci de tunuri grele au trimis moartea spre peisa­jul vesel, văratec, într un zgomot asurzitor. Am fost ime­diat învăluiţi de praf şi fum. De câte ori trăgeau tunurile orientate perpendicular, tot trenul se balansa atât de violent că aveam senzaţia că ne răsturnăm. Ruşii au ripostat şi ei, dar obuzele de calibru mic au fost inofensive pentru blindajele noastre. Au început însă să tragă şi tunuri de 28 ale căror proiectile ne loveau ca uraganele. Am schim­bat ţinta şi am tras asupra artileriei ruse. Trenul s a oprit brusc şi s a răspândit zvonul că unul dintre vagoanele din faţă fusese lovit în plin şi devenise inutilizabil. Me­canicii trebuiau să iasă afară şi, acoperiţi de focul nostru, să detaşeze vagonul şi să l răstoarne. Sarcină de maximă urgenţă, căci un tren blindat imobilizat este o pradă uşoară pentru artileria inamică. Înainte ca ordinul să fie îndeplinit, un alt vagon a sărit în aer cu echipaj cu tot...

Violenţa barajului de artilerie ne a făcut să ne în­toarcem spre pod. Am distrus calea ferată în spatele nostru. Pe urmă cartierul general ne a trimis or­dinul să ne oprim la un kilometru de pod pentru a acoperi infanteria care urma să l traverseze. Pe urmă trebuia să trecem şi noi şi să l distrugem. Un alt tren blindat. "Bres­lau" sosise cu întârziere şi de cum a luat poziţia lângă fluviu am primit ordin să facem o incursiune de hărţuire pe linia Rostov Voronej. Hinka spera să atingem o mică localitate, la douăzeci de kilometri de acolo, în care se afla un cartier general sovietic. Acoperind retragerea in­fanteriei, „Breslau" împroşca inamicul cu toate gurile de foc încereând să i împiedice să descopere că "Leipzig" le cădea în spate...

Câţiva kilometri am mers în plin. fără să primim vreun obuz, dar pe urmă ne am pus în cârcă toată artileria grea şi, în mai puţin de un sfert de oră, mai multe vagoane au fost avariate, chiar dacă mai puteau să lupte. Pe urmă chiar locomotiva a primit câteva lovituri în plin şi a tre­buit să ne retragem cu o încetineală demoralizantă.

Tancuri grele au fost aruncate în urmărirea noastră şi am reglat tirul ca să le întâmpinăm. Era un spectacol fantastic să vezi cum le făceau fărâme obuzele de 12, arun­când în aer plăcile blindate ca penele unei găini jumulite.

Ploua cu obuze în jurul locomotivei. Începuse să piardă presiunea prin numeroase găuri şi dacă mai înain­tam, o făceam în salturi convulsive, neregulate. Ne îndo­iam că trenul blindat „Leipzig" se mai putea întoarce la bază.

Când mă gândeam la bunurile ruseşti şi germane la a căror distrugere participasem, doar simpla evocare a va­lorii lor mă cutremura. Cred, de altfel, că nu poţi să te gândeşti prea mult la aşa ceva fără să izbucneşti în râs  un râs fără urmă de veselie  şi pe urmă în lacrimi, gata să ţi tragi un glonţ în cap. Oare popoarele n or să înţeleagă niciodată? Voi, cei care citiţi rândurile astea, vă daţi seama că averile uluitoare consumate şi risipite de război, dacă ar fi fost folosite spre binele vostru aţi fi avut o viaţă de douăzeci de ori mai bună? Aţi fi mâncat, aţi fi trăit mai bine, aţi fi avut maşina voastră şi aţi fi putut călători în toată lumea, profitând de viaţă fără nici o constrângere şi fără teamă. Este destul pentru toată lumea, chiar mai mult decât trebuie.

Dar nimeni nu crede. Sau nimeni nu îndrăzneşte să creadă. Care este blestemul ce ne face inerţi, apatici, ast­fel că nu suntem în stare să smulgem privilegiile gene­ralilor?Suntem nişte vite, nişte vite leneşe şi ignorante care şi aruncă chipiele în aer când aud cuvinte solemne ca „echilibrul forţelor" şi „intrepătrunderea puterilor" şi alte prostii senzaţionale. Echilibru de forţe. Fără nici o glumă! Dacă fiecare Peter, Paul şi Kurt, dacă întreaga masă umană ar cere ca banii folosiţi pentru armament şi război să fie utilizaţi în folosul lor, n ar mai fi război. Dar Peter, Paul şi Kurt nu se gândesc decât să dea cu pumnul în masă ca lumea să ştie cine are puterea şi cum poate fi ea folosită. Pentru că ei nu sunt destul de evolu­aţi, destul de educaţi şi se bazează doar pe sentimentele lor, mult prea instabile. Asta se va termina în ziua în care nu vom mai fi divizaţi şi când cei din guverne se vor gândi şi la altceva decât cum să ia ei caimacul. Dacă le veţi spune lui Peter, Paul şi Kurt că pot să aibă o maşină ieftină fără să plătească impozite, dacă le veţi spune că benzina va costa câţiva bani, ar râde, căci nu ştiu nimic. Şi dacă le o veţi demonstra negru pe alb, vor deveni furioşi, căci vor crede ca vrei să le risipeşti banii câştigaţi cu sudoarea frunţii lor.

Câteva ore sunt suficiente ca să trimiţi la fier vechi un tren blindat din care doar tunurile, cu alezajul lor de precizie, costă o avere. Suntem prizonierii unui infern urlător produs de artileria grea şi, chiar dacă distrugem tanc după tanc, ele ne înconjoară cu carapacele lor lucioase de insecte.

Pe urmă punctul de comandă a amuţit. Nervos, Pluto a încercat să refacă legătura cu celelalte vagoane, dar eram izolaţi. Bătrânul purta singur responsabilitatea noastră. Eram doar la opt sute de metri de pod şi de „Bres­lau", dar „Breslau" ardea de la locomotivă la ultimul va­gon, iar tunurile sale amuţiseră.

O explozie a scuturat vagonul şi câţiva au început să ţipe, un lucru ce nu ne putea calma nervii şi aşa prea încordaţi, în timp ce flăcările şî fumul au pătruns de la turela 1 în interiorul vagonului. Lovitură în plin. Am oprit incendiul cu extinctoarele şi am făcut inventarierea pierderilor: patru morţi, şapte răniţi. Hugo Stege scăpase doar cu câteva arsuri la mâini.

Tunul meu era singurul care mai putea să tragă. Curgeau sudorile pe noi în turela supraâncălzită în care, la fiecare proiectil lansat, izbucnea o flacără. Unul după altul, toate vagoanele au amuţit şi convoiul s a oprit, pradă atacului inamicului.

A urmat o altă explozie formidabilă. O flacără albă a învăluit turela. Am primit o lovitură puternică în stomac şi mi am pierdut pe jumătate conştiinţa. Auzeam pro­priul meu horcăit. Simţeam cum corpul meu fusese stri­vit. Chiar şi respirând foarte încet mi se părea că cineva îşi roteşte pumnalul în măruntaiele mele. Nu puteam să mă mişc. Eram prins într o capcană formată din tunul căzut de pe afet şi blindajul de oţel al turelei.

Eram plin de sânge din cap şi până n picioare. Sângele meu sau al altcuiva, nu ştiam nimic. Lângă mine zăcea unul dintre servanţi cu partea de sus a capului smulsă, ca un ou spart. Creierul lui împrăştiat îmi stropise faţa şi umerii, iar o duhoare îngrozitoare îmi umplea nările: sânge şi maţe revărsate care întreceau mirosul acru al muniţiei.

Am vărsat.

O altă explozie şi vagonul a fost învăluit de limbi de foc. Începuse să se răstoarne, dar ceva l a oprit la patruzeci şi cinei de grade. Noua lovitură deplasase tunul în aşa fel încât pueam mişca picioarele şi mâna stângă. Mi am şters resturile vâscoase de creier care îmi jenau ochii. L am văzut în spatele meu pe Schultz, un puşti de şaisprezece ani, cu amândouă picioarele terciuite. Deasu­pra capului meu atârna un braţ smuls, cu un inel de aur cu piatră albastră pe inelar. Am simţit că leşin şi am în­ceput să urlu. Mi am revenit şi mi am strigat camarazii: Stege, Porta, Bătrânul. La scurt timp după aceea am auzit o voce înfundată, din exterior, care îmi spunea să lovesc în blindaj ca să mă localizeze. Am recunoscut vocea Bă­trânului.

— Ţine te bine, Sven! Sosim...

Au făcut o gaură în blindaj şi prin ea a apărut mutra binecuvântată a lui Porta.

— Ei, ei? Acum refuzi să ieşi?

M au scos de acolo cu grijă. Supravieţuiam nouă membri ai echipajului, dar în timp ce îngrijeam un rănit, o altă explozie ne a aruncat pe toţi în interior.

Porta şi Pluto s au repezit la uşa întărită cu bare de fier şi au reuşit să o deschidă, suficient ca să ieşim. Înar­maţi cu grenade şi mitraliere, am pornit spre pod.Câteva tancuri ruseşti ne au reperat şi au pornit să ne tae retragerea. Toţi cei care au participat în acea zi la epui­zanta cursă cu moartea, n o vor uita niciodată. Cel puţin cei care au rămas în viaţă. Am ajuns primii. Încărcăturile de exploziv au fost fixate imediat şi fitilul aprins. Pe urmă am traversat podul sub o ploaie de obuze. Cei lo­viţi cădeau în apa galbenă ce colcăia de proiectilele ne­explodate. Aproape că ajunsesem la celălalt capăt, când podul a sărit în aer. Violenţa exploziei ne a tăiat respi­raţia în timp ce construcţia se surpa sub picioarele noastre.

— Agaţă te de balustradă! urlă Porta.

Cei mai mare parte a podului căzu în apă. Grinzi şi lonjeroane metalice cădeau, ca frunzele de toamnă. Nitu­rile săreau cât colo lovind totul în calea lor. Dacă cineva a fost lovit de ele, a crezut fără îndoială că era atins de un glonţ.

Încetul cu încetul, vacarmul s a potolit. Cu ajutorul unor cabluri suspendate am ajuns pe ultimul picior al podului şi de acolo, pe traversele şubrede, am atins malul.

Von Barring avea faţa arsă şi suferea ca un martir. O explozie smulsese nasul şi buza colonelului Hinka.

Cum am ajuns la bază am căzut laţi şi am adormit adânc.

Ne am lăsat pe ochi ochelarii mari de proiecţie şi ne am înnodat eşarfele de mătase. Von Barring l a trecut pe Stalin lui Porta. Apoi se înălţă vocea Bătrânului, transmi­ţând ordinele, prin radio, tuturor celorlalte vehicule, blin­date.

— Porniţi motoarele. Pregătiţi vă de luptă!

Armele automate erau încărcate, lungile benzi de car­tuşe gata să se desfăşoare. Comandanţii de vehicule se declarară gata de plecare. Glasul Bătrânului răsună ia­răşi:

— Plutonul întâi blindat de recunoaştere... Înainte, marş!